Personaje & Recuzită

Partea a doua. Parcă... Dar cui îi pasă? 1. Þii minte, scriitorule, cum ne plimbam prin paginile tale? Doar noi doi, printre personajele ce-și vedeau de ale lor așa cum ai scris tu, ca într-un teatru modern, în care spectatorii sunt decor. Îmi arătai ceea ce era de văzut. Și vedeam. Sau nu vedeam. Nici nu știu câtă însemnătate avea asta, mă bucuram că erai cu mine acolo. Totul părea numai pentru mine. Așa credeam. Nu știam atunci că și ceilalți aveau același sentiment. Când m-am pomenit din cititor personaj, nu realizam că se poate și mai rău, fiindcă unii erau doar recuzită, însă asta se va afla undeva spre sfârșitul poveștii. Parcă… Dar cui îi pasă? 2. Partenera mea a tras un foc, două, trei. Am căzut după o traiectorie complicată, repetată îndelung, numai eu știu cum. Apoi m-a sufocat un spasm și după câteva convulsii am murit. Au venit doi infirmieri și m-au luat pe o targă. Când mă apucă de guler, cel dinspre cap îmi prinse, nu știu cum, și o ureche. Idiotule, i-am șoptit, dar părea că nu mă ia în seamă. M-au abandonat în magazia umedă. N-am mai așteptat să savurez finalul. M-am ridicat și am pornit-o cu gulerul ridicat spre ieșire. Fusese și acesta un rol oarecare într-o piesă oarecare. Oricum, aplauzele din sală nu vesteau vreo mare izbândă. Am ajuns acasă pe jos, târziu, era plăcut orașul la ora aceea. Iar viața mea părea să decurgă absolut normal. Dimineața m-a trezit țârâitul insistent al telefonului. Slavă Domnului că trăiești, îl auzeam pe un prieten în receptor, fiindcă în ziarul *** de azi scrie că aseară, la premieră, partenera ta a încurcat niște arme, pe cea din recuzită cu a ei și că a tras cu cea adevărată, știi, voiam să te caut la morgă, mai umbla zvonul că ți-a dispărut cadavrul, zicea el râzând de data aceasta. Slavă Domnului că trăiești, încheie. I-am mulțumit cumva pentru gestul lui, laconic, cred, mă simțeam penibil, eram somnoros și i-am închis. M-am dus apoi la ușă, am zărit ziarul strecurat pe sub ea, l-am ridicat și, într-adevăr, pe prima pagină se anunța moartea mea. În lipsa unui succes, uite ce publicitate și-a găsit managerul teatrului să-și facă, nu-i prost tipul, mi-am zis. Era poza partenerei mele și o alta, a unui tip, sub care era scris numele meu. O tâmpenie. Am aruncat ziarul cât colo și m-am dus la baie să mă spăl. Stupoare. Am fugit la ușa de la intrare, am deschis-o și am citit o dată, de zece, de o sută de ori plăcuța cu numele meu. Femeia de serviciu se uită la mine, ne știam de câțiva ani buni, îmi zîmbi și mă salută foarte familiar. Mă întrebă dacă mă simt bine. Am intrat în casă trântind ușa, fără să-i răspund. Am scos telefonul din priză, îmi închipuiam că vor mai suna și alții și m-am hotărât să nu ies nicăieri. Ǎla din oglindă nu eram eu. 3. Există camere închise în care niște oameni își vorbesc în șoaptă. Se dau și se primesc ordine. Se execută. Și există reguli care se respectă. Dar care se mai și încalcă. Însă pentru acestea există alte reguli care se respectă. Dar care se mai și încalcă. Șoptite acolo, ordinele acelea mă vizează pe mine; paradoxal, deși nu-mi parvin din gura nimănui, le execut. Prostește, disciplinat și exact. Și respect niște reguli. Le mai și încalc. Dar pentru asta există alte reguli pe care le respect. Dar pe care le mai și încalc. Probabil că acesta e rostul meu. Mai ții minte scriitorule? Mai ții minte? 