Ce n-aș putea să-ți spun niciodată

Iartă-mă că încep așa, sunt lipsit de orice

urmă de capacitate.

Cum am mai spus-o și altă dată, când

stăteam pe bancă și au început frunzele să se numere singure și parcă mi se încheiase cămașa până

la dinții din față,

Nu am reușit nici atunci nici acum din albul neclar al dinților să fac nasturi

și să înod vorba dupa vorbă în funie de corabie m-a oprit parcă nisipul verii ce nu îl mai simțeam

Prefacându-se în sticlă sub noi ;

Azi-noapte am pierdut unul din butonii de argint de la tine.

Nu știu unde,

m-am dezbrăcat la piele si am înotat printre haine

Ca să ajung la goliciune,

Mi-am scos toate gențile, cele pe care le uitaseși la mine și cele pe care le cumpărasem ca să te uit

de la un piețar ce mi-a spus că el și-a cărat în ele trei copii, două neveste și mai multe datorii decât alții

Într-o viață,

Le-am întors pe dos, bodogăneam ca și în ziua aia când ai spart de nervi două pahare și mă gândeam că

Poate o fi ramas acolo când ți-ai făcut bagajele să pleci

și nu ai mai plecat.

Nu l-am găsit și am început să-mi număr mâinile ce au fost lipsite de degete până

La altele

Dar el nu era acolo

Da, unul dintre ăia doi butoni frumoși, încrustați cu negru și cu ziua de noiembrie când mi i-ai dat.

Al dracului ploaie mai stătea strâmb intr-unul dintre ei și l-am jucat pe degete toată noaptea

Cum ii închideai tu cu luna si îi deschideai cu

Soarele ce urma să vină abia peste două ceasuri,

Prindeai manșeta cămașii ca o cătușă și-apoi…

Închideam ochii de frica primei palme pe care mi-ai dat-o.

Am vrut să te sun atunci să-ți spun,

Dar mi-am amintit că mi-ai zis să te sun doar dacă mor sau ceva similar

Din asta nu se moare, mi-am zis…

Mi-am luat o cămașă la întâmplare, prea avea cămașa asta albastru din căpruii ochilor tăi.

Am aruncat-o și cu una roșie am schimbat-o- ca și cea pe care am purtat-o când m-ai zgâriat pe gât și eu

Frecam încă băncile liceului,

De-am lepădat-o de pe mine ca și o piele de șarpe de pe juma’ de înger.

Mai repede am pus mâna pe una albă,

Alb au în suflet și medicii, și pompierii,

și vanzătorii de lozuri in plic,

Sau ceilalți oameni mari de pe lumea asta.

Mi-am tras puloverul pe dos

Și-am sufulcat mânecile de frica

Vreunei întrebari mai puțin discrete decât cele

Pe care doreai tu să mi le pui,

Și le închideai cu trei lacăte de frică să nu iasă din mine

Vreun balaur.

Am ieșit afară, ce tâmpit început de toamnă

Insistă să treacă peste noi ca buldozerul,

Iar pantofii mei băteau străzile Parisului,

Gândindu-mă că în iarna care vine

Iarăși nu o sa te știi încheia la ghete

Si de frigul dorului meu

O sa te cureți.

Cum erau butonii mei curați amândoi împreună.