Interviu la Realitatea TV, 100% - Ediție de Colecție, (decembrie 2004)
de Dan Puric(2008)
28 min lectură
Mediu
R.T. Cum a fost anul 2004?
D.P. Întrebarea m-a derutat puțin la început pentru că am înțeles: cum a fost anul 2004 pentru Dan Puric? Și m-am gândit că așa cum este pentru Dan Puric, așa este și pentru România; și așa cum este pentru România, este și pentru Dan Puric...
R.T. Să le combinăm atunci...
D.P. Nu. Suntem organic legați și nici nu putem face exercițiul acesta... Un an trist, teribil de trist. Ieri am ascultat, fără să vreau, la „TV France” un comentariu al unei înțelept cecen care spunea cum zic cecenii despre ei: „avem un trecut oribil, un prezent atroce, bine că nu avem viitor”. Pesemne că cel mai trist lucru din lume este lipsa de perspectivă, atunci când ai senzația că te întorci din nou într-un sistem închis, că lucrurile stagnează.
R.T. Păi n-avem perspectivă în anul 2004?! Când tocmai am încheiat capitolele de aderare la Uniunea Europeană, în primăvara lui 2005 vom avea, poate, de semnat documentele pentru aderare la Uniune...
D.P. Discursul politic este perfect. Discursul politic și perspectiva politică sunt cât se poate de optimiste. În schimb, România tainică, care merge total paralel cu acest discurs aproape sărbătoresc, este una cumplită. În anii aceștia noi am fost antrenați aici să sărim gardul să culegem căpșuni dincolo. O condiție dublă de servant: o Românie condamnată la sub-dezvoltare și pregătită nu la dimensiunea, să zicem, de consumator, piață de desfacere, ci la cea de cerșetor. Nu m-am lăsat nici o clipă amăgit de aceste victorii politice pentru că ele nu se încrustează în victoria bunăstării românești.
Trăim tot timpul într-un plan, în proiect. Bine a spus cine a spus: „românul îngheață în proiect”. Pe mine, de exemplu, m-a impresionat extraordinar de mult aseară când am văzut la televiziune la „Actualități”, cum le luau interviu unor biete femei care stăteau la coadă să meargă să culeagă căpșuni cu 30 de euro – era realizarea vieții lor. Nu exista radiografie a necazului românesc mai mare decât acel filmuleț pe care, culmea, televiziunea îl prezenta ca pe o mare izbândă.
Dacă vedem ce se întâmplă cu acești oameni umiliți și dacă vedem comentariul politic de tip argumentativ, sesizăm o mare discrepanță. Dacă în locul meu acum ar fi un om politic, ar zice: „Iată, este o dimensiune a schimbului economic, acești oameni și-au găsit în sfârșit de lucru. Este un lucru normal, nu numai noi am lucrat, și sârbii, și turcii...” – ca și cum nenorocirea lui i se pare normală. Adică, nu este de ajuns faptul că această clasă politică, de 15 ani, a rupt coloana vertebrală națiunii care înseamnă clasa medie; un popor trăiește prin clasa medie. Franco, când s-a dus în fața Majestății Sale Juan Carlos, a dat la cheie statul spaniol care însemna clasa medie. Deci, la noi clasa medie a fost frântă. Și atunci eu n-am nici un motiv de optimism, eu nu pot să trăiesc din proiecte. V-am mai spus: nu pot să fac naveta între „epoca de aur” și tranziție. Eu trebuie să îmi trăiesc viața. Și viața mea trebuie să mi-o trăiesc în integralitatea ființei.
R.T. Dar în tot acest eșec, despre care vorbiți dumneavoastră, vinovații principali sunt oamenii politici?
D.P. Din nefericire, e o dublă moștenire și este o dublă, să zicem așa, vină. Comunismul a creat sechele atât la clasa politică, care nu se poate debarasa de ele, cât și la acest electorat. Când zic acest electorat, sunt și eu.
R.T. Și eu...
D.P. Nae Ionescu spunea așa: „Câinele trebuie să scape de jigodie, tânărul de sifilis și omul adult de comunism” – pentru că toate sunt sechelare. Ceea ce vedem noi acum sunt două lucruri traumatizate: clasa politică și electoratul care, dacă vă gândiți, face efortul să-și recapete reflexul de cetățean – de la cel de om în ghetou, de la cel de prizonier, el se dezmorțește acum și are reflexul de cetățean.
