Ce simt acum...sau poate nu!

Ucigasul perfect Timpul e ucigașul perfect, Omoară tot, omoară toate sentimentele care ne-au zdruncinat vreodată, Omoară ura, omoară iubirea. Nimic nu mai rămâne… De parcă nu ne mai vrea Universul. Timpul îmi șterge amintirea, îmi sterge simțul, îmi șterge versul, Îmi schimbă chipul, vieții fură sensul, risipește stresul Se ia de noi toți și-n urma lui nu mai rămân nici chei, nici portiIar tu te porți de parc-o să fii mereu aici. Te-așezi atunci când ar trebui să te ridici, Taci atunci când ar trebui să zici Și-ataci… oameni care te iubesc crezând că vor să te facă să zaci. E-un joc nebunesc în care ca și ceilalți te prefaci că e totul OK Și-alături de ei distrugi lucrurile care ne unesc Și nu reușesc Să-mi amintesc chipul bunicului meu, și-mi pare rău Dar asta nu este unicul meu…regret Căci timpul e ucigașul perfect, Ne omoară puțin cu fiecare gură de aer trasă în piept. Ne face să uitam cine am fost,Îi face pe alții să uite că am fost, E ultimul martor, îmi știe viața pe de rost, Dar în final lumea o să vrea să uite de noi și de ea Și-atunci pacea va veni ca să stea. De parcă nu mă mai vrea Universul. Timpul îmi sterge amintirea, îmi sterge simțul, îmi șterge versul, Îmi schimbă chipul, vieții fură sensul, Îmi urmează pașii, îmi imită mersul It-s gone till it’s De parcă nu mă mai vrea Universul. Timpul îmi sterge amintirea, îmi șterge simțul, îmi șterge versul. Spune-mi de ce pierdem? De ce ne vindem? De ce luptăm în tandem cu ceva invizibil? Simt cum sub piele ceva mă arde, Poate parte a nu avea sens în cursul vieții Dar există mereu unul mai bun, Unul care are mai mult, Unul care-l ascult în timp ce… pe langă mine trece Mult prea rapid, aproape ca vântul, Cu timpul omul a creat cuvântul. De atunci, orice încercare e sortită a fi și ea nereușită Și văd o viață platită, o peniță tocită, oboistă Să aștearnă pe foi gândurile celui ce ezită O mită dată, în loc de suflet o pată, O tumoare ce se extinde, un om ce se prinde In ițele unei viei mizere, Un imens Univers între două emisfere ale unui creier, Un creier ce cantă în noapte și aud șoapte. Simt o moarte dând tarcolae celor ce au trăit pentru a le crea Și ce carte scrie ca ni-i poate lua? Oare ni-i poate fura? Oricum observ că-n centru ... ni-i schimba În unele momente timpul mă plimbă prin locuri Cu nume ce îmi stau pe limbă, dar nu le pot pronunța Și-mi asum doar rolul, doar fumul, subsolul unei vieți prea normale Doar visuri de glorie îngropate, Doar urmări sacrale pe un drum pierdut, lipsit de scut în bătăi mortale Acum privind în gândurile tale Văd că timpul te separă de lumea ta infectă și lumea de afară, De cel ce ești și cel de-odinioară, Un singur călător dintr-o gară, părăsită, lipsită de mișcare. Deasupra soarele a disparut, nu ți se pare Că acum lumea e doar în gânduri muritoare? De parcă (de parcă, de parcă) nu mă mai vrea Universul. Timpul îmi șterge amintirea, îmi șterge simțul, îmi șterge versul, Îmi schimbă chipul, vieții fură sensul, Îmi urmează pașii, îmi imită mersul. De parcă nu mă mai vrea Universul. Timpul îmi șterge amintirea, îmi șterge simțul, îmi sterge versul. De parcă nu mă mai vrea Universul (nu mă mai vrea Universul, mai vrea Universul) De parcă nu mă mai vrea Universul (nu mă mai vrea Universul, mai vrea Unïversul)