\"...Iar timpul creste-n urma mea ...\"

Tema timpului care macină lumea se regăsește în majoritatea operelor literare , ca expresie a atitudinii omului față de condiția apăsătoare și telurică de muritor . În viziunea eminesciană , timpul obține conotații și valențe artistice deosebite , ocupînd un loc central în întreaga sa operă . Versurile sale sunt pătrunse de o nestăvilită dorință de a cuceri timpul,de a-l subjuga,fapt echivalent cu aspirația spre nemurire și eternitate . Argumente edificatoare ce vin sa susțină această afirmație sunt versurile : ”Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vie iară ”(Trecut-au anii...) ; ”Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”(Scrisoarea I ) ; ”Și mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură”(Singurătate) . Aceste versuri ilustrează tendința poetului spre un absolut ancenstral , capabil să le conțină pe toate cele lumești , dar mai cu seamă pe valorile și dimensiunile spirituale stabilite dincolo de linia de demarcație dintre sacru și profan . Pentru Eminescu , timpul e expresia unei desăvîrșiri . Iar viața terestră , adică cea a existenței prin trup și carne , în viziunea sa e doar un scurt fragment din epopeea asrtrală a sufletului uman .Timpul este marca existenței noastre . El nu ne limitează imaginațiile și aspirațiile , vorba e firește de timpul cosmic . Pe cînd cel terestru se mărginește doar la aceste două noțiuni abstracte și relative : ”nașterea și moartea” . Tocmai această ipostază supărătoare îl macină pe poetul care încearcă să se opună timpului terestru , construind astfel o punte spre veșnicie . Aceste preocupări au germinat , dîn naștere unor poezii cu-adevărat monumentale menite să ne limpezească nouă , muritorilor de rînd , condiția firească a omului trecător în raport cu dimensiunile infinite ale Timpului .