Prea-strangere

De la o vreme-ncoace, ma prea-strang bratele straine, cu gesturile lor sacadate, in care ma prabusesc spre a ma adaposti de furtuna din mine. De la o vreme-ncoace, ma prea-strang cuvintele altora, ejectate din preaplinul vidului propriului destin. Aproape ca nici nu le mai aud, Aproape ca nici nu-mi mai simt surzenia la ele… De la o vreme-ncoace, ma prea-strang hotarele nazuintelor mele si barierele asezate de altii in calea mea catre zbor, Ma prea-strange bocetul fatarnic si zadarnic al micii mele lumi, Zambetul si lacrima nascute-n eprubeta, spre-a-mi darui ofranda pe care nici eu n-o cer si nici ei nu o au a oferi. Si ca-ntr-o menghina ma prea-strange sablonul strain de mine, spre care ma simt impinsa cu bocancii invizibili ai celor ce-si aroga dreptul de a se autointitula prietenii mei. Si poate ca nu a lor este vina acestei stransori, Poate ca eu m-am aruncat cu mult prea multa sete de om intre clestii acestia atat de ingusti ce musca acum din sufletul meu… De la o vreme, ma prea-strang zabrelele in umbra carora mi-am ascuns adevaratul chip, adevaratul vis, adevaratul drum.