Poezie

Nemurire

2 min lectură·28 decembrie 2004

Mediu

Nemurire

De sânge hainele îmi sunt stropite,

Culoarea feței tale putrezite,

Ești ca o piersică de viermi mâncată

Ești moartă, vie, nu contează.

Culoarea străvezie a ochilor tăi,

Mă furnică pe sub piele și îmi dă fiori.

În jurul nostru e o liniște apăsătoare

O bufniță se pregătește de cântare.

Sinistrul loc parcă e viu,

Își mișcă umbra prin pustiu.

Se aude un cântec de vioară

Ce creierul în menghină-l apasă.

Încerc cu greu să mă ridic

Parcă am oasele de gumă,

Le trag cu mâinile dar nu le simt

Parcă nu vor să mă ridic.

O ploaie caldă se așterne peste noi

Și mă lovește cu putere peste față.

Mă trage lângă tine înapoi

Să te mai privesc o dată.

Parcă mi-e sete de ceva

Să fie vin sau bere?

Mi-e sete când mă uit la tine

De sângele din ale tale vene.

Parcă nu mai sunt eu,

Privesc prin ochii altcuiva

Simt cum mor încet în mine

Și mă transform în altceva.

M-ai virusat cu al tău sărut?

M-ai condamnat la nemurire?

Tu râzi acum dar ai uitat

C-ai fost și tu la fel ca mine.

Și dacă așa va fi să fie

Eu crucea aceasta o voi purta

Mi-ai dat sărutul nemuririi

În veci eu nu te voi ierta.

002.285

Vlasceanu George Cosmin. “Nemurire.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/vlasceanu-george-cosmin/poezie/99544/nemurire

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.