Este o cădere în tunelul timpului. Mă uit la P.P. Carp, un mare boier conservator, care vorbea de autonomizare, pe la o mie nouă sute și ceva, și căuta ca țăranului să i se creeze reflexul de cetățean... Deci, începusem pe drumul democrației, un drum extraordinar în care românul avea reflex de cetățean. A fost această pauză de 55 de ani care ne-a terminat, ne-a făcut obedienți, oportuniști. Dacă ne uităm la o ecografie a electoratului, vedem că el este într-o parte punitiv – de ani de zile noi nu alegem decât între rău și mai puțin rău. Deci, este oportunist, este confuz și, la un moment dat, are o măsură lucidă a absenteismului – este vorba de acei oameni care spun că: „N-are nici un rost toată chestia asta!” Nu trebuie să judecăm! Eu nu judec de pe poziția unui om, care mă dau mai deștept în situația aceasta, ci chiar sunt victimă, îndur.
Dar noi trebuie să ne conștientizăm statutul. Cum spunea Vasile Pârvan: „Un popor, care nu-și conștientizează procesul politic prin care trece, nu merită să aibă acces la civilizație.” Numai că această clasă politică este inaptă și electoratul, săracul, este victimă.
R.T. Ce înseamnă să ne recăpătăm aceste reflexe de cetățean? Înseamnă numai să înțelegem actualitatea politică, să ne implicăm în acțiuni caritabile?
D.P. Nu, în nici un caz. În primul rând, cetățeanul are forță politică. Între cetățean și clasa politică este o curea de transmisie: eu, cetățeanul, te-am pus acolo, în capul trebii, ca să mă reprezinți pe mine.
R.T. Teoretic sună bine...
D.P. Da, dar numai că la noi s-a creat un raport aproape schizoid: clasa politică, neînțelegând nimic din ce vrea electoratul, mimează forme democratice, nu și le exercită.
Și am să-ți spun cum. Să dăm un exemplu, un caz concret, ca să nu zicem că discutăm în termeni generali: această țară a fost grânarul Europei. La ora actuală în această țară, cu această capacitate agricolă extraordinară, noi avem o economie de subzistență. Este inadmisibil! Sunt patru reforme agrare care au marcat istoria acestei țări: de la 1864, 1921, 1945 și din 1991. Dacă analizăm aceste reforme, cât de bine au fost gestionate la vremea respectivă – sigur cu convulsii că se trecea dintr-un stat feudal într-un stat modern –vedem ce catastrofă s-a întâmplat din 1991 până acum, de s-a ajuns să creezi gospodării țărănești – vorbim de agricultură – care sunt pe limita subzistenței.
Noi acum importăm, de exemplu. Pe ce comision or fi importat băieții aceștia?! Pe ce or lua?! Pe ei nu-i interesează. D-asta am spus eu că în România, în clasa politică, sunt vorbitori de limba română, nu sunt români. Păi, ca să fii român, pe tine te doare. Vorba lui Burdiaev: „Ca să te intereseze de pâinea ta personală e treabă materială, dar ca să te intereseze pâinea celuilalt este deja treabă spirituală”. Nu mai spun că sunt dezumanizați, sunt decreștinați... Eu trebuie să am grijă de lucrul ăsta. De-asta am zis că sunt „vorbitori de limba română”. Eu nu m-am recunoscut niciodată în ei. Am zis că, din punct de vedere politic, după moartea lui Coposu, România a intrat în moarte clinică. Acum noi trăim pe pompe de oxigen.
R.T. Cum votați? Că bănuiesc că și la alegerile din 2004 ați votat...
D.P. Nu am votat. N-am votat tocmai din cauza asta, pentru că nu am putut. Încă o dată, eu nu pot să-i acuz pe cei care au votat. Există mai multe legitimități: a omului care s-a abținut și a omului care crede în schimbare. Dar pentru mine nu există schimbare – este o schimbare pe orizontală, nu pe verticală. Singurul care ne-a propus un program politic, în sensul lui Aristotel – de unde vii, cu genă politică, cu pedigree politic ca lumea, cu proiect, cu idee – a fost Coposu. Ãștia nu au idee, au „apetituri” cum ar zice Petre Carp; și una e să ai apetituri pentru țara ta, și alta să ai idei. În situația asta eu nu am votat, nu am putut fizic. Nu acuz partea electoratului care a votat, pentru că sunt oameni care își lansează speranța normală, legitimă. Dar într-un fel, pot să zic, dacă discutăm la nivel de nuanță, că este o victorie că acest electorat, chiar și prin abținere, chiar și prin votul lui, a activat. Dar, dacă discutăm în termeni absoluți, nu-i nici o victorie – schimbarea este pe orizontală.
