Domnul Anghel

Nu înțeleg nici acum ce s-a întâmplat în zilele alea. Țin minte că mă plimbam pe străzi ca prin vis, fără căști în urechi, ca să pricep în sfârșit ce mi se întâmplă. Eram atent la clădirile pe care le cunoșteam deja prea bine după câțiva ani de stat în Anglia. Problema era că cele de aici, de lângă aeroport, aveau un aer derelict. De fapt, aproape că erau derelict, ce să mai… Numai în seriale australiene văzusem așa, sau în Trailer Park Boys, parcă. Zic, nu clădiri ca astea în sine, ci o atmosferă care te secatuiește interior. Mă rog. Mă opresc în intersecție, în fața unei școli îngrădite cu sârmă ghimpată și, copleșit de tot decorul ăsta atât de freak, decid că gata, vorbesc cu Zsolt. ”Care-i treaba cu omul ăsta?” îl întreb. Numai că ce primesc ca răspuns e un link către o melodie - Mono - Disney Town. Versurile îmi par irelevante - cu sigurantă o glumă de-a lui Zsolt, prea subțire pentru mine -, însă melodia e atât de stranie și adecvată filmului meu, încât mă lansez într-un amestec de stări și gânduri înălțătoare, mult deasupra panicii de fundal care mă cuprinsese de vreo două zile. Zburam, nu alta! Mi se lărgea privirea, inspiram mai profund, recăpătasem mersul meu apăsat și deodata viitorul părea din nou ceva spre care să te îndrepți, nu de care să fugi. La urma urmei, ce dacă a fost pușcăriaș? A făcut omul ce-a făcut, a plătit, cum se spune, iar acum e liber să facă ce vrea el. Nu? Doar că pe măsură ce mă întorceam spre apartamentul domnului Anghel, încrederea mea nou căpătată începea să se risipească. Ca să nu mai spun că decorul care acum câteva străzi îmi leza, vorba vine, firea mea sensibilă și visătoare, acum se transformase de-a dreptul în platou de film cu mafioți. Clădiri odată atrăgătoare prin simplitate și curățenie - spiritul pragmatic englezesc -, acum coborau dintr-un viitor post-apocaliptic. Trainspotting meets Matrix. În mare majoritate emigranți, oamenii care mișunau pe aici se uitau urăt și păreau ba greu apăsați de un parcurs prin viață în orice caz mai dificil decât al meu, ba agresivi din cauza aceluiași parcurs. Femei în trening de bumbac, barbați în maiou. Sărăcie, deznădejde. Unde e raiul meu middle class din Port Sunlight?!? Sigur, am scăpat de rafinamentul cu care eram torturat printre englezii educați, povara propriei lipse de educație și a abilităților sociale m-au transformat într-o țintă sigură, veșnic dezadaptat, cu complexe de superioritate, grotesc, sălbatic, ce să mai… dar aici ce era de facut? Oare, în ciuda pierderii confortului și a certitudinii că oamenii sunt în esență inofensivi, nu cumva trebuia să respir aici un aer mai curat? Nu cumva diferențele dintre mine și oamenii de aici erau iluzorii? Poate nu degeaba am ajuns aici. Poate e locul meu, în măsura în care un loc poate fi al tău. Îmi retez șirul gândurilor cu un gest al mâinii și mă trezesc în fața clădirii cu apartamente în care trebuia să intru. La parter e un mic shop care îmi amintește că nu am mâncat nimic azi. Intru, salut pe indianul din spatele panoului antiglonț și îmi cumpar niște ciocolată. Plătesc, zâmbesc frumos - ”Nice one, mate!” - și ies afară. Deschid ușa metalică a clădirii și urc agale mâncând. Intrat în apartament, încerc să îmi găsesc un loc în care să reflectez la ce urmează. Evit patul cu așternuturi ridicole cu Liverpool FC și mă instalez în sufragerie pe un fotoliu derăpănat. Răsuflu cu ochii bulbucați înspre tavan, cum fac eu câteodată, și