Aceasta dulce polvara, tinerețea...
de Cella Serghi(2005)
1 min lectură
Mediu
“Marea e de culoarea plumbului și a prunei brumării. În orizont apare, ca o lume a păcii, ca o iluzie a liniștii, prima clipă a zilei, pe un cer de culoarea luminii. Abia de sus, deasupra mării, lumina devine ușor consistentă, apoi fumurie, lăsând o fereastră a soarelui, care reușește să trimită un mănunchi de raze. Dar numaidecât e acoperit de norii care au biruit, s-au îngroșat, au devenit cenușii ca marea. Două bărci negre alunecă înainte, înguste, subțiindu-se între cutele valurilor. O pasăre plutește înaintând cu aripile întinse și ciocul ascuțit, grăbit spre o anumită țintă. Pe fâșia de pământ care se vede de aici se zbuciumă disperat un arbust care parcă ar vrea să se desprindă de rădăcini și să zboare sau să se arunce în mare. E de un verde închis, ca măslina. În lupta care mocnește în tot ce mai e viață reținută de ultimele forțe slăbite ale nopții va învinge soarele...”