Asistăm la o problemă de antropologie politică sau de etologie, vorba lui Konrad Lorenz, la o „luptă intraspecifică”: opoziția fiind decapitată, s-a creat o luptă în cadrul aceleiași specii – o chestie aproape biologică. Și specia asta dinăuntru se macină, iar eu sunt în tribună. Am văzut o tribună excitată de „lupta intraspecifică”. Pe mine nu mă interesează chestia aceasta. Pe mine mă interesează, ca cetățean al României, ca român, în toată chestia asta un program care să mă reprezinte și care să se identifice cu toate datele mele. Eu trebuie să recuperez toți acești 15 ani.
R.T. Dar s-ar putea ca acest lucru să nu puteți să-l îndepliniți nici dacă se mai schimbă șapte-zece generații de oameni politici. Ce-o să faceți, nu o să votați până la sfârșitul zilelor?
D.P. Întrebarea este foarte bună, Nu, pentru că lucrurile nu se întâmplă liniar, sunt în progresie geometrică. Faptul că stăm de vorbă aici, faptul că jurnalismul la noi în România a devenit o forță care fertilizează mințile, care pune puțin în paranteză forța politică, e incomodă, inconfortabilă, reprezintă un pas. De-asta am zis că la nivel de nuanță electoratul are victorie.
S-a întâmplat un proces invers. Înainte, clasa politică era, cum zice Platon, „epistem” – știință, rațiune, educa poporul. Temperatura era luată de la popor, iar soluția venea din interior. Chiar Petre Carp spune: „leacul este la noi”. Acum este invers: noi, neavând clasă politică, pentru că aceea a fost decimată la „Canal”, avem o chestie de improvizație de 15 ani, pentru că în cei 55 de ani n-a fost o clasă politică, a fost miliție. Eu îi înțeleg și pe cei din clasa politică actuală pentru că au fost amputați, au crescut într-o pepinieră greșită. La ei cred că nu există capitolul „dragoste de țară”; la ei țara se limitează între mama soacră și nepot. Asta nu este „dragoste de țară”. Barbu Catargiu, când au fost Principatele Unite, a spus: „Nimic pentru noi, totul pentru țară.” Ãștia au luat-o invers: „Totul pentru noi, nimic pentru țară.” Păi, este o răsturnare! E altă specie politică cu care noi avem de-a face. Eu n-am nimic personal cu ei, într-un fel îi și compătimesc pentru că este o infirmitate, în ultimă instanță.
Dacă transformăm puțin situația, pentru o mai bună analiză, în spațiul teatral, vedem că se întâmplă un lucru extraordinar: să zicem că te duci undeva, unde sunt niște actori mâncați de rutină, de oboseală, de teatru prost, și vine un regizor viu și le dă să joace „Hamlet”; și o vedetă a teatrului local are tot timpul senzația despre el că este bun și nu mai primește nici o indicație. Omul acela (regizorul) îi atrage atenția: „Vezi că aici trebuie să te deschizi sufletește, este un fenomen deschis, este un alt rol, o altă încărcătură tensională!” El (actorul) va rămâne tributar rutinei și reflexelor proaste pe care le-a încasat ani de zile.
R.T. Marii actori ai vieții politice ar trebui să se asigure că acele capitole de negociere vor fi închise la timp, în grafic...
D.P. Reprezentarea lor pentru țară este cu totul și cu totul altceva și acest fapt se vede din discuțiile de tip aberant pe care Comunitatea Europeană ni le cere. Vorbesc aici și de esența creștină a neamului românesc: noi suntem alții. Noi trebuie să învățăm și să articulăm că noi suntem alții. Constantin Argentoianu i-a spus Regelui: „Majestate, nu mai țineți cont de sensibilitățile altora!” Până acum, poporul român în politică a ținut tot timpul cont de sensibilitatea nu știu cărui popor. Mai țineți cont și de sensibilitățile poporului român! Este o chestie de toaletă. Culmea, inamicul sau partenerul de negociere te respectă mai mult.
