Brandusa - proza erotica

Brandusa - proza erotica Ce femeie mai era și Mandarina asta! O să mă întrebați, și pe bună dreptate, „care Mandarina?“, că Mandarină nu este nume de femeie. Așa este; și totuși degeaba o să căutați la noi în Institut vreo femeie pe care să o cheme Brândușa. De la portar până a director se vor uita lung la tine și îți vor spune pe tonul adecvat funcției lor: nu avem o asemenea angajată. Întrebați însă de Mandarina. Nu doamna Mandarina, nu tovarășa Mandarina, ci simplu Mandarina. – A! Mandarina? E la camera șase, o să vi se răspundă, și în funcție de cel care vă răspunde o să aveți parte de diferite doze de sarcasm din partea femeilor sau de priviri aburite și pierdute undeva în depărtări din partea bărbaților. Eram șofer de vreo doi ani la Institutul de selecție când s-a angajat ea, așa că îi cunosc povestea mai bine decât oricine altcineva. Trăgând de volan toată ziua când cu unul, când cu altul alături, afli o mulțime de lucruri. Mai ales că atunci când se întinde în față un drum lung oricine simte nevoia să-și descarce sufletul, să bârfească puțin – și uite o temă gratis pentru cei interesați de un doctorat în psihologie: dacă bărbați vorbesc despre realizările sau neîmplinirile lor, femeile vorbesc mai mult despre realizările și neîmplinirile altora. Și ca să terminăm odată și cu discuțiile pe marginea Institutului mai bine vă spun eu de la bun început ca să nu aveți o surpriză mai târziu. Se numește destul de anodin: Institutul de selecție și ameliorare. Ei, și acum, ce credeți că selectăm și ameliorăm noi aici? Cartofi? Ași. Sfeclă? Nici atât. Colectăm, selectăm și ameliorăm spermă de taur. Cineva acolo sus pe la Ministerul Agriculturii are o bună doză de umor, nu-i așa? Dar, cum la numai un kilometru de noi este Institutul cartofului, iar la numai două sole mai departe tronează Institutul Sfeclei de Zahăr, de ce ar mira pe cineva că există și un institut de selecție al spermei de taur? Că tot de Ministerul Agriculturii ține. Eufemismul folosit îl înțeleg destul de bine, că nu era să-i zică pe tabla de la poartă Institutul de selecție a spermei de taur, să râdă toți cei care ne trec pe la poartă, deși pe acte chiar așa scrie, titulatura completă. E adevărat că până să vin eu se colecta, selecta și ameliora și spermă de suine – porci adică –, cabaline și ovine. Între timp, se pare că specializarea a făcut ravagii, așa că am rămas numai cu taurii. E distractiv când mă duc cu câte o cucoană de-asta de la birou, contabilă sau simplă funcționară, pe la bancă sau la vreo instituție oarecare cu un ordin de plată sau altă hârtie. Dacă dă peste o femeie, printr-un fel de solidaritate tacită, nu se întâmplă mare lucru, dar, dacă dă peste un bărbat, ăsta, după ce citește pe acte toată titulatura instituției, se simte dator să se aplece complice spre ea și să o întrebe: – Așa, din simplă curiozitate, cum procedați cu taurii să le colectați sperma? În funcție de vechime, tupeu sau vârstă, femeile roșesc, se pierd ori se fac că nu au auzit întrebarea, ori în cel mai bun caz explică faptul că ele nu au nimic de-a face cu această operație care le stârnește tuturor curiozitatea. Și ca să nu vă stea mintea numai la ea mai bine vă spun acum cum se procedează ca să mă puteți urmări mai departe. Colectarea spermei de taur se face la anumite ore ale zilei pentru ca spermatozoizii să aibă mobilitatea și vitalitatea maximă. Pentru asta se ia temperatura taurului, este plimbat un anumit număr de kilometri înaintea falsei monte, ce mai, e un întreg proces tehnologic, era să zic show. Când doctorul veterinar zice că totul e în regulă și dă undă verde, se duce taurul în spatele unui manechin de vacă prevăzut cu un fals vagin și, după de dă de trei ori din trenul posterior, scoate câteva mugete pline de foc și se retrage să-și refacă rezerva de spermă pentru următoarea recoltare, iar un angajat ia falsul vagin și-l golește de spermă în vase frigorifice speciale. Și tot așa ani în șir până se constată că spermatozoizii lui nu mai sunt destul de activi și este vândut pe nimica toată pentru sacrificare. După fiