Puterea poemei
de Alexandru D. Xenopol(2002)
1 min lectură
Mediu
„Poezia are puterea aceea de a atrage luarea-aminte asupra organului gândirii, asupra limbii în care dânsa este rostită, pe când proza, mai modestă, lasă să străbată prin ea limpezeala gândirii, dispărând adesea îndărătul ei. Proza este aerul prin care vedem, fără ca dânsul să fie văzut. Poezia, și ca mijloc străveziu al gândirii, este apa limpedelui izvor, care îți dă cunoștință, prin tremurarea ei, și de mediul prin care privești. Poezia pune în mișcare gândirea în îmbrăcarea ei concretă, sub forma cuvântului; armonia versului, acel element muzical al poeziei, încă din limbă fac parte, încât este învederat că poezia încântă nu numai prin gândirile ce le provoacă în noi, ci și prin limba în care ele sunt rostite.
Dacă proza poate să ne facă a iubi gândirea rostită prin ea, poezia ne va face să iubim și gândirea și limba, și dacă scrierile lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Grigore Ureche făcură pe români să-și iubească neamul, versurile lui Dosoftei îl împinseră să-și iubească limba, întărind prin aceasta și mai mult iubirea neamului însuși.”
A.D.Xenopol
„Istoria Românilor din Dacia Traiană”, IV
Editura Enciclopedică, București, 1993, (editia a ?-a)