Lăcrămioara - proză erotică

LACRÃMIORA - proza erotica de Sergiu Somesan Eram student în anul doi la Institutul de Mine Petroșani când am observat că în tot orașul nu era nici o fată de vârsta mea disponibilă și care să fie cât ce cât acceptabilă. De fapt părea să nu fie niciuna, dacă facem excepție de Amalia, singura fată din an, mare cât o balenă și disponibilă tot timpul și pentru toată lumea, și care din cauza asta nu-i mai trebuia nimănui. Părea că în orașul acela muncitoresc toate fetele erau ținute de localnici în carantină, sub trei rânduri de lacăte, în locuri nu doar greu accesibile, dar și necunoscute. Uneori când ieșeam la plimbare pe strada Republicii – ați observat că aproape fiecare mare oraș are câte o stradă numită a Republicii, pe care nu circulă mașinile și pe care se pot agăța fete? – mă uitam de-a lungul ei și nu vedeam decât o mare de bărbați. Ei bine, în cazul Petroșaniului lucrurile erau adevărate numai pe jumătate: adică strada, da, se numea Republicii și pe ea nu circulau mașini, dar niciodată nu am agățat vreo fată pe ea. Rar, rar de tot când apărea câte una era înconjurată de o ceată așa de mare de băieți care se înghionteau să ajungă cât mai aproape de ea, cu speranța să-i smulgă măcar un surâs sau să-i spună doar o vorbă, încât nici un tânăr cu mintea întreagă nu s-ar fi înscris într-o cursă dinainte pierdută. Când, sătui de coeficienți stadimetrici, teodolite Zaiss, alidade și planșetele topografice, coboram de pe Colina Institutului în oraș, băteam îndelung împreună cu colegii strada Republicii dintr-un capăt în altul, fără să zărim nici o fată mai de doamne-ajută. Nu trecea multă vreme până să ne dăm seama că pierdeam timpul de pomană, și intram pleoștiți la câte un film. În ciuda faptului că era municipiu, Petroșaniul avea un singur cinematograf; minerii apreciau, se pare, cu totul alte distracții. Nu a trecut mult până să bag de seamă că de fapt posibilitățile de distracție erau nule. Un cinematograf, un teatru – care avea spectacole din ani în paști –, o imensă casă de cultură mai mult goală – încă nu începuse Zdrăngăneala României –, și cam atât. Discotecă numai sâmbăta și numai până la ora zece seara. Ah, da, și mai era o imensă bibliotecă municipală în care mi-am petrecut cea mai mare parte a anului întâi și în care mă afundam uneori cu zilele, uitând să mai ies la lumină. Cum nimic din ceea ce scriam nu îmi ieșea așa cum aș fi vrut, îmi propusesem să copiez în fiecare zi câte zece pagini din clasici. După Doamna Bovary a urmat Iarna vrajbei noastre, a lui Steinbeck, care m-a impresionat așa de mult, încât am copiat-o chiar de două ori. Dar parcă am mai spus: voiam să devin scriitor. Dorința asta a mea a crescut în mine de-a lungul timpului și o mulțime de întâmplări și de coincidențe din viață m-au făcut să cred că da, sunt predestinat să ajung scriitor. Mai întâi maică-mea, care a manevrat destinul făcând în așa fel, încât să aleg din farfuria cu daruri de la tăierea moțului tocmai un stilou. Apoi rușii, muscalii – cum îi numea bunicul meu – care ne-au ocupat țara și le-au dat puterea comuniștilor, apoi comuniștii înșiși, care i-au colectivizat pe țărani, printre care și pe Moșul meu, făcându-mă să scriu primul meu roman la nici doisprezece ani, o pastișă grosolană după Alexandria ca să uite Moșu’ că i-au luat comuniștii pământurile. Ar fi trebuit o fire mai tare decât a mea ca să nu creadă că toate astea au fost potrivite în așa fel de mâna nevăzută a destinului. Mult mai târziu, mătușa mea preferată, Silvia, sătulă să-mi tot subvenționeze cărțile care zăceau nevândute prin librării, mi-a spus: – Bă puță – ea îmi spunea „bă puță“ de când o știu și probabil că și pe patul de moarte dacă voi fi lângă ea o să-mi spună la fel –, e aberant să crezi că mă-ta, ursitoarele, rușii, comuniștii și de fapt întreg universul au conspirat numai pentru ca tu să ajungi scriitor. Era bine dacă conspirau ceva mai puțin și-ți dădeau în schimb și ție o fărmă de talent. M-am supărat grozav pe ea, un timp nu ne-am mai vorbit, mai ales de când am aflat că printre cunoștințe mă poreclise, cu o ușoară nuanță peiorativă: „Nepotul ăla al meu… Cum nu îl știi? Scriitorașul“. După ce plecase în Australia și văzuse cum arată un ornitorinc, îmi spunea „scriitorinc“, sau poate era mai puțin incultă decât credeam eu și îl citise totuși pe Dan C. Mihăilescu. Oricum, nu a îndrăznit să îmi zică în față nici scriitoraș, nici scriitorinc, dar asta m-a făcut, după ce am aflat de la alții cum îmi zicea, să nu mai am încredere în ea și nici să nu-i mai cer bani de cărți. Sau poate că a făcut-o intenționat ca să scape de cererile mele? În clasa a șasea, citindu-mi o compunere, profesorul meu de atunci, Vasiliu îl chema, mi-a spus ceva despre cât de frumos știu să povestesc. Și că ar merita să mă