Poezie
Poveste maritimă
2 min lectură·
Mediu
Pe mal e o bancă.
Nimeni nu știe cine a ancorat-o acolo,
Iar de la o vreme pe ea șade un bătrân.
Mereu îl văd când vin să înot.
Pare că stă de-o veșnicie acolo,
Și că nu doarme niciodată.
Inițial credeam că vorbește cu marea,
Povestindu-i din peripețiile tinereții.
Credeam că își relatează viața;
Primul sărut, ziua nunții..
Dar, ascultând odată cu atenție,
Am aflat cu cine vorbea de atâta vreme.
În tinerețe, se pare, îi murise iubita,
Chinuită sub valurile mării
Chiar pe țărmul acesta,
Și acum își petrecea prezentul cu trecutul.
Îi spunea iubitei că o așteaptă
Să se întoarcă vie,
În toată splendoarea ei tainică și veche.
Dar cu timpul, bătrânul s-a hotărât
Să o întâmpine pe cale,
Aruncându-se în mare.
Acum nu o mai așteaptă pe bancă,
Iar marea parcă nu mai e agitată.
Cred că iubita o agita, chemându-l.
Valurile sunt mult mai calme.
În mod normal, povestea bătrânului
M-ar face să mă tem de înotat
Și să evit colțișorul acela de plajă blestemat.
Dar singurul lucru ce mă face
Să continui să mă avânt zilnic în mare
E faptul că pe mine nu ar avea
Cine să mă aștepte o viață pe bancă
Pentru a mă reîntoarce din adâncuri,
Și nici nu are cine să roage valurile
Să se agite în căutarea mea;
Oricum, știu că sunt în siguranță
Tocmai din cauza singurătății mele.
Marea vrea sacrificiu.
001050
0