Poezie
Cu mainile legate
2 min lectură·
Mediu
În ploi de-ntuneric, se duc zilele mele
Fară lumină, lună și cerul plin de stele,
În disperare caut, acuma o scăpare
N-am cunoscut în viață, o teamă așa de mare.
Doar de-ntuneric eu acum am parte
În locul, mereu bântuit de moarte
A-și vrea să mai primesc încă o șansă
Și să-mi traiesc, cu grij-o nouă viață.
Am plâns patruzeci de zile-ntruna,
Și-am început să cred, în Domnul Isus
Și-n Tatal lui ce ne privește sus
Și-acum credinț-a sufocat din mine ura.
Iar Domnul de sus în ochi l-a privit
Văzând că răul din suflet lui i-a perit
S-a bucurat și s-a pus pe gândit..
Iar păcătosului el i-a grait.
-Un om necredincios ai fost, și plin de păcate
Dar crezând în mine ți-ai oferit o șansă
Din peștera întunecată acum eu nu te-oi scoate
Tu crezi în continuare, și să ai speranță.
-Preasfinte vreau afară!... din peștera pustie
Să văd și eu, cum este o zi de bucurie
Sau dacă-ți cer prea mult, măcar zi-mi și mie
Cum are dincolo de poartă să mai fie?
-Copile tu ce crezi? că lumea e o artă?
Că totu-i plin de viață, lipsit de răutate,
Ia zi-mi! ce crezi că-i dincolo de poartă,
E alb peste-ntuneric și viață fără moarte?
-Dincolo de poartă, lumina străluce-n culori
În dragoste și veselie toti te înconjoară
Iar ceru-i albastru, senin, făr`de nori
Și tot ce e viu a uitat să mai moară.
O lumină se-aprinde, din cer zi de zi
Nu-ntâmpini în cale porți încuiate
Sau ființe ce-aruncă priviri încruntate
Deci, dincolo de poartă, trist n-ai cum să fii!
Cristaline și line sunt ape, ce vindecă boli
Respiri din mireasmele multor flori în culori
Noaptea cea amară mai vine uneori
Iar o lumină plânge la apus și în zori.
Tu fiule!.. lumea nu mai stă în mana mea
E stoarsă de bine, bani și iubire
De cei din întuneric, ce nu le păsa!
De cei ce sunt, și-au fost cândva ca tine.
001.065
0