fac scriitor. Își pierdea uneori și câte o jumătate din oră vorbind numai cu mine și explicându-mi ce frumos este să fii scriitor – îl cunoscuse personal pe Sadoveanu, avea și o carte cu autograf de la el – și cum scriitorii pentru a putea scrie mai bine despre subiectele lor se duceau asemenea vechilor regi și se amestecau printre muncitori și munceau incognito alături de ei ca să poată scrie cât mai fidel despre ei. Era un adept al literaturii proletcultiste, dar de unde să știu eu pe atunci așa ceva? Datorită lui am schimbat zeci de meserii, dintre care nici una nu mi-a plăcut cu adevărat, și în anul ăla am început să mă întreb serios dacă este de ajuns numai dorința pentru a putea deveni scriitor. Aveam 20 de ani și mii de pagini copiate din marii autori, dar nici măcar o singură pagină scrisă de mine care să mă mulțumească într-adevăr. Ceea ce scriam eu părea copii fidele ale compunerii din clasa a șasea. Da, cuvintele se înșiruiau frumos, se chemau unul pe altul și de atâtea ori le tot schimbam și le șlefuiam, că greu ai mai fi putut schimba un singur cuvânt ca întregul să arate mai bine. Dar atâta tot: o poveste spusă frumos, însă nici un fel de conținut. Ridicai poleiala și vedeai că sub ea nu e nimic. Totul era în zadar: niciodată nu aveam să ajung, precum Cărtărescu, să am sentimentul că textul se scrie singur, fără înțelegerea mea. * Ajunsesem în anul trei, tot nu aveam nici o prietenă și nici multe șanse să fac rost de vreuna. Câteva aventuri cu o bucătăreasă de la cantina căminului mi-au lăsat un gust amar în gură și un puternic miros de rântaș pe haine. Păream condamnat pe vecie la vizitele furișate în magazia cu alimente, la dezbrăcatul pe apucate în semiîntunericul tăiat oblic de trei raze de soare, care mă făcea să mă cred Giovani din Ciociara în timp ce o viola pe Sofia Loren. Dacă deschideam ochii nu vedeam însă decât fața lătăreață a bucătăresei și nările îmi erau invadate de mirosul de rântaș al șorțului ei aruncat neglijent lângă noi. Îi închideam repede la loc și încercam să îmi imaginez cum cea care gemea „ioi, ioi“ nu era Edith de la cantină, ci Sofia Loren, care spunea „si, si“. Biata Sofia Loren, nici nu știe prin câte a trecut în mica magazie a cantinei din Petroșani! Edith ieșea prima din magazie, cu un coș cu ceapă sau de cartofi în mână, și, după ce se asigura că drumul era liber, îmi bătea și mie în ușă, semn că puteam să plec. În minutele acelea nesfârșite în care așteptam semnalul culcat pe sacii cu fasole, eram mai hotărât ca oricând să devin scriitor. Măcar pentru a putea înfrumuseța momentele astea folosindu-mi talentul atunci când va veni vremea să-mi scriu memoriile. Aveam vreo 20 de ani și singurele mele aventuri erau cu o bucătăreasă care abia vorbea românește și care era cu aproape zece ani mai mare ca mine. Singura mulțumire era că primeam o porție dublă de gulaș, spre invidia colegilor, care nu bănuiau nimic. Era ceva, dar nu îndeajuns, și nu vedeam niciun mijloc de a ieși din impas și nici de a scăpa de Edith, care devenea pe zi ce trecea tot mai posesivă. Asta până mi-am adus aminte de Nelu, mai vechiul meu prieten și consătean. Era veteran din anul cinci și singurul care știa de legătura mea cu Edith, așa că l-am căutat. – Auzi, Nelule, am o problemă. Nu știu cum să scap de Edith… În ultimul timp a devenit foarte posesivă și mă bate la cap să o scot la film și… – Nici vorbă, făcu Nelu. Lasă, că te scap eu de ea, că asta vrea altfel, mâine-poimâine, să o iei și de nevastă. După-amiază la patru să vii în biroul UTC. Uitasem că el era și secretar UTC pe institut. De fapt nu-și lua – nici el și nici alții – rolul prea în serios și cât am fost la facultate am participat la doar două ședințe. Cea mai mare grijă a lui era să scrie procesele-verbale privitoare la ședințe și nu cumva vreunul prea zelos să-l dea de gol și să-l facă să-și piardă biroul unde mai aducea câte o tânără utecistă din oraș să o instruiască. Pe la patru urc în clădirea administrativă, ajung în fața biroului pe ușa căruia cu litere aurite scria mare: Secretar UTC. Dinăuntru se auzea zvon de glasuri și am ezitat înainte să bat în ușă. Până la urmă mi-am luat inima în dinți și am ciocănit ușor. După ce mi s-a răspuns am deschis ușa încet și am intrat. La un birou impozant, plin cu hârtii, Nelu, sobru și serios cum nu îl văzusem niciodată, îmbrăcat cu un costum închis la culoare cu dungulițe albe, care îl făcea să semene mai degrabă a șef de clan mafiot decât a secretar UTC, îmi făcu semn să mă așez pe unul dintre fotoliile din fața lui. Unde pe celălalt fotoliu, stând ușor numai pe margine, roșie toată la față, aștepta Edith. După ce m-am așezat și eu, Nelu a tușit și și-a dres glasul, apoi a început: – Reiau deci discuția de până acum și pentru dumneata. Există în institut zvonul că