Am început să nu ne mai respectăm. Dacă ăia ne spun: „De mâine mâncați roșii injectate cu hormon din Pakistan”, ei zic: „Da, dom’ne!’”. Pentru că băieții ăștia se îngrijesc de comisioane, nu se îngrijesc de ce se întâmplă, ce ravagii, ce consecințe poate să aibă un asemenea lucru. De-asta am spus că această specie politică nu este responsabilă.
Pentru mine – ca să discutăm concret – Corneliu Coposu, prin ce propunea ca lider politic, era un altul. În primul rând, asceza – deci, nu era un îndopat, un ghiftuit. Era asceză, era un spirit creștin, era un aristocrat. „Spiritul aristocrat – spune Alain de Benois – dă de la sine pentru altul”. Carol I, se pare că, a murit într-un mod ciudat pentru că și-a tăiat reflexele lui de german ca să lupte, împotriva poporului german, pentru România. Deci, dacă ne gândim, totuși, că am avut un monarh german care a luptat împotriva poporului său, înțelegem că numai un spirit aristocratic poate să facă așa ceva, căci numai aristocratul dă de la sine. Am zis că fibra de tip german cu fibra românească cea mai bună, cu Brătianu, au creat polul de rezistență al identității. Ferdinand la fel a făcut. Corneliu Coposu avea această dimensiune. Poporul român are nevoie de un om și de o clasă politică, care să fie responsabilă.
R.T. Cum vă explicați că în aceste condiții – iată, un curent politic, creștin-democrația, care propune și face apel tocmai la valorile despre care ne vorbiți dumneavoastră și spuneți că ne lipsesc – un astfel de partid politic, cu o astfel de doctrină, lipsește în momentul de față din Parlamentul României? Nu avem o forță creștin-democrată în Parlament.
D.P. Da, nu avem o forță creștin-democrată. Pesemne că tinerii, care vor veni din spate, vor fi aduși în această poziție. Ei, creștin-democrații, au reușit, atâta timp cât au fost la putere, să se anuleze singuri, să se scoată din istorie. Iar după moarte lui Corneliu Coposu, a urmat un vid de atitudine morală. Ei au fost urmași și nu au mai putut să ducă linia directoare. Au făcut compromisuri care mai târziu au avut consecințe și au dus la desființarea unei linii. Domnul Corneliu Coposu a creat o linie directoare care era în diferență.
La o negociere noi trebuie să punem o stare de tensiune, între mine și negociator, nu o stare de supunere. Această tensiune a diferenței este foarte bună. Pentru că și francezul când negociază cu germanul, mai întâi trec printr-o stare de tensiune. Negocierea presupune o stare de valoare în care nu cedezi atât de repede.
Iar noi, în timp, am cedat la valori fundamentale și continuăm să cedăm. Nu putem pune în paranteză Biserica Ortodoxă, care este coloană vertebrală în existența poporului român, doar pentru că în Comunitatea Europeană s-a hotărât nu știu ce chestie. Nu, dom’ne! Până la noi ea ne este frontieră. Noi acceptăm alte puncte, noi vrem să fim în Comunitatea Europeană, dar nu oricum. Noi nu suntem ocupați, noi suntem aliați pentru că și ei au nevoie de noi. Să nu uităm că centrul are nevoie de margine. Există un feed-back. Îmi aduc aminte de Titu Maiorescu care spunea: „Toate lucrurile tremură la margine”. Frontiera aceasta, numită România, tot timpul a fost făcută tampon – „tampax” – pentru Europa Occidentală. Am îndurat extraordinar. În noi, gena noastră vorbește de chestia asta.
Noi nu putem acum să repetăm o istorie. Dimensiunea clasei politice pentru noi este umătoarea: am trecut de la voievodat – voievodul era în fruntea oștii cu boierul, nu era prin spate, nu își făcea vile și nu stătea – la epoca fanariotă – unde aceia nici măcar domnitori nu erau, nu erau numiți principi, erau gospodari, erau un administrator pus de turci care dădea punga din când în când. Noi trecem din nou la gospodar. Adică, am avut monarh, am avut milițieni, secretari de partid și o chestie pe care îi numesc „președinți”. În paranteza asta, noi am încercat împreună cu ei, președinții, să reformulăm un raport democratic normal.
Eu nu vreau să insult sau să acuz, ci vreau să spun despre o stare de suferință. Pentru că, dacă ar avea un strop de conștiință înăuntrul lor, acești oameni, indiferent cine vine la putere, ar fi responsabili și si-ar da seama de această rană deschisă care este poporul român. Nu te poți juca cu chestia asta! Trebuie reinventariate valorile morale ale acestui neam și puse acolo pentru că și ei și le pun.