4. Către prânz a venit un polițist care a sunat și a tot sunat până i-am deschis. Mi-a povestit cum stau lucrurile și-mi răsfoi actele în care poza era a celui din ziar. Atunci observam și eu asta, numai în acte nu mă uitasem. Îl priveam apatic, refuzam să-mi explic ciudățenia asta, nici întrebări nu puneam. Știa el, scriitorul. Polițistul spunea că reporterul ziarului *** care lansase zvonul era un stupid, că Greta era zguduită și că după ce am fost scos pe targă, în rumoarea sălii, a leșinat. Iar depoziția figurantului, infirmierul cel dinspre cap, era vagă. Fiind convins că fac pe grozavul, m-a ridicat de urechi fără să vadă vreo reacție însă. Asta l-a mirat doar, nimic mai mult. Prin urmare, din greșală mă luase de guler, iar nu invers, cum crezusem eu. Spectatorii s-au mai potolit oarecum după ce Greta a fost scoasă de pe scenă. Aha, pricepeam de la polițist, un glonț sau chiar două au ajuns să muște din decor, iar așchiile împrăștiate deasupra scenei i-au făcut pe spectatori să creadă că era vorba doar de o nouă tehnică scenografică, ceea ce ar fi fost și o premieră pe o scenă de teatru, de aceea aplauzele au venit cu oarecare întârziere și nu tocmai hotărâte. Când au venit după mine, regizorul și câțiva colegi, eu nu mai eram. Portarul teatrului susținea că am plecat pur și simplu. Poate că așa ar fi rămas lucrurile, dar zvonul reporterului ne-a alertat și pe noi, a mai zis polițistul, deși n-am găsit nici urmă de glonț în decoruri, în pereți, sau altundeva. Avem arma și, într-adevăr, din ea s-au tras trei focuri, gloanțe adică. Deși văd că dumneavoastră sunteți în regulă, totuși, aveți vreo plângere? Da, i-am răspuns, de azi dimineață, mutra pe care o am nu e mutra mea. Polițistul se ridică la fel de apatic ca și mine și dădu un telefon, după care mă pofti să-l însoțesc. M-au luat cu ambulanța. Ca-n filmele cu actori ca mine. 5. După ce m-ai luat la plimbare prin paginile tale, nici nu știu când, din cititor ți-am devenit personaj. Puteam de aici încolo, după voia ta, să fiu oricum, sau poate să nu mai fiu deloc. Deși nu eram creația ta, deși cînd ne-am cunoscut aveam deja o vârstă, o istoerie personală greu de înlocuit cu o alta, după voie, totuși, aveai puterea să schimbi până și asta, sau așa eram eu gata oricând să cred. Însă și voia ta avea mai presus de ea o alta. Nu la Dumnezeu mă refer, El nu șade în camere închise, șoptind. Aceasta putea fi chiar voia mea. Ai îngrămădit în mine atâtea stări și însușiri ale altor personaje și libertățile lor în libertatea mea, încât... 6. O ploaie măruntă îl ronțăia pe octombrie și-l scuipa pe străzi. Priveam turnul cu ceas din fața ferestrei, un supozitor pătrățos înfipt între doi nori pietroși, rotunzi, cenușii, deșertându-se peste acoperișuri. Suportam din ce în ce mai greu sindrofiile astea pretențioase, în care aveam sentimentul că știu dinainte ce va spune și ce va face fiecare. Puterea Mântuitorului și intensitatea minunilor Lui au crescut pînă la vârsta la care putea El prooroci, după care au scăzut până la \"Eli, Eli, lama sabahtani\", ca să atingă dumnezeiescul apogeu după Înviere?, se întreba, undeva în spatele meu, un student la teologie. Nu știu, i se răspundea, dar mă întreb câte războaie se vor fi cîștigat fiindcă agentul secret al învingătorului a fost El. Latră din ferestre, dă din coș, își scutură streșinile, se gudură mansarda ta când mă recunoaște, îi spunea unul care se credea poet unei blonde pilite. Și un altul, între două sughițuri, aceleiași blonde îi explica despre o planetă gravidă ce stătea să nască dintr-o grotă un soare, căruia nu știa ce nume să-i pună. Interesant era unul care nu voia să bea șampanie. Susținea că e o băutură perfidă, născocită de conții de Champagne, în cârdășie cu oculții templieri. Dusă la un așa rafinament încît să se lase cucerită de ea toată lumea. De-aia, zicea el, beția cu șampanie este atât de anxioasă. Nu e petrecere a oamenilor cu bani la care să nu se bea șampanie, iar cei ce o beau, politicienii, îmbuibații, decad moral, devin astfel adevăratul putregai al oricărei societăți. Valorile morale rămân la amărâții care n-au bani decât pentru vreo poșircă de Sânge al Domnului, mai ieftină, mai acră, dar mai curată. Și s-a îmbătat cu vin și cu propriile fraze și a vomitat pe covorul gazdei. Gazda era Greta. Iar acesta, adoratorul vinului, te dovedeai a fi tu, scriitorul. 