Te incinta marea , la ore matinale ...

La răscrucea dintre noapte și zi , la contopirea firească dintre fibrele de întuneric și primii licări sfioși de lumină , te așteaptă , în toată splendoarea ei matinală , marea...Pășim cu oarecare teamă pe plaja pustie , pe nisipul ce mai păstrează urmele rămase de ieri , respirînd flămînzi umezeala și prospețimea mării , izul său de alge și corali . Ridicînd ochii , privirea ți se adîncește în nebuloasa boltă ce se contopește cu seninătatea valurilor ce strălucesc feeric la zîmbetul razelor răzlețe . În aer , distingem vag țipetele pescărușilor înăbușite de tumultul talazurilor sălbatice . Și peste tot – albastru , albastru senin și curat , dătător de viață... În răcoarea dimineții , sunetele mării răsună măiestuos în văzduh , risipindu-se treptat în vid . Această armonie , acest amalgam de note muzicale generate de neliniștea mării , te îndeamnă la visare , făcîndu-te să te simți mai neînsemnat , mai neputincios în fața aceste minuni dumnezeiești – Marea .O clipă trăită în sufletul mării ar însemna un veac de plenitudine și revelație consumat într-o frîntură de secundă . Pentru că revelația Mării e sinonimă cu revelația Sinelui . Acest cadru de solitudine ce ți-l poate prilejui doar marea te plasează inconștient în linia de demarcație dintre Univers și Eul din noi . Astfel , marea ne servește ca un împăciuitor al lumii noastre lăuntrice cu cea din exterior . Anturajul său , mai ales în timpul dimineții , cînd toată splendoarea răbufnirii luminii ne botează frunțile , ne conferă o stare de siguranță , de împlinire sufletească . Ajuns captiv în voalul său azuriu ai senzația de veșnicie , încît ai renunța cu ușurință la toate cele lumești în numele unei logode cu marea , cu nemărginiile și întinderile sale .