dumneavoastră, infirmând încrederea pe care partidul, conducerea institutului și eu personal am investit-o în dumneavoastră, dumneavoastră, zic, trădați toată această încredere și vă futeți ca nesimțiți pe sacii de cartofi și de ceapă din care dumneata – se întoarse el spre Edith – ai tupeul să prepari apoi mâncare pentru toți studenții… – Și pentru profesori, am adăugat eu ca să-i mai temperez avântul – prea se credea la o ședință adevărată. – Da, știu, și profesori, și secretarul de partid, ba chiar și eu, fir-ar a dracului de treabă. Dacă o singură dată vă mai prind că vă futeți chiar și numai din ochi, pe dumneata – se întoarse spre mine furios – te exclud din institut și o să am grijă să nu mai fii primit în nici o altă instituție de învățământ superior din țară. Se întoarse spre Edith, care se făcu mică sub degetul lui acuzator. – Iar pe dumneata am să am grijă să pun să te încadreze în subteran. Ai să fii prima femeie vagonetar din țară și am să am grijă să împingi la vagoane până ieși la pensie. Și acum plecați din fața mea până nu mă răzgândesc. Biata Edith a luat-o înaintea mea și a ieșit ca dusă de vânt. Eu am rămas mai în urmă, văzând semnul pe care mi-l făcuse Nelu, și până am deschis ușa grea și capitonată din Edith nu mai era nici urmă pe coridor, așa că m-am întors înapoi. Nelu își dăduse jos haina și numai în cămașă zâmbea cu gura până la urechi. – Sunt mare, mă, nu? Trebuie să serbăm cumva eliberarea ta din robie! a spus el, iar eu știam la ce se gândea. Cu vreo lună în urmă primisem un pachet de la bunicii mei. La loc de cinste se găsea o sticlă cu palincă fiartă de două ori, căreia toți i-au apreciat aroma. Din nefericire, printr-un fel de telegraf care funcționa fără greș în tot căminul, în camera noastră s-au mai înființat câțiva, și pe când a ajuns Nelu abia mai erau două degete pe fundul sticlei. A fost și singurul care a văzut că primisem două sticle și că pe una o dosisem și o pusesem bine sub cheie. – Du-te după ea! De data asta o bem numai noi doi, îmi spuse el, și nu aveam niciun motiv să-l refuz. Până am ajuns în cameră și înapoi cu sticla bine pitulată sub haină, mă gândeam numai la cum vom arăta noi doi după ce vom bea sticla de palincă. Speram să găsesc vreun motiv și după câteva păhărele să mă fac nevăzut și să-i las restul lui. În fond merita, nu? N-am scăpat așa ușor. Pahar după pahar, sticla se golea și noi ne simțeam din ce în ce mai bine și mai aerieni amintindu-ne de vechi întâmplări. Am găsit și niște coji de pâine vechi într-un sertar și am început să le ronțăim cuprinși de o foame grozavă. Mi se păreau puțin mucegăite, dar el susținea că erau doar pătate cu tuș verde, așa că am ronțăit și am băut mai departe. Toaleta era undeva afară, pe coridor, și când m-am dus să mă ușurez Giușca, femeia de serviciu care făcea curat după-amiaza prin birouri, o țigancă între două vârste, mică, neagră-vineție și noduroasă, se uită lung după mine, așa că am încercat să merg cât mai drept. Auzise ea voci la Nelu în birou, poate simțise că era rost de băutură, că spăla pe jos pentru a treia oară în fața biroului. Vorbea stricat românește și uneori ne mai distram întrebând-o ba una, ba alta doar de dragul de a auzi cum pocește cuvintele. Când m-am întors, cuprins de cine știe ce vagi pofte, i-am spus lui Nelu: – Ei bine, de băut am băut, de mâncat am mâncat, ce bună ar fi fost acum o femeie! Nelu a râs gros, cu gura încleiată, a luat o cană și a plecat la baie să aducă apă cu gândul să facă o cafea ca să ne trezim și să ne dispersăm. S-a întors după numai un minut ținând-o de după cap pe Giușca și aruncându-mi-o în poală. – Ai vrut o femeie? Þi-am îndeplinit dorința: uite o femeie! Ce-o fi fost în capul meu? Ce-o fi pus bunică-meu în palinca aia, nu știu, destul că am prins-o pe Giușca, am pus-o pe fotoliu și am început să o călăresc mimând un act sexual, în timp ce ea chirăia sub mine, iar Nelu se strica de râs. „N-ai să vezi niciun șoarece mort sub sac“, spune o vorbă veche, și nici Giușca nu a pățit nimic sub greutatea mea, căci numai greutate mai aveam să o impresionez. Care se pare că nu a impresionat-o cine știe ce, pentru că după ce s-a convins de inutilitatea demersului meu și-a eliberat o mână și m-a apucat de fudulii frământându-mi-le de parcă ar fi căzut în malaxorul de cărbune al minei. Nu puteam spune nimic, am tras doar aer în piept să scot un răcnet, și atunci în liniștea totală s-a auzit vocea dezamăgită a femeii: – Apoi, tu ce vrei să faci la mine? Nu vezi că-i mole? Între timp Nelu și-a revenit și s-a apropiat de fotoliu încercând să ne despartă, după cum mi-a zis el mai târziu. Eu îl suspectez că îi era teamă ca eu, băut fiind, să n-o violez de-adevăratelea pe smochina aia la el în birou, și uite-așa să se ducă dracului o carieră de tânăr secretar UTC