7. Să treci exact prin aceleași experiențe prin care, înaintea ta, a mai trecut cineva și a înnebunit, dar tu să te descoperi la sfârșitul acestora același, neschimbat, însă cu toți cei ce te înconjoară considerându-te nebun acum: asta te înnebunește de fapt. 8. Mă căutai cu ochi tulburi prin încăpere, nu știai unde am dispărut. Cu doar câteva clipe înainte mă văzuseși. Îți potriveai ceasul, zâmbeai prostește și-i făceai cu ochiul Gretei, care te ștergea la gură cu propria ta cravată. După alte câteva clipe mă priveai de afară, nedumerit, cu octombrie șiroindu-te. Acum eu îmi potriveam ceasul, tu îmi arătai ora. Erai supozitorul pătrățos. Parcă… Dar cui îi pasă? Partea întâi. Adică, să începem cu … 1. La o petrecere ne-am cunoscut, scriitorule. Mai ții minte? De atunci, la toate petrecerile, văd aceleași mutre. Îmbrăcați altfel, însă aceiași oameni, aceleași fraze, același scenariu. Iar tu apăreai totdeauna târziu, cu aerul unui invitat oarecare, însă de fiecare dată cu un șal alb la gât. Încă de atunci mă plictiseam. Preferam să stau singur în fața unui pahar, într-un bar de cartier, nici măcar în cartierul meu și să ascult rumoarea celorlalți, adevărate personaje și ei, dar nu știu cum mă determinai să vin la acele petreceri. Sau poate că aveam și eu, ca toți ceilalți, niște resorturi perverse, ce mă împingeau invariabil în mijlocul ăstora, cum le spuneai tu?, al îmbuibaților. Poate că veneam singur, de fapt. Ascultam, sau mai degrabă furam, puneam cap la cap apoi frazele auzite, pe respectivii îi închipuiam ca personaje, după care, fără să-mi dau seama, ți-i serveam ție gata confecționați. Nici cea mai vagă idee nu aveam atunci că în jocul acesta, care de fapt nu era deloc al meu, așa cum aveam să constat, ci al tău, numai al tău, toți făceam același joc; mai mult, cea mai mare parte dintre ei, fără s-o știe, erau deja și de mult personaje, cărora tu le puneai în gură anumite cuvinte, doar ca să le stârnească celorlalți stări și imagini generatoare de altele și altele noi, amestecate ca într-un caleidoscop, niciodată în aceeași formă, niciodată în aceleași culori. Iar tu, tu erai cel ce privea de la un capăt tot jocul acesta. 2. Ei da, era o dimineață ca oricare alta. Ciudat era că nu știam cum m-am trezit în dimineața aceea, cum m-am dat jos din pat trăgând de timp, cum mi-am făcut cafeaua, cum m-am învîrtit prin toată acea vraiște de lucruri care mă înconjoară de obicei, cum m-am îmbrăcat, cum am ieșit din casă, dar mai ales de ce am făcut-o. Atâta doar că m-am trezit dintr-o dată în capătul bulevardului central cu o senzație teribilă. Atunci mi-am dat seama că nu-mi amintesc de celelalte lucruri pe care în mod normal le fac dimineața, că nu-mi amintesc să le fi făcut de fapt. Altfel, cum aș fi putut să plec de acasă, împotriva obiceiului meu, fără să trec mai întâi pe la toaletă? Eram mult prea presat de „problemă” și nu aveam în clipa aceea atâta luciditate ca să duc la capăt un raționament oricît de sumar, fiindcă situația devenea critică. Priveam disperat în jur. Nici măcar nu-mi puneam întrebarea, firească de altfel în alte împrejurări, de ce bulevardul era absolut pustiu la ora aceea. M-am năpustit disperat în primul cotlon, un fel de gang foarte îngust între două clădiri și aproape că mi-am