R.T. S-a încercat în anul acesta electoral, domnule Puric. A existat din partea societății civile acea inițiativă numită „Coaliția pentru un Parlament Curat”. Au existat niște alegeri interne în Partidul Social Democrat prezentate ca o metodă prin care s-ar putea înnoi rândurile clasei politice din această formațiune. Celelalte partide au anunțat și ele foarte mulți tineri, foarte multe persoane noi apărute pe listele electorale. Să credem într-o astfel de schimbare?
D.P. Nu. Nu este o schimbare pe verticală, ci este o schimbare, cum am zis, pe orizontală. Se mimează. Domnule Robert Turcescu, la noi sistemul economic de tip mafiot este atât de bine pus la punct încât, cine iese afară, este terminat.
R.T. Dar mai am puțin, domnule Puric, și – iertați-mi expresia – îmi tai venele în cazul acesta... Trebuie să existe o variantă ca să se poată schimba ceva.
D.P. M-ați întrebat de ce îi compătimesc. Îi compătimesc pentru că n-am văzut talent mai tare ca să se auto-castreze ca la ei. Chiar dinăuntrul partidului, care este la putere, tu să nu lași un lider de o anumită factură?! Bine, dom’ne, ai făcut, ai pus mâna pe economie, dar în interior să nu lași un lider de o anumită factură să trăiască autentic sub nici o formă?! Trebuie neapărat să fie setat și el pe aceeași chestie, care este, cum să vă spun, de mimare a unor lucruri, nu este autentică?
Eu dac-aș fi fost în locul lor... Sigur, n-a fost simplu după 1990, a fost o perioadă de bulversare, de frământare socială. Nu este simplu să treci dintr-o cușcă într-o junglă de genul acesta. Dar să nu ai intuiția politică să zici: „Da, dom’ne, hai să ne apucăm de treabă s-o facem autentică.”? Că, în ultimă instanță, și ei, această clasă politică, sunt români și vor fi puși la zid la un moment dat. Nu de noi, ci de forța aceasta extraordinară care vine din afară. Sunt forțe: Comunitatea Europeană, NATO... Să nu uităm că suntem martorii unei pierderi de control mondial fantastic. După războiul din Irak centrele de putere au început să migreze. În timp ce stăm de vorbă, se fac alianțe secrete. Nu mai este o lume ținută sub control, este un dezechilibru. E ca în principiul acela termodinamic: lucrurile încep să aibă necunoscute, nu mai intră în determinisme ca în mecanica clasică, de genul „a+b=c” – nici pomeneală! Încep să se întâmple lucruri în spațiul politic, în spațiul social. Nu toată lumea, în Europa, este de acord cu ceea ce se întâmplă. Este o resuscitare a conștiinței civile. Suntem alții și la nivelul acesta. Atunci de ce românul care este de o inteligență extraordinară – și este de o inteligență extraordinară – să nu poate să și-o expună?!
De-asta am zis eu că este raportul invers acum. Acest electorat – și am foarte mare încredere în tineret și în oamenii care au acea baricadă a sufletului nespusă – va educa această clasă politică.
R.T. Avem un scurt moment publicitar. Vom reveni imediat.
D.P. Sper să nu ne lege...
R.T. Eu m-am gândit, domnule Puric, că din 2005 începe o perioadă solară pentru România. E naivitate?
D.P. Aș face un păcat dacă v-aș tăia avântul pentru că e nevoie și de un asemenea gând. Acum eu nu zic de gândirea pozitivă pe care o citesc toți în cărțile americane.
R.T. Nu de acolo este inspirată. E mai degrabă o doză de speranță...
D.P. Știu. Eu vreau s-o circumscriu la altceva și tocmai de aceea spun că nu vreau să fac păcatul. Și eu cred în lucrul ăsta. Este ceea ce numesc eu nădejde creștină. În ciuda tuturor lucrurilor, ea poate să fie solară în clipa în care conștientizăm și facem așa un fel de cărare între biserică și serviciu, biserică și stradă, biserică și instituție. Biserica a fost un refugiu fantastic. Dar acum nu mai este cazul să fie refugiu, trebuie să fie o trăire creștină. O asemenea expresie este o expresie creștină.
R.T. Aveți o relație foarte strânsă cu biserica?