atât de promițător începută. Oricum, în timp ce el se apropia de noi din grămada alb-vineție (alb eu, vineție țiganca) o pereche de ochii vii îi urmărea cu atenție mișcările, iar când a ajuns destul de aproape o mână noduroasă s-a întins spre el pipăindu-l și Giușca a spus dezamăgită: – Apoi, tu la ce venit? Că și a ta e mole… S-a scuturat de mine așa cum se scutură un câine de purici, și-a recuperat mătura și a plecat bombănind supărată pe coridor: – Domni cu pule blege și vrea fute la mine… Am dormit acolo la Nelu în birou, eu pe o canapea și el pe două mese. A doua zi de dimineață, ne-am spălat și aranjat cât de cât și chiar dacă ne simțeam mahmuri capul nu ne durea deloc. – Bună palincă are bunicul tău, a spus Nelu scuturând din cap, parcă nevenindu-i să creadă că nu-l durea. În orice caz, drept să-ți spun, atâta țuică dintr-o dată n-am băut în viața mea. Nu am fost la primul curs nici eu, nici el și am rămas încuiați în birou să punem țara la cale. El a fost mai concis și a pus punctul pe i, dovadă că nu l-au ales ăștia chiar degeaba secretar UTC: – Deci tu ai scăpat de unguroaică, numai că acum ne-am procopsit amândoi cu o țigancă pe cap, care e convinsă că suntem morți după ea. A stat un pic pe gânduri, apoi a făcut câte o cafea. A băut-o cu înghițituri mici, apoi a mai luat un gât de țuică și restul a pus-o bine, făcându-se că nu observă cum priveam spre sticlă. – Uite cum facem! La trei, când vine țiganca, trebuie să avem o discuție serioasă cu ea. Trebuie să fim perfect treji și să-i explicăm că ziua de ieri a fost așa, o excepție, și că de acum fiecare trebuie să ne cunoaștem locul. Trebuie să o punem la punct, altfel asta o să ne apuce de scule când și pe unde ne vede. Ne facem dracului de râs… Zis și făcut. După-amiază, când am văzut-o pe Giușca intrând în clădire, noi, care o așteptam după ușă, am flancat-o imediat, iar Nelu, foarte serios, a început să-i explice. Asta nu știu dacă a ascultat ceva din ce-i spunea; oricum se pare că a prins esențialul, pentru s-a întors spre el, a zâmbit până la urechi cu gura știrbă și, fără să se uite nici în stânga nici în dreapta dacă o vede sau nu cineva, l-a bătut amical peste prohab în timp ce mergea alături de el: – No, taci și nu te mai da mare acu’, că io știu că ți-o plăcut… Am cotit-o în prima încăpere care mi s-a ivit în cale, pentru că simțeam că urma să am parte în curând de același tratament, și de atunci luni de zile am evitat să o mai întâlnesc; de câte ori vedeam o găleată sau o mătură fugeam cât vedeam cu ochii înainte de a vedea cine-i stăpâna uneltelor. * – Poate că fostul tău profesor avea dreptate, îmi spunea uneori Mircea Andraș, trebuie să mai crești, să te mai maturizezi, să mai practici vreo meserie, două… – Sau să dau cu capul de vreo țeavă de aeraj, adăugam eu morocănos în timp ce mergeam alături de el de-a lungul galeriei prost luminate. Mircea era un băiat cu vreo trei ani mai mare decât mine, era topograf la mină și îl întâlnisem pe când făceam practica în subteran. Nu știu cum ne-am găsit așa unul pe altul, dar după numai câteva vorbe schimbate am aflat că și el scria la un roman de ani buni de zile. Nici lui nu-i mergea treaba prea bine, deși avea o tehnică oarecum diferită: își propusese să scrie în fiecare zi, mărunt, cel puțin o pagină, indiferent dacă avea sau nu chef de asta. Scria așa de mărunt și de frumos, încât pagina lui caligrafiată făcea aproape cât o pagină dactilografiată la două rânduri. – Îți dai seama, îmi spusese el entuziast în prima zi când l-am cunoscut, într-un an de zile o să am un roman de 365 de file, pentru că lucrez și duminica. – Și de ce nu îl ai încă? l-am întrebat eu cu inocența neofitului. Doar scrii de atâția ani la el… A evitat să-mi răspundă, dar mi-a promis că a doua zi o să-mi aducă un capitol, așa că mi-am petrecut orele de practică ascuns într-un vagonet dintr-o galerie părăsită și citindu-i foile una câte una la lumina palidă a lămpii de miner și încercând să nu i le murdăresc. O poveste de dragoste frumoasă, dar pierdută cu totul sub prețiozitățile stilistice. Nu mi-a cerut niciodată părerea despre ceea ce am citit și nici eu nu i-am spus, și poate de asta mai suntem încă și astăzi, după atâția ani, prieteni. Oricum, în curând am uitat și de el, și de romanul lui, pentru că între timp am găsit nu mai știu la cine o listă cu două sute de cărți pe care ar trebui să le citească orice om cult, cu atât mai mult unul care vrea să ajungă scriitor. Și anul trei se părea că o să treacă la fel de repede ca și primii doi, cu mine umblând năuc după cărți de care nu auzise nimeni: Istoriile lui Polibiu, Anabasis a lui Xenofon, Zidul de bronz al lui Lu-Sin. Disperarea mea era atât de mare, încât, cum în Petroșani nu se găsea nici un anticariat, în câte o sâmbătă dădeam o fugă până la Deva, unde mai completam cât de cât lista. Era o vreme în care umblam năuc pe străzi scoțând din când în când lista din buzunar, la cantină stăteam cu ochii pe ea uitând să mănânc, iar la cursuri o țineam deasupra, pe pupitru, bifând, apoi ștergând câte un titlu pe care mi-l promisese cineva, fără să mai ascult nimic din ce se preda. Tot Mircea m-a scos din marasmul în care mă afundam tot mai mult pe zi ce trecea. Eram pe strada Republicii, ne plimbam în spatele uneia cu picioare intelectuale, după spusele lui, când eu i-am băgat iar sub ochi lista infamă. – Ei, fiți-ar lista a dracului să-ți fie! După ce că e o singură fata mai de doamne-ajută pe toată strada, și pe aia o pierd din cauza listei tale tâmpite. Cu o mișcare bruscă a rupt-o în bucățele, apoi, de frică să nu i-o iau și să o refac, i-a dat drumul în prima gaură de canal. – Gata cu lista! Pune mâna și citește ce-ți place și cititor vrei să ajungi, ci scriitor. Apucă-te și scrie, că ai citit destul. Am dat să-i răspund ceva, dar nu am mai apucat. Tocmai atunci au prins a răsuna fluierături din toate părțile și milițieni au blocat capetele străzii și ieșirile laterale cum numai în filmele cu naziști mi-a fost dat să mai văd. „Razie, razie“, am auzit șoptindu-se și vreo câțiva mai pletoși s-au făcut nevăzuți prin curți și ganguri. M-am uitat spre Mircea, dar și el era la fel de nedumerit ca și mine. La ieșirea de pe stradă am fost legitimați și lăsați să trecem fără nici o vorbă, dar, curioși, am rămas la oarecare distanță să privim: se primiseră ordine stricte de sus, iar pletoșii și cei fără legitimații de serviciu erau îmbarcați în dubele care așteptau în apropiere. Începuse, se pare, revoluția culturală, dar în Petroșani ajunsese numai brațul ei înarmat cu foarfece, iar în lunile care au urmat, pe galeriile minei Dâlja, unde făceam practică, au început din ce în ce mai des să apară tineri tunși chilug. Erau dintre cei prinși în raziile care acum se succedau aproape săptămânal, și unul dintre ei mi-a spus că la miliție a fost întrebat franc: „Vrei un an de pușcărie, pe care o să-l petreci în mină fără salariu, sau te angajezi de bunăvoie vagonetar și iei patru mii pe lună salariu?“.” Tinerele care îndrăzneau să se plimbe pe stradă seara erau suspectate că ar practica prostituția și săltate la fel de repede dacă nu își puteau motiva prezența acolo; și la stațiile de selecție a cărbunelui era criză de mână de lucru, iar acolo puteau munci și femeile, dar nu voia nimeni să se angajeze, pentru că era chiar mai rău decât în mină. Fără o legitimație, degeaba încercai să-ți motivezi prezența pe strada Republicii – numai acolo aveau loc raziile și numai seara; dar de unde legitimație de angajată la o femeie din Petroșani, pentru că nu exista nimic de lucru pentru ele și majoritatea care găseau ceva de lucru erau bucătărese, vânzătoare, chelnerițe sau taxatoare, și uite-așa s-au trezit o mulțime de casnice la stația de selecție. La a patra sau a cincea razie de acest fel, totul devenise oarecum rutină, pentru că golurile din abataje se mai completaseră cât de cât. De asta am rămas uimit când am văzut în fața noastră o fată de o frumusețe rară. Nu-i vedeam decât părul lung, negru ca pana corbului, și forma perfectă a corpului. Era singură și de câteva ori când s-a întors să privească în vreo vitrină, deși nu am zărit prea multe amănunte, mi-am dat seama că era frumoasă. Frumoasă cu adevărat, și aerul părea că nu se îndură să se dea la o parte din calea ei, din dorința de a mai întârzia o clipă în preajma ei. De asta mă miram că era singură, și i-am arătat-o lui Mircea: – Uite la ea! Nici nu știe ce o așteaptă… – Nu o așteaptă nimic, ai să vezi, făcu el liniștit. – De unde știi? am întrebat eu curios, cu ochii la ea. Mircea a dat din umeri. – Am mai văzut-o într-o seară. Milițienii i-au dat drumul fără să se uite măcar la ea. A ezitat o clipă înainte de a continua: – Îl știi pe Petrescu de la Personal? Petrescu de la Personal era un tânăr cam de vârsta noastră, cu care aranjam uneori pontajele noastre de practică în subteran. La semnul meu afirmativ, Mircea continuă: – El mi-a spus că e fata securistului ăl mare de pe Valea Jiului. Fiind o zonă cu peste o sută de mii de mineri, era clar că era înțesată de securiști – după un pic de antrenament îi recunoșteai imediat –, cum la fel de clar era că trebuia să aibă un șef, pe care în schimb nu îl cunoștea nimeni. Abia la revolta din 1977 legenda lui a mai pierdut din aură după ce a luat și el bătaie de la minerii înfuriați, la fel ca ceilalți activiști de partid care s-au băgat în seamă pe acolo. Mircea privi cu băgare de seamă în urma ei. – Unii spun că de fapt ar fi Vâlva Băilor… Am dat din umeri fără să îl bag în seamă. La 20 de ani și zece-douăzeci de zile de minerit, era greu să crezi în Vâlva Băilor, cum era greu să crezi și în Iele. După cum nu puteam crede nici în legendele care spuneau că în anumite locuri din oraș, din anumite beciuri sau din unele clădiri părăsite, se putea ajunge direct în abataje. Dar se pare că în Ursitoare credeam, după câte strădanii depuneam ca să ajung scriitor. Era o contradicție, dar ce-mi păsa mie pe atunci de așa ceva? Și abia mult mai târziu am citit în Micile poeme în proză ale lui Baudelaire fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: „Cea mai frumoasă șiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există“. Ne-am apropiat de capătul străzii aproape o dată cu fata, pentru că mergea mai încet decât noi. Unul dintre milițienii tineri care barau strada a oprit-o și a vrut să-i ceară actele, când locotenentul care stătea puțin mai la o parte a strigat la el: – E în regulă, poate să treacă! Milițianul s-a dat la o parte, iar ea, cu un aer nepăsător, a trecu ca o regină printre ei. M-am strecurat și eu după ea: fiind în uniformă – da, studenții și studentele de la Institutul de Mine erau obligați până în anul cinci să poarte uniforme și chipiu , – nu mi se mai cerea în ultimul timp nici un fel de legitimație, convinși că până la urmă tot în mină voi ajunge. L-am auzit pe Mircea cum mă striga, dar nu l-am băgat în seamă și m-am ținut ață după ea. Am ajuns-o cam în dreptul parcului, pe sub castani, nu pentru că aș fi mers mai repede ca ea, ci pentru că s-a oprit, s-a întors spre mine și m-a așteptat: – Vrei să mă întrebi ceva? Avea ochii negri și migdalați, tenul măsliniu și un trup superb. Buzele îi erau roșii fără nici un pic de ruj pe ele, ca și cum tocmai le-ar fi mușcat înainte de a-mi vorbi. Am rămas cu ochii la ele și, în loc să se supere pe tăcerea mea prelungită, a zâmbit dezvelind un șir alb de dinți ascuțiți. – Ei? m-a întrebat ea într-un târziu. Știi să vorbești? Am tresărit și am răspuns: – Da, voiam să știu, pe tine de ce nu te-au oprit milițienii? A zâmbit și mai larg și m-a luat de braț. – Tu ai văzut cum arăt? Cum crezi că ar putea să oprească o fată ca mine? – Glumești… Nu-i prea interesează pe ei cum arată cineva. S-a posomorât puțin. – Așa este, dar cine știe de ce? Apoi privindu-mă mai bine mă întrebă: – Ai bani să mergem la un film? Mi-am pipăit grăbit mărunțișul din buzunar. – Am, am spus triumfător. Mai rula un singur film, cel de la ora nouă, când de obicei în sală erau numai câteva cupluri de îndrăgostiți care se pipăiau la adăpostul întunericului. Înainte de a intra în sala întunecoasă și igrasioasă a cinematografului, am aflat că o chema Gina. Și înainte de a merge mai departe trebuie să mai povestesc ceva. O întâmplare pe care, cel puțin cât am stat în Petroșani, m-am ferit să o povestesc cuiva. Asta pentru că, dacă se făceau tot felul de excepții în ceea ce privește calitatea forței de muncă angajate în subteran, la un singur capitol nu se făcea nici un rabat: integritatea psihică. Cam o dată pe an se făcea un control foarte serios, pentru că, spre deosebire de alte locuri de muncă, în mină există o interdependență maximă între lucrători. Un om distrat care aprinde o țigară în subteran, dacă provoacă o explozie, nu se duce dracului numai el, ci toți cei aflați în jurul lui și, poate cel mai important lucru, investițiile de miliarde de lei făcute în infrastructura minei. Oameni la o adică mai găsea partidul să bage în subteran, tocmai am văzut cum brevetase o metodă, dar materialele distruse în explozie distruse rămâneau, așa că securiștii erau îndemnați să raporteze nu doar manifestările contra regimului, ci mai ales maniile și ciudățeniile, pentru că nu chiar toate se puteau descoperi la o vizită medicală. Interesant mi se părea că pe cei care erau prinși cârtind împotriva regimului îi băgau în mină. Dar nu am aflat niciodată ce se întâmpla cu minerii care cârteau împotriva regimului. Unde îi mai băgau? Îi lăsau mai departe să cârtească în voia lor? Le schimbau locul de muncă? Habar nu am, pentru că „sejurul“meu prin mină a fost prea scurt ca să-i pot afla toate dedesubturile. Eram obligați de programa facultății să facem anual un anumit număr de ore de practică în subteran. Și nu prea era loc de întors aici, pentru că în subteran nu se putea intra decât dacă aveai asupra ta mască de gaze și lampă electrică. Așa că fiecare persoană care intra în mină lăsa la lămpărie marca – o bucățică mică de tablă pe care scria numărul de marcă și numele tău – și lua lampa și masca de gaze. Datele erau notate foarte exact, așa că se știa în fiecare moment al zilei cine este în mină și mai ales cât a stat. Petrescu de la Personal ne mai ajuta cât de cât, dar numai pe noi, studenții. Paranoia asta a partidului – în cazul unui accident sau sabotaj, putea în orice moment să știe cine a fost în tot acel timp în subteran și cine nu – prindea bine uneori. Acumulatorii lămpii țineau numai 12 ore, apoi trebuia pusă la încărcat. Dacă cineva lipsea mai mult de atât era clar că se întâmplase ceva cu omul respectiv și erau anunțate echipele de salvatori, care plecau în căutarea lui. Erau găsiți astfel oameni leșinați, intoxicați de gaze sau pur și simplu loviți de căderea unei pietre, sau mineri care fuseseră blocați și în imposibilitate să iasă afară. Din acest motiv, cea mai mică formație de lucru avea în componență cel puțin doi mineri, pe considerentul că dacă unul pățește ceva celălalt anunță salvatorii. Exista o singură excepție de la această regulă: gazatorii. Erau oameni bătrâni, în general mineri ieșiți la pensie sau dintre cei accidentați ușor care încă se mai puteau deplasa, și care cu un detector portabil de gaze treceau la niște ore bine fixate prin anumite galerii, în general cele părăsite, și notau într-un carnet concentrația de gaz metan. Tot pentru siguranța faptului că au fost într-adevăr acolo, pe o tablă aflată în capătul galeriei trebuiau să-și scrie numele și ora când măsuraseră metanul. Ei, o asemenea meserie mi-ar fi plăcut și mie chiar dacă era plătită numai pe jumătate din cât lua un miner adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut singurătatea, iar plimbatul de unul singur prin galeriile umede și slab luminate îmi dădeau în mod curios un fel de senzație de libertate și în ritmul monoton al pașilor mei mă puteam gândi în liniște la toate. Nu simțeam nici apăsarea galeriilor al căror tavan era la numai o jumătate de metru deasupra capului meu și nu auzeam nici scrâșnetele muntelui care, sfâșiat de oameni, încerca să își astupe rănile interioare apăsând asupra lor și făcând să înflorească stâlpii de susținere din lemn. De câteva ori l-am însoțit în astfel de lungi escapade pe nea Gigi, un miner bătrân care își pierduse în tinerețe aproape toată palma dreaptă într-o explozie și de atunci făcea pe gazatorul. Se lăuda că știe mina mai bine ca oricare altul și nu aveam nici un motiv să nu-l cred: după 20 de ani de străbătut în bună voie galeriile, era și cazul. După ce l-am însoțit de câteva ori ascultându-i poveștile, l-am rugat să mă lase să mă duc singur la capătul îndepărtat al unei galerii, pentru că el mereu se văita de dureri de picioare. A fost greu să mă lase prima dată, pentru că apoi chiar el mă îndemna mereu să plec, în timp ce mă aștepta lângă puț, descălțându-se de cizme și masându-și, cu gemete de durere, picioarele umflate. Când s-a întâmplat ceea ce vă povestesc era cam a șasea sau poate a șaptea oară când mergeam singur. Am plecat chiar după intrarea în șut, pe la vreo șapte, să aibă timp nea Gică să-și facă și el restul rondului, pentru că drumul dus-întors îmi lua aproape două ore. Cum să-i descriu o galerie cuiva care nu a fost niciodată într-o mină? E ca un tunel circular care în unele locuri are aproape doi metri diametru, dar în alte locuri apăsarea teribilă a muntelui asupra lui a lucrat în timp astfel că ici-colo s-a mai prăbușit din tavan câte un bloc de piatră, grinzile de lemn cu care este armat au crăpat, iar presiunea le-a făcut să „înflorească“, cum spun minerii, adică miezul grinzii de lemn s-a transformat în așchii subțiri care strălucesc asemenea unei flori în lumina palidă a lămpii. Trebuia să notez și asemenea lucruri, pentru că prea multe grinzi înflorite pe o galerie semnalau o posibilă prăbușire, semn că vremelnica lucrare a omului ceda în cele din urmă în fața muntelui. Pe mijlocul galeriei era o cale ferată cu ecartament îngust, iar pe părțile laterale mergeau conducte groase de aer comprimat, curent electric, apă și uneori un fir subțire de telefon. În galeriile vechi mai ales, de grinzile tavanului se agățau pânze subțiri ca de păianjen, dar nu erau de păianjen, pentru că niciunul nu ar fi găsit cu ce să se hrănească acolo. Erau pânze, și gata. Bănuiesc că nu vreo insectă era ceea ce le producea, ci era ca și cum timpul însuși și-ar fi țesut pânzele pe acolo, prin surpăturile pe unde mă plimbam eu alene gândindu-mă la de toate și la nimic. Atunci, în ziua de care vă povestesc, mergeam ca și altădată fără nici o grijă: mereu mi s-a atras atenția că mina nu este un loc unde să visezi, dar galeriile aste unde mă trimitea nea Gică singur chiar erau sigure. Când să ajung aproape de capătul galeriei, am văzut în depărtare o lampă desenându-și în întuneric sinusoida. Când merge, un miner își ține cordonul electric al lămpii petrecut pe după gât, iar când este departe nu se vede decât ca un punct palid de lumină care se mișcă aproximativ în forma unei sinusoide văzute din față: sus, jos, în funcție de cât de tare merge omul respectiv. Mi se mai întâmplase și altădată să întâlnesc oameni în drumurile mele. Ori erau tot gazatori, ori erau topografi sau artificieri, ori mineri care se grăbeau spre ort după ce întârziaseră afară să ascută burghiele pentru perforat. De obicei spuneam un scurt „Noroc bun!