smuls pantalonii de pe mine; efortul de a-mi desface cureaua și nasturii de la șliț era zadarnic oricum, ardeam tot, mă înroșisem și transpirația îmi lipise toate hainele de piele. Așezat pe vine, am răsuflat ușurat când am simțit de-a dreptul orgasmic ieșirea și, inundând gangul, o duhoare pe care o ridicam la rang de parfum. Înainte de asta mi s-ar fi părut cel puțin indecent să ascult pe cineva vorbind astfel despre un asemenea lucru intim, dar de atunci, iată, mulțumită ție, scriitorule, reflectez altfel la asta. Nici măcar senzație n-o mai numesc acum, ci sentiment. Am mai zăbovit o vreme peste „lucrare”. Voiam să-mi prelungesc, cum i-am spus deja, sentimentul. Începusem să mă gândesc, oricum ca la un lucru categoric neimportant în comparație cu ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă nu ajungeam la „prestația” de aici, cu ce am să mă șterg. Aruncate în jur, o mulțime de ziare și reviste îngălbenite puteau rezolva asta fără nici o bătaie de cap. Și, începând să mototolesc și să frământ o pagină oarecare de acolo, doar ca s-o înmoi cât de cât, mă gândeam că niciodată n-am citit sau n-am văzut în vreun film ceva, aluziv măcar, despre trecerea vreunui erou pe la budă înainte de o bătălie, sau de o scenă cu miză, hai să-i zicem, istorică. Îl vezi sau ți-l închipui, după cum este înfățișat, în armura lui, cu soarele dimineții lucind-i pe blazon, căutătura din priviri întărește intensitatea trăirilor sale în preambulul luptei, undeva, pe-un câmp, sunt desfășurate trupele, în toate culorile… Însă nimic despre cele câteva minute de dinaintea acestora, unde poate eroul chiar la ceea ce va urma se gîndește, poate chiar acolo își închipuie, inspirat, strategia. Nimic. Am aruncat o privire peste pagina boțită în tot acest timp. O jumătate de pagină, de fapt, ruptă aiurea. Doar prima frază mi-a atras atenția, atât, dar a fost destul să-mi prelungesc răgazul petrecut în gang: Privea disperat în jur. Nici măcar nu-și punea întrebarea, firească de altfel în alte împrejurări, de ce bulevardul era absolut pustiu la ora aceea. S-a năpustit disperat în primul cotlon, un fel de gang foarte îngust între două clădiri…, începea acolo o povestire. Satisfacția de mai înainte se transfoma treptat într-o ușoară jenă, „creația” mi se usca în bumbăreață. Prin urmare, timp pentru o altă mare mirare nu-mi mai rămânea. Așa că m-am grăbit să citesc dintr-o suflare pînă unde textul se ascundea în ruptură. Un personaj, despre care pagina de revistă nu dădea alte detalii, se refugia acolo, ascunzându-se de un alt personaj, probabil unul malefic. Părea un foileton. Cel presupus malefic, purtând aceiași ochelari de soare, răsărea întotdeauna acolo unde celălalt nu se aștepta, căutând un anumit obiect. Îl aștepta pe acesta de fiecare dată cu un aer superior și un rânjet spânzurat de mustață. M-am șters, hărtia cu pricina lăsănd-o să se așeze cu o urmă de cochetărie ca un coif peste „splendoare”. Relaxat, după o ultimă privire împrejur, dar mai cu seamă la tălpi, am dat să ies din gang, nu înainte de a fi tras cu urechea măcar acum la zgomotele de afară – absorbit de momentul meu de grație, mă lăsasem părăsit de orice altă grijă, să fiu descoperit acolo spre rușinea mea. Prin urmare, de afară nu răzbătea nici un zgomot, nici măcar vreo rumoare, semn că bulevardul continua să fie pustiu, sau cel puțin așa se putea deduce. Și abia atunci mi s-au ascuțit cu adevărat simțurile. Dar era prea târziu. Aproape că am fost smuls de acolo de câțiva soldați, care m-au lipit cu fața de un zid, începând să mă caute cu gesturi brutale. Îmi simțeam cuvintele ca pe un ghemotoc de câlți proptit în gât. Abia dacă puteam să mai