Poezie
Cântec de adio
1 min lectură·
Mediu
Șuie-n umeri, lată-n cur,
gât subțire ca de șnur,
chicotea, văzând cu ochii –
o desferecam din rochii –
o minune cât o ceafă
(bănuia că e agrafă).
„Ce credeai, cumătră vulpe,”
(tremura, ușor, din pulpe)
„că-i albină, nu dragon,
că-i Ionică, nu Ion?”
Parc-o lacrimă din vintre
i se scurse toată printre
chiloțeii de bunică
(neumblată-i, vasăzică).
Brusc îmi spuse, rece: „știu o
scurtă formă de adio”!
Și-am răspuns la fel de sec:
“du-te în... Toulouse-Lautrec”!
00709
0