Agonia furtunii

Sunt un calut salbatic plamadit din furtuna izvorata din dragostea noastra. Am aflat, intr-un final uitat si parasit,ca-s ore, nascute special, pentru a invata sa plangi. Simt agonia furtunii in sufletul meu si sunt ingrozita cand ii aud tanguirea.A izvorat din mine si-acum moare, ascunsa adanc in intreaga fiinta mea. Pierzandu-te in fiecare zi mi-am pierdut credinta. Ti-amintesti cum m-ai invatat ca Dumnezeirea se afla prezenta in cele rationale si nerationale, in cele insufletite si neinsufletite? Poate de-aceea ti-am transformat chipul in icoana, ca sa-mi infrang razvratirile, in fiecare noapte, cand sufletul alearga printre nori furiosi ce se contopesc violent. Ma simt intr-un labirint fara iesire si imi torturez sufletul intrebandu-ma: ma iubeste sau nu? Ma urasc in fiecare moment pentru ca nu am puterea de a-mi opri agonia in care ma arunca de fiecare data acest gand. Ma simt ratacita in tine si-n noi cand privirea mi-o desfac, din vise, dimineata in zori. Imi rasucesc genunchii ordonandu-le sa ma ajute sa-mi fac rugaciunea pentru copilul nostru ce n-a dorit sa se nasca. Simti cat de cumplit poate fi acest sentiment?