încep în minte o scurtă recapitulare. Azi diminteață m-au trezit zgomotele făcute de domnul Anghel. L-am auzit pășind spre sufragerie, dupa ce a ieșit de la baie. Aud un card bancar (buletin?) făcând ture din ce în ce mai scurte pe masa mare a sufrageriei. Linii de cocaină. Îl ascult mai departe cu răsuflarea tăiată până pleacă la muncă. Cu o seară înainte am vorbit despre condamnarea lui și despre familie. Male bonding. Acum e târziu deja și ar trebui să se întoarcă. Adorm… *** Mă trezește un zgomot de cheie în ușă și o conversație animată. Era noapte. Domnul Anghel intră cu o prostituată pe care o trimite la el în cameră. Vine la mine în sufragerie și îmi zâmbește: -Fut și eu ceva… Intră in frigider și scotocește după o sticlă, după care iese cu ea în sufragerie. -Vrei și tu? -Nu, mulțumesc. -De femeie zic. -Nu. Domnul Anghel se retrage la el în cameră în timp ce eu îi scriu lui Zsolt. Îmi iau un ton fake amuzat și îi scriu ”Nebunul ăsta a venit cu o curvă, ce plmea se întâmplă lol?!?”. ”Haha cât costă?” mă întreabă și îmi dau seama că nu am cu cine vorbi despre lucruri care mă dor. Zsolt de obicei își dă seama când mă amuz ca reacție la durere sau disconfort și vorbim direct. Acum în schimb se pare că nu și-a dat seama. Sau nu îi pasă. Nici nu mai contează... Mă duc la geam și mă uit afară. Aud și văd artificii! Mulțime de oameni pe străzi. Îmi spun că psihosfera e foarte toxică și îi face pe oameni descreierați. Am auzit termenul ăsta într-un serial și, fără să caut, mi-am spus că e ceva abstract care îi afectează pe oameni la comun, un fel de loc în care se manifestă conștiința colectivă, care nici aia nu știu ce e. Ridic pur și simplu din umeri din efectiv lipsă de replică la tot ce se întâmplă și mă întorc în fotoliu ca să mă uit în gol. Nu-mi dau seama cât timp trece, dar mă trezesc cu domnul Anghel pe canapeaua de lângă fotoliul meu derăpănat. Pare că femeia a plecat și pare că domnul Anghel are chef de vorbă. Își aprinde o țigară și mă măsoară din priviri. Pentru ce a urmat, nu am talentul necesar să pun în cuvinte. Să spunem totuși că a fost cea mai profundă întâlnire pe care am avut-o cu un om. Să spunem că gândurile și stările înălțătoare de mai devreme nici nu s-au comparat cu gândurile și stările înălțătoare din timpul discuției. Sau că nici măcar noile stări și gânduri nu s-au comparat în intensitate cu culmile cele mai adânci și întunecate alte fucking iadului care a urmat. La sfârșit eram prabușit în fotoliu, în sine și golit de gânduri. M-am culcat în așternuturile ridicole cu Liverpool FC și am adormit în câteva minute. M-am trezit dimineață, singur în apartament. Urma să lucrez cu el. Capcana era închisă în urma mea. *** În jurul amiezei, mi-am strâns lucrurile cu ultimele puteri pe care le aveam. Am pus niște bani pe noptiera domnului Anghel (draguț foc, nu?), cam cât credeam că îi datorez pentru cazare. M-am urcat în taxi și m-am cazat la hotelul aeroportului. Pe holuri erau barbați care îi semănau fizic și prin îmbracaminte. Nu am reușit să mă liniștesc decât când am ajuns în cameră. Mi-am cumpărat un bilet de avion și am făcut un duș. Ieșit gol de sub duș, m-am măsurat cu privirea și mi se părea că sunt cel mai dezgustător om din lume… Dar că sunt mult mai puternic decât eram. *** Peste câteva zile m-am urcat în avion. La îmbarcare mi-am amintit cum l-am condus acum câțiva ani pe Pablo la întoarcerea lui în Spania. Abia așteptam să ajung în Cluj...