D.P. Ca orice român, nimic exagerat. Ea este, cum zicea Þuțea: „La noi ortodoxismul este o chestie firească, o respirăm firesc”. Dar îi simt lipsa. Și simt că oamenii fug la biserică și pe urmă activează ca electorat. Și eu vreau să activeze dincolo de lege. De ce am zis „dincolo de lege”? Iată: zilele trecute am citit – și aici mi se pare importantă provocarea – o lucrare de tinerețe a lui Hegel, „Spiritul creștinismului și destinul său”. Această minte extraordinară, profundă, a sesizat următorul lucru: ce înseamnă creștinism? Se zice: „Nimeni nu e mai presus de Lege!” Ba da! Legea ne-a dat-o, dar mai presus de Lege este lecția pe care ne-a dat-o Iisus Hristos. Se zice: „Să nu ucizi!” – e Lege. Până la El așa a fost. La lucrul acesta, Iisus Hristos îi opune predispoziția pentru iubire. Și în clipa în care predispoziția pentru iubire biruiește, s-a topit și Legea. Legea s-a topit și la cei care se ceartă pentru avere și spun: „Mântuitorule, fă-ne tu dreptate!” – este excepțional cum se ridică asupra dreptului. Și parabola aceea în care Dumnezeu spune: „Nebunule, în seara aceasta ți se va lua sufletul, ce vei face cu cele adunate?” Deci, El este deasupra dreptului.
O asemenea gândire, care este deasupra necesității istorice, este de tip creștin. Și din cauza asta eu zic: „Da, dom’ne, poate să fie o chestie solară!” Și este bine să gândim așa. Să nu uităm că și Goethe i-a spus lui Napoleon: „Majestate, nu uitați, nu confundați destinul cu istoria!”. Deci, poate să fie solară. Ne-o asumăm.
R.T. Dar vi se pare, pentru că am ajuns într-un punct al discuției în care nu aș vrea să ratez o astfel de întrebare, că, în momentul de față, Biserica Ortodoxă din România se implică suficient în viața cetății?
D.P. Cât am putut și eu să intuiesc – și nu sunt eu cel în măsură, și niciunul de aici nu este, pentru că nu putem judeca Biserica, pentru că este o lucrare a Domnului și este o lucrare tainică – este forța Bisericii Ortodoxe: că eu mă duc la biserică, nu că vine biserica la mine. Oricum se vor duce oamenii la biserică și oricum bisericile sunt pline... din deznădejde. Eu aș vrea ca oamenii să se ducă și pentru un capital de forță. Deci, au fost tentații, ispite, create către biserică cu politicul, cu zona politică. Și am văzut această verticalitate a Bisericii.
R.T. Au fost și derapaje în zona aceasta...
D.P. E normal. Să ne gândim că e, totuși, o instituție cu oameni diferiți. Dar nu sunt gesturi fundamentale, ea a rămas perfect centrată.
Și să nu uităm că, după părerea mea, marea forță a creștinismului răsăritean constă în faptul că „schimbarea nu există prin depășire”, ci, cum spunea un înțelept creștin francez, „prin dezrădăcinare, prin transfigurare”. Adevărata transfigurare nu o faci decât atunci când articulezi creștin lucrurile. Și românul tot timpul a făcut așa, și sub voievodat, și sub regat. Se murea pentru Dumnezeu și țară.
Acum... mi-a zis un șofer de taxi că băiatul lui nu vrea să facă armata. I-a zis: „Tată, la ce să mă duc? Þara mea nu mai e țara mea, aparține altcuiva – e extraordinar ce a radiografiat puștiul ăla de 20 de ani – să apăr vilele altora, domeniile...” Deci, s-a distrus ideea de proprietate. Nu mai există, e un simulacru: îi dai omului pământ și nu îi dai instrumente cu ce să lucreze, sau nu creezi temperatura economică necesară.
R.T. Ce ne alienează în momentul de față ca nație?
D.P. Acest simulacru continuu. Ne facem că suntem în treabă, cum a zis Þuțea: „boala românului – „ilfovita”. Extraordinar!
R.T. „Ilfovita”!?!
D.P. Da. „Ilfovita” – o tâmpițenie, cretinism național. Ne facem că suntem în treabă în loc să-ți faci treaba, să ți-o duci până la capăt, ca să te articulezi pe structuri.
Vin din Germania. Am jucat prin nordul Germaniei în orășele mici, toate rase de pe suprafața pământului după al doilea război mondial. Cum și le-au pus ei la loc, ce bijuterii au făcut din orașele acelea! Și, când mă gândesc că poporul român la ora actuală este invadat de populația României, e cel mai mare pericol. Poporul român trăiește pe enclave. Restul este o populație zăpăcită, confuză, predispusă la orice oportunism: să ridice mâna, să trăiască ei bine.
Păi, mi-aduc aminte de Revoluție cum un camion transporta coșciuge și o mare parte erau la cozi în același timp, la miei dezghețați și la portocale. Acolo, la cozi, era populația, iar coșciugele erau pentru poporul român, pentru tinerii aceia, săracii, care au murit; și nu numai oamenii care au ieșit în stradă, pentru că au fost și oameni în vârstă care pesemne că au plâns în case, s-au zbuciumat.
Este o schizofrenie totală. Ne-a distrus pe toți treaba asta. Dylan Kiszlowski, marele regizor, a spus la fel: „Toți suntem bolnavi.” Eu nu mă dau aici sănătos, ci sunt și eu la rândul meu un om disperat, care mai are șansa, oportunitatea, să articuleze niște lucruri de luciditate.
R.T. Un lider politic, după alegerile acestea atât de frământate din anul 2004, cu care am început această discuție încercând să facem un bilanț, vorbea despre două Românii: o Românie rurală care l-a votat pe el, și era vorba de Adrian Năstase, și o Românie urbană care l-a votat pe Traian Băsescu. E chiar atât de mare această prăpastie?
D.P. Ea denotă confuzia și nicidecum diviziunea. Este o Românie care de mult nu mai este rurală, pentru că țăranul nu mai este de mult în drepturi. Þăranul român a fost dezrădăcinat și dus pentru o industrializare. Mi-a zis un țăran: „Fi’miu nici nu mai știe să lucreze pământul, nici nu mai are sentimentul pământului”. Deci, nu mai știu ce Românie rurală mai există, decât geografic. Nu mai este țăranul acela român, care era legitimat de sute de ani în proprietate în raport cu stăpânirea.
Când vorbim despre poporul român, suntem foarte responsabili. Sunt niște nervuri extraordinare. Noi oricum suntem, prin natură, un popor de țărani, în sensul bun, adevărat al cuvântului. Am fost acum în China și am avut exact senzația de vecinătate. Urbanizarea aceasta de care se vorbește atât la noi a fost forțată. Noi am fost și rămânem țărani. Acesta este ascendentul nostru, că de aici vine toată ingenuitatea, toată puritatea.
Cine m-aude acum vorbind zice că: ”Ãsta e semănătorist, poporanist!”... mă vede cu cosița, mă vede așa la „EtnoTV”. Uită-te, și „EtnoTV”, ce canal de poluare al folclorului au făcut băieții ăștia! Mai rar așa ceva, nene! Dâmbovița subterană curge pe acolo. Urlă Gheorghe Zamfir pe toate posturile: ”Domnilor, se termină folclorul!” și îl păzește. Îl văd pe Grigore Leșe devenit un exponat de mare valoare. Acolo s-a refugiat tot autenticul: în Grigore Leșe, în Gheorghe Zamfir și încă câțiva. Restul... Și pe urmă zici democratic: „Lasă-i, dom’ne, să se manifeste!” Dar problema este de procent.
R.T. Dar 51% dintre tinerii români, potrivit unui sondaj, ascultă manele, Domnule Puric...
D.P. Păi, ascultă manele pentru că au avut grijă televiziunile și media să le dea 80%. Deci, ei sunt răspunsul pe feed-back, de conexiune inversă, cu ce au fost furajați. Ei nu au fost hrăniți spiritual, sufletește. Au fost furajați în procesul de îndobitocire globalizant, în general. Și au zis: „De ce să n-avem și noi dobitocii noștri naționali?”. Eu nu zic acum să dispară, Doamne, ferește! – că poate am fost un puțin mai exaltat. Există, au dreptul lor la manele, chiar am zis uneori că-s mai autentici într-un fel. Dar lasă, dom’ne, procentul mai mic!
Până și cu democrația toată lupta a fost între episteme și doxa: Socrate a zis că totul este știință – are și el dreptate; iar Aristotel a zis „doxa” – opinia publică, toți. Dar până și Aristotel a zis: „în final e legea”. Pentru că altfel ajungi, cum spunea Tocqueville, la „terorismul majorității”. Păi, eu mergeam pe Buleverdul Unirii și ascultam numai manele. Era un București plin de manele. De ce n-ascultă Strauss?! Ce ar fi să facem un exercițiu: dacă sunt primarul capitalei și dau mâine o lege și-i pun pe toți să asculte Schubert sau Strauss. Nu-i terorizez eu p-ăia?!
Deci, ia să schimbăm un pic proiectul! Nu știu, poate îi mai educ, poate îi ridic mai sus... Mi-a fost o jenă teribilă când am avut un student, venit de la Viena sa facă cu mine pantomimă, și a auzit deodată muzica asta și a făcut „Aaaaah!”. Și zic: „Ce-i?!” și apoi am încercat să-i explic că cutare și cutare... Ulterior am citit într-o revistă de cultură că primul manelist a fost Dimitrie Cantemir, dar în sensul etimologic, că a adus maneaua, vorbind de origine, dar acestea sunt lucruri pe care le fac muzicologii...
Dar totul este cum gestionezi procentul, cum îl duci. Sigur, este o clasă socială, este o tendință chiar artistică, o subcultură... O lași și pe ea, dar ce dai majorității?
Să vedeți acum, de Crăciun și de Revelion, ce spectacole frumoase ne organizează nouă televiziunile în masă! Să vedeți calitatea divertismentului! Să vedeți cum comicul, umorul, care pentru noi a fost armă de rezistență pe vremea poliției comuniste – umorul este creștin pentru că este nădejde, transcende după suferință – este înlocuit cu bășcălia care este desacralizantă, este de tip ateu. În bășcălie râzi de mama, râzi de Eminescu, râzi de Iisus Hristos, râzi de țară... n-ai nimic sfânt. Să vedeți cum le dau drumul la băieții gălăgioși care distrug tot și cum umorul românesc de calitate este ascuns, este anulat.
Ei sunt pudibonzi să invite actori de valoare sau să creeze lucruri de valoare. Preferă să îi bage pe circuite din acelea vechi, obosite, îi obosesc din drum. Și ei cică sunt liberi, sunt democrați. Au avut canal de 90% numai pentru dejecții. Deci, bășcălia a ucis umorul și totul sub numele diversității. Adică, diversitatea... ce impostură de la un cap la altul! Ce ipocrizie pe chestia asta!
R.T. Vă uitați la televizor destul de mult?
D.P. Nu, din când în când. Sigur că trebuie să mă informez, că doar nu sunt retras. Mă informez și, câteodată, mai sângerez când văd – cum să spun?! – exact cum Conservatorul de Artă în loc să cultive copiii aceștia minunați, ar cultiva o zonă din asta inferioară. Este multă ipocrizie...
R.T. Domnule Puric, suntem spre finalul emisiunii. Sigur, a fost un an greu cum ați și spus-o și probabil că mulți au simțit așa. Însă ceva bun s-o fi întâmplat, totuși, și în România în acest 2004 sau în ultima perioadă. Unde e doza aceea de speranță și unde e lucrul bun care s-a întâmplat? Ca să încheiem solar, că tot am folosit cuvântul în emisiune... e un exercițiu de sinceritate.
D.P. Poate într-un soi de reacție mai lucidă, mai clară a populației vis-à-vis de clasa politică. Și anume, o rezistență tainică pe care o simțim împreună vis-à-vis de ceea ce ni se întâmplă.
Aș încheia cu un singur lucru: ca poporul român să-și aducă aminte ce înseamnă să fie român! Așa cum directorul de la compania Chrysler a spus despre Ronald Reagan că a readus poporului american eleganța de a fi patriot, iar Ronald Reagan a zis: „Dragi copii, spuneți-le părinților voștri, dacă au uitat să vă aducă aminte ce înseamnă să fii american, să vă aducă aminte și obligația. Ar fi un gest frumos din partea lor.”, așa și pentru mine a fi român este, în două cuvinte, ceea ce a zis marele nostru erou Tudor Greceanu, pilot de aviație, care, când se ridica de la sol cu 30 de avioane, avea 300 de avioane americane inamice în față. Și l-a întrebat reporterul: „Domnule Tudor Greceanu, nu vi s-a părut inutil să vă ridicați cu un avion de la sol contra atâtora? De ce ați făcut lucrul acesta că oricum era pierdut?” Și răspunsul a fost demn de un adevărat român: „Uite așa, ca să se știe că nu e sat fără câini!”
Deci, felicitări câinilor! Din partea unui Puric.
R.T. Vă mulțumim! Ați obosit, domnule Puric?
D.P. Nu. Este doar o haltă...