respir. Transpirația m-a luat în stăpânire din nou. Am încercat să întorc puțin capul și atunci am simțit țevile reci ale unor arme înfigându-mi-se în obraji și în ceafă. Cu un gest la fel de brutal am fost răsucit deodată cu fața către bulevard. O mulțime de mașini se îngrămădeau cu boturile înspre gang și nu mai știu câte zeci de arme mă fixau. Picioarele îmi erau ca de vată, uitasem să respir, ceea ce îmi accentua amețeala. Am nimerit într-o ambuscadă, sau poate vreo manevră militară, a fost primul gând. Chiar în clipa în care m-aș fi prăbușit dacă nu m-ar fi susținut soldații, din marea de uniforme s-a desprins un tip în civil, cu ochelari de soare. Cu rânjetul spînzurat de mustață, mi-a cerut răstindu-se: obiectul! Ce obiect?, am bîiguit anemic. Obiectul!, a răcnit din nou, și în aceeași clipă m-a culcat la pământ cu un dos de palmă. Abia îmi reveneam, probabil că cineva își ținea piciorul pe ceafa mea, când cei cîțiva agenți intrați în gang reveneau afară fluturînd o hârtie murdară. Șefu’, n-am găsit obiectul, zicea unul dintre ei, am scormonit și-n rahatul ăstuia după el, nu e, dar, uite, am găsit ceva mult mai interesant. Am ridicat puțin capul, atât cât îmi permitea gheata individului, ca să văd mai bine ce se întâmplă. Nu mai știam atunci ce e gând, ce e senzație, ce e teamă sau orice altceva. O frică, așa cum numai animalele înainte de tăiere cred că o mai au, mă paraliza cu totul. Ciudatul individ s-a aplecat desupra mea băgându-mi sub nas jumătatea de pagină folosită de mine mai devreme. Nu știi nimic, dar toată acțiunea noastră de aici e scrisă în hârtia asta…, spuse, după care se îndepărtă fără vreun alt cuvânt. Nu mai înțelegeam nimic. Agenții care mă imobilizaseră până atunci mă luară pe sus și mă înghesuiră într-una dintre mașini. Mașina tocmai demara când, printre alți agenți, gesticulând cu foarte multă autoritate, te-am zărit pe tine, scriitorule. Desigur, prea multe coincidențe și bizarerii se petrecuseră în dimineața aceea, ca să nu fie literatură. 3. Limita dintre realitate și ceea ce pui tu pe hârtie e foarte subțire, aveam să descopăr la un moment dat. Făceai, însă, tot posibilul ca resursele mele și ale celorlalți de sub influența ta să se concentreze acolo unde nu era nimic de descoperit. Până în clipa în care în noi se instala frica, sau vreun alt sentiment cu același efect, trăiam cu senzația firescului, ca atunci când ești sănătos și nu ai timp să-ți dai seama de asta. Iar când realizam ce se întâmpla de fapt, era prea târziu ca să mai reacționăm în vreun fel, evenimentele ne luau brutal în stăpînirea lor, așezându-ne într-un curs pe care nu-l puteam influența nicicum. 4. Mașina se opri la fel de brusc, cu scrâșnet de frîne, nu departe de locul din care tocmai plecasem. De altfel, de unde eram puteam vedea capătul bulevardului și toată acea aglomerare de forțe. De pe alte două artere, veneau două mașini care aveau să oprească la fel de brusc. Dintr-una s-a dat jos tipul cu ochelari de soare, din cealaltă tu, scriitorule. Apoi au coborât și ceilalți, dintre care doi m-au târât și pe mine afară. Te auzeam pe tine numindu-l pe celălalt: inspectore. Vorbeați în șoaptă, arătându-vă unul celuilalt hîrtia din gang. Apoi, afișând același rînjet, inspectorul s-a îndreptat către mine fluturînd hîrtia. Tot nu ne poți da vreo explicație despre asta, nu-i așa?, vorbi către mine. Am găsit-o acolo, v-o jur, am mormăit speriat, nu știu ce reprezintă, dacă aș fi știut că este atât de importantă n-aș fi folosit-o, nici acolo n-aș fi intrat, dar… făceam pe mine, a trebuit să recunosc cât se poate de rușinat. Sigur, sigur, a mai spus el și mi-a întors spatele. Nu știi nici cum se va termina toată povestea asta, striga la mine în timp ce se îndepărta, te cred, te cred, vorbea pe un ton evident ironic. Iar tu, scriitorule, în timpul acesta mă priveai ca pe un străin. Nici nu știam ce să cred. Ce căutam eu acolo? Ce căutai tu? Ce legătură în afara literaturii putea fi între noi? Cine era inspectorul? Ce era obiectul? Un mare, un uriaș DE CE? stătea să-mi spargă creierul. 