“; mi se răspundea la fel și ne vedeam, fiecare, de treaba noastră. Nu mi s-a părut nici acum nimic ciudat până când lumina s-a mai apropiat: acum venea drept spre mine fără să se miște nici un pic, nici în sus, nici în jos. „Ce naiba poate fi asta?” m-am întrebat eu și fără să vreau am încetinit pasul. Am mai făcut vreo zece, cel mult douăzeci de pași, deja mă așteptam în orice moment să văd fața ciudatului miner, când dintr-o dată lumina s-a stins. Am mai făcut vreo câțiva pași – deja ar fi trebuit să ajung acolo unde văzusem luminița stingându-se, dar acolo nu era nimeni. M-am dus mai departe, cu salopeta dintr-o dată rece pe spatele meu, am ajuns în capătul galeriei tot fără să întâlnesc pe nimeni, am semnat pe tablă mai repede ca oricând și am tulit-o înapoi. Am ajuns la puț, printre lumini și oameni, tot fără să întâlnesc pe nimeni. Poate lui nea Gică i s-o fi părut ceva ciudat în purtarea mea, dar nu m-am întrebat nimic și nici eu nu l-am mai rugat de atunci să mă lase să străbat singur galeriile vechi și părăsite. Poate că ar trebui să explic puțin: o galerie înfundată cum era cea de la orizontul 425, unde am fost eu, e o galerie înfundată și nimic mai mult. Nu dă în ea nici un suitor, nici un puț de aeraj. La capătul galeriei era doar un zid de piatră unde se opriseră minerii din săpat, și nimic mai mult. Cum să îmi explic, așadar, ce se întâmplase acolo? Luminescență naturală? Nu ține. Vâlva Băilor? Spiritul meu cartezian refuză și mai abitir o asemenea explicație. Am împins și amintirea asta alături de multe altele undeva în adâncurile insondabile ale subconștientului, urmând să o scot numai atunci când voi avea nevoie de ea. Se pare că aș fi avut nevoie de ea atunci, în seara când am intrat cu Gina la film. După cum am mai spus, era ora nouă seara și prea puține dintre perechile aflate în sală erau interesate de film. Sala era îngustă și lungă, iar ieșirea în stradă se făcea pe lângă ecranul care lumina mat. Cele mai multe perechi abia au așteptat să se stingă lumina și au început o acțiune din care la mine nu ajungeau decât rezultatele sonore. Șoapte repede înăbușite, chicote jenate atunci când plăcerea era învinsă de pudoare sau, mai spre sfârșitul filmului, chiar gemete gâtuite și repede reprimate. Eu, lângă Gina, ascultam toate aceste zgomote și după un timp mi-am făcut curaj și am prins-o de mână: – Am auzit că e un film de groază, i-am spus. Mai bine să te țin de mână, în caz că ți se face frică. – Bine, mi-a spus ea, abandonându-și fără nici un reproș mâna într-a mea, ca pe un obiect de care nu mai avea nevoie. Au mai trecut câteva minute, și eu, folosind mâna ei ca pe un cap de pod cucerit cu greu, am început să cuceresc tranșee după tranșee și centimetru după centimetru din pielea ei mătăsoasă și răcoroasă. Am ajuns într-un târziu, spre jumătatea filmului, să-i țin brațul aproape de subsuoară, simțind cu degetele întinse spre ea asemenea unor pseudopode atente forma rotundă a sânului. A tresărit după un timp ca trezită din somn, a privit spre mine uimită, apoi cu un gest de supremă naturalețe s-a descheiat la bluză, mi-a luat mâna și mi-a așezat-o calm peste unul dintre sânii ei. Până aproape de sfârșitul filmului am mai cucerit câteva mici tranșee pe care Gina părea că mi le abandonează neatentă, prinsă fiind de acțiunea filmului, pe care eu nici atunci nu l-am urmărit, și nici acum nu mi-l amintesc. Aproape de final am simțit că mă prinde de mână și că mă ridică de pe locul meu, mă scoate printre rândurile de scaune, apoi mă trage spre ecran. M-am lăsat condus de ea în față – și faptul că din sală nu s-a auzit nici o voce revoltată dovedea cât de urmărit era filmul. Am ajuns chiar lângă ecran; în fața lui era o estradă măruntă, de unde se făceau uneori anunțuri; am urcat scările care duceau spre ea și m-am oprit acolo în lumina pâlpâitoare a aparatului de proiecție. Pe ecran apăruse o vale înverzită și un drumeag se pierdea în depărtări. – Hai! mi-a spus Gina și a mai făcut un pas spre ecran, în ecran; și, deși toate celulele corpului meu voiau să o urmeze, m-am tras înapoi cu atâta putere, încât am căzut dincolo de balustradă, în sală. Când m-am ridicat din praful și cojile de semințe adunate acolo de generații de femei de serviciu, pe ecran se vedea genericul, iar în sală se aprindea treptat lumina. Gina nu se vedea nicăieri, iar cele vreo zece perechi cu priviri vinovate și surâsuri palide s-au scurs încet pe lângă mine afară în aerul răcoros al nopții, de parcă nimic mai firesc decât să vadă la sfârșitul filmului un băiat îngenunchiat în fața ecranului. Povestire din volumul « Sapte flori erotice » sub tipar la editura Vremea.