Biroul cu publicul al luiDumnezeu

Dacă Dumnezeu ar exista aici, pe Pământ, ca ființă, oamenii nu s-ar mai ruga Lui. Oamenii s-ar comporta altfel decât în prezent, după cum le e felul. Unii, temători de o judecată timpurie, aspră și implacabilă, l-ar evita total. Ideea de cântărire a păcatelor cândva, nu se știe când, mult după terminarea tuturor socotelilor cu viața, e perfect convenabilă. Și este absolut normal să acceptăm situația ipocrită de a păcătui înainte sau după vizita la biserică, unde eventual ne cerem iertare pentru ce am făcut sau vom face. Alții, de bună-credință, plini de speranță și cu cugetul împăcat de faptele bune, s-ar așeza la o coadă de zeci de kilometri pentru a-i înmâna personal Domnului un bilet cu o mare rugăminte. Dar Domnul trebuie să-i asculte pe toți și să se mai și ocupe de împlinirea rugăminților. Timpul este limitat pentru oricine, așa că așteptarea durează luni întregi. Firește, unora le vine ideea de a da bilețelul Sfântului Petru sau Sfântului Vasile ori Sfintei Varvara, că la ea coada e mai scurtă. Dar tot durează câteva săptămâni. Unii fug la coada arhanghelilor, heruvimilor, îngerilor…, unde așteptarea e de vreo 12 zile, că și aceștia primesc bilețele și le transmit mai sus, de pe un nivel pe altul. Dar timpul e prețios și nici chiar Tatăl nu-l dă înapoi nimănui, așa că, dacă durata concediului nu permite o așteptare îndelungată, mulți merg la un patriarh, la un episcop, la un stareț sau la preotul din cartier. E bine că organizarea este admirabilă, aproape piramidală, ar zice unii cârcotași. Desigur, unii vor spune: „Dumnezeu e om ca noi? Adică după chipul și asemănarea noastră, cum scrie undeva? Și ce garanție am că El nu are păcate? Ia să ne gândim… Adam era curat și pur, se plimba ca prostul în fundul gol prin grădină cu prietena lui și, hop, copacul deșteptării, cu șarpele pe ramuri. Și, în loc să afle ce e binele și răul, deși putea să știe atâta lucru deja, dacă avea puțină minte, a făcut nu se știe ce… Și toată omenirea a luat-o de-a vale, tăvălindu-se prin păcate. Apoi, ce a avut cu lumea de-a trimis potopul ăla? Cum justifici, Tată, genocidul? Și de ce și-a lăsat fiul batjocorit și ucis de niște neisprăviți?” Dar mersul la biroul Tatălui suprem presupune călătorii din toate părțile lumii, cazare, rezervări, cumpărarea de alimente de la magazinele din zonă, amenajarea unor zone pentru strângerea gunoiului, toalete etc. Cresc taxele locale, turismul prosperă, prețurile urcă până dincolo de limita acceptabilului. Așa că foarte mulți vor fi descurajați de propriile posibilități financiare și deranjați de ideea că unii profită copios de durerile și necazurile celorlalți, sporindu-le greutățile. Să mergi la biserica de lângă casă, să stai pe un scaun și să mai schimbi o vorbă cu vecina se dovedește, clar, soluția ideală. Mai auzi ce se întâmplă prin sat sau prin cartier, mai întâlnești pe unul, pe altul și discuți direct și fără mare efort cu preotul locului. Ce atâta trambalare până la capătul lumii, unde se calcă ăia în picioare luni de zile? Cheltuieli enorme, timp consumat… După cum spune popa, Dumnezeu este pretutindeni, ne vede și ne ascultă rugile, ne vede că pupăm toate icoanele din casa Lui, ne vede participând la slujbe câteva minute sau… uneori mai mult, dacă ne permit treburile. Dumnezeu e un tip cam scrupulos și prea intransigent. Vii la El c-o problemă și El îți amintește ce ai făcut acum trei ani și luna trecută și cine mai ține minte când și de ce. „Hai, măi Doamne, că am făcut și fapte bune, vin la biserică, îmi ajut colegii la serviciu, am dat de pomană, am ajutat o bătrână să traverseze strada, am sădit un pom, am făcut un copil… Și multe altele am făcut.” Dar El le zice tuturor una și bună: „Ordinea și armonia lumii sunt stricate grav de toate relele voastre. Faptele bune nu sunt pentru a șterge păcatele, ci doar pentru a păstra Creația în integritatea ei.” Of… E greu să negociezi cu El aici, acum. Popa din sat e mai înțelegător, că e și el om cu bune și rele, ca noi. Și uite așa… dacă Dumnezeu ar exista ca o ființă reală, pământeană, ca noi, multi oameni nu l-ar vizita, ba chiar l-ar ocoli, cel puțin în timpul vieții. Iar cei mai mulți ar ajunge, după adâncă chibzuială, să nu se mai roage Lui. De fapt, multi oameni nici acum nu se roagă direct Lui - preferandu-i pe sfinti - pentru că nu-L înțeleg, nu-L definesc. Dumnezeu este o persoană, un moș care stă pe un norișor, privește și „lucrează” pentru miliarde de pământeni? Sau este un spirit? Unde e? E aproape sau departe? Dar ceea ce numim noi „Dumnezeu” poate că este ansamblul legilor existenței, ale naturii. Este gravitația, este mișcarea normală a astrelor în univers, este puterea seminței de a da rod în pământ, a plantei de a rasari de sub o piatra sau a celulei de a deveni o ființă vie, inteligentă, complexă. Este vântul, ploaia, zăpada, anotimpurile și întregul proces pe care tot ce-i viu, întreaga natură, îl înțelege și îl urmează dintotdeauna. Așa că omul preferă să se roage unui sfânt, unui „mijlocitor mai cu influență” — obicei luat întocmai din viața reală. Sfântul a fost om ca noi, așa că ne înțelege și, pentru că e acolo, lângă Tatăl suprem, îl poate influența să ne asculte pe noi altfel decât pe alții. Omul caută ajutor pentru ceea ce nu poate și caută un vinovat pentru ceea ce nu face. Și e firesc și la îndemână ca, pentru amândouă, să-l pomenească pe Dumnezeu, uitând că poluează natura cu mizeriile lui, poluează lumea văzută sau energiile nevăzute cu minciuni, hoții, păcate de tot felul, ucide și distruge, declanșând sau participând la războaie… Și toate astea cu argumentul gândurilor bune. Omul a uitat să iubească sincer și curat, ba încă se rușinează să-și arate, în fața altcuiva, sentimentele firești, umane, față de cel drag. Dar nu se rușinează să înjure în gura mare, să scuipe, să împartă pumni, să arate public, oricui, urâțenia din el. Și astfel s-a întinat până la pierzare tot ce e pur în noi, tot ce înseamnă armonie interioară, alături și laolaltă cu armonia naturii. S-a pătat în noi dumnezeirea. Dar El, Creatorul, Forța care naște viul și mișcă universul, Dumnezeu, e în toate: în lumina zorilor și în frumusețea naturii, în bucuria din suflete și în emoțiile noastre zilnice, în noi înșine. E în tot ce e sublim în jur, e dincolo de cuvinte, e dincolo de gândurile și de puterea noastră de înțelegere. Iar păcatele noastre sunt împotriva noastră, așa cum faptele bune sunt pentru comuniunea fiecăruia cu Creația.