5. Mă tot gândesc în ultima vreme la un fapt. La acela că naratorul, să zicem că eu aș fi acela, vorbește tot timpul la persoana întâi, ca și cum personajul ar fi chiar el. Asta îi poate induce cititorului o percepție cel puțin subiectivă, atâta vreme cât autorul se referă la anumite lucruri care țin de intimitatea lui, a personajului adică, deși acestea se justifică acolo prin anumite împrejurări, influențând sau determinînd chiar tot cursul evenimentelor. Și mă apucă, așa, o deznădejde, când mă gândesc că toate vin de la tine, scriitorule. Nu peste mult timp am să descopăr, poate, că de fapt, noi, personajele tale, așa cum vrei tu să crezi, nici nu existăm. Sau, altfel, că suntem unul și același personaj, plasat în ipostaze diferite. Iar după toate acestea, mi te și închipui contrazicându-mă, în ideea că nici asta nu-i adevărat, că dincolo de identificarea tuturor personajelor într-unul singur, acest unic personaj se va arăta a fi de fapt autorul însuși. Adică tu, scriitorul. Și atunci cum se face că eu scriu acum la persoana întâi? Rîzi. Eu nu exist. Tu m-ai creat. Da. Poate. Atâta doar că la un moment dat, într-o altă împrejurare, eu îmi voi potrivi ceasul, pe cînd tu… 6. De unde să știe el ce înseamnă toate acestea, vorbeai în sfârșit tu, scriitorule, când cealaltă jumătate de pagină se află la mine? Inspectorul se întoarse brusc către tine, moment în care soldații care mă escortaseră pe mine până aici începură toți să tragă în inspector și apoi unii într-alții. Eu m-am aruncat la pământ și sub tot acel vacarm, cu mâinile la ceafă, nu știam cum să mă strivesc cu totul de asfalt. Nu știu apoi câte minute s-au scurs de când armele au încetat. Ridicam privirea. La câțiva pași de mine, ca într-o oglindă, tu făceai același lucru. Gesturile noastre aveau aceeași lentoare, descriau aceleași traiectorii, chipurile noastre exprimau aceeași stupoare, privirile noastre trădau amândouă aceeași frică. Ne-am ridicat amîndoi simultan în picioare, scuturându-ne amândoi pantalonii, întâi un crac, apoi celălalt, cu exact aceleași gesturi. Ceilalți erau morți sau cel puțin așa păreau. Voiai, poate, să-mi dovedești că ai dreptate, că suntem de fapt unul și același. Atunci, după toate acele minute de liniște absolută, s-a declanșat o altă larmă. Nu de arme. Deși spaima instalată deodată și din nou pe chipurile noastre, al meu și al tău, era aceeași. Se aplauda. Lumina trăda acum împrejurul spațiului de până atunci. Privitori de toată mâna, instalații, decoruri. Aplauze. Partea a treia. Și ultima. Cum altfel? 1. Se aplauda. Cineva a început să vorbească. Părea că știe foarte multe despre mine. Iar ceilalți ascultau sau așa părea. Sala mare, cu acustică, lua cuvintele și le izbea de toți pereții, de cupola încăperii, pentru ca într-un tîrziu să le întoarcă parcă în gura de unde plecaseră. Nici nu știu ce înțelegeau ceilalți. Eu nu înțelegeam nimic. Toți stăteau în picioare. Unii mă priveau pe mine. În timp ce tipul acela vorbea. Numai eu stăteam jos, în spatele unui fel de birou. M-aș fi rezemat de spetează, însă câteva stive de cărți așezate înaintea mea m-ar fi împiedicat să-i mai văd pe ceilalți. Îmi închipuiam că nu-i politicos, deși nu prea cred că i-ar fi păsat cuiva de asta. Tipul continua să vorbească. Despre mine. Care