Poezie
Pocainta
2 min lectură·
Mediu
Tu m-ai lăsat să cred în steaua mea
Și să-mi clădesc speranța mea deșartă
În confruntarea cu soarta asta grea.
Acum mă reculeg și rog mă iartă!
Când tinerețea mă făcea să cred
Că dragostea nicicând nu va fi moartă
Și orice-aș face nu pot să te pierd,
Acum, mai potolit, te rog mă iartă!
Crezând că nu-mi mai esti de trebuință,
Cu falșii mei prieteni beam la toartă,
Dar n-am găsit în vin nici o știință.
M-am irosit! Te rog acum mă iartă!
Am căutat în cărți răspunsuri noi,
Cu filozofii mă luam la ceartă.
Dar nu sunt diamante în gunoi!
Acuma știu! Și, deci, te rog mă iartă!
M-am însurat și mi-am iubit nevasta,
Considerând-o unică consoartă.
Adus-am și copii în lumea asta.
Erai acolo, n-am știut, mă iartă!
Am scris și versuri cu idei și rime,
Convins că m-am apropiat de marea artă.
Mă ajutai și-atunci, erai cu mine,
Dar mă umflam în pene! Rog mă iartă!
Plin de avânt poemele-mi spuneam,
Mai și cântam semeț cu vocea-mi spartă.
Printre ai mei mai altfel mă credeam.
Că nu eram, acuma știu! Mă iartă!
În episodul vieții pe Pământ
M-am împăcat târziu cu astă soartă
Și mintea cu regrete mi-o frământ.
Deși e prea târziu, te rog mă iartă!
Spășit mă-ntorc să te cunosc mai bine
Și parcă tot nu-s sigur că chiar ești!
De m-ai ales și te-ngrijești de mine
Mă iartă,Doamne, dacă mă iubești!
002.254
0