făcusem asta, făcusem aia. Apoi dezvolta ideile desprinse, după cum înțelegeam, din cărțile acelea din fața mea. Unele îmi erau cunoscute, de parcă le-aș fi scris eu. Dar nu era așa, asta făcea parte din joc, erau de fapt evenimente pe care le-am provocat eu, sau cam așa ceva. Începeam să mă simt bine. Nu știu de ce. Nici nu mi-am dat seama când a terminat tipul de vorbit, sau când au încetat cuvintele să-i cadă în gură din cupolă, de acolo îmi închipuiam eu că vin. Apoi a venit la mine, m-a apucat de cot și m-a ridicat în picioare. Eram obișnuit cu asta așa că nu m-am împotrivit. Ceilalți aplaudau. Tipul și-a luat mâna de pe mine și aplauda și el. Am început să aplaud și eu. Apoi deodată s-au oprit toți. A început să vorbească o tipă. Parcă din cupolă veneau în gura ei aceleași cuvinte care mai devreme îi veniseră celuilalt. Sau așa cel puțin mi se părea mie. Alte aplauze. 2. S-a vorbit mult. Cupola părea complice cu toți. S-a vorbit despre puterea Mîntuitorului și intensitatea minunilor Lui, care au crescut pînă la vârsta la care putea El prooroci, după care au scăzut până la \"Eli, Eli, lama sabahtani\", ca să atingă dumnezeiescul apogeu după Înviere. Despre câte războaie se vor fi câștigat fiindcă agentul secret al învingătorului a fost El. Despre cum latră din ferestre, dă din coș, își scutură streșinile, se gudură mansarda unei blonde atunci când casa ei îl recunoaște pe nu știu cine. Și despre o planetă gravidă ce stătea să nască dintr-o grotă un soare, căruia nu se știa ce nume i se va pune. Apoi s-a adus șampanie și au început să bea toți. 3. Eram mulțumit că nu mă mai băga nimeni în seamă. Acum mă rezemam de spetează.. Pe mulți nu-i mai vedeam. De fapt, o parte dintre cărțile din fața mea dispăruseră. Unii și alții trecuseră pe la masa mea, rugându-mă să scriu nu știu ce pe cărțile acelea. Le deschideam și scriam. Pe prima pagină. Fiindcă acolo era loc liber. Restul paginilor erau tipărite. Paginile tipărite mie îmi creează, nu știu cum să spun, un fel de frică. Cînd n-a mai venit nimeni, am luat și eu una dintre cărți. Am privit-o. Pe ultima copertă era poza mea. Sub ea, însă, numele nu știu cui. 4. Mai trecea câte cineva pe la mine, mă bătea pe spate și mă felicita. Chiar nu înțelegeam pentru ce, dar o dădeam pe seama paharelor de șampanie, care se goleau văzând cu ochii. Constatam că intensitatea bătăilor pe spate era direct proporțională cu numărul paharelor băute și cu timpul scurs de când ultimele cuvinte din cupolă rămăseseră între buzele tipei, ultima care vorbise. Începea să mă doară fundul, mă tot lăsam când pe o parte, când pe alta. A venit apoi polițistul, cel care mă luase de acasă cu ceva timp în urmă, s-a apropiat de mine, a luat o carte de pe masă, s-a uitat la poza mea de pe ultima copertă și mi-a spus: maestre, totul s-a rezolvat, felicitări! Da, i-am spus și eu, s-a rezolvat, dar pe mine nu mă cheamă așa. Ei, maestre, la câte nume vă luați voi, artiștii… După care a plecat cu pași inexacți, beat de bună seamă. Unul singur nu bea. Își flutura mâna în semn de refuz de cîte ori i se întindea un pahar. Era el, scriitorul. S-a apropiat de mine: excepțională carte, felicitări! Tu ai scris-o?, l-am întrebat. A zâmbit complice: nu e numele meu, dar e poza ta, ceea ce înseamnă că tu ești autorul. Știu, știu ce vrei să spui, a continuat, dar la câte nume vă luați voi, artiștii… Încăperea aceea era foarte înaltă, cu un candelabru imens chiar în mijlocul cupolei. De aici venea lumina. Nu vedeam ferestrele și nu-mi puteam da seama cam prin ce parte a zilei eram. Putea fi la fel de bine dimineață, cum putea fi și seară. Am vrut să-mi privesc ceasul de la mână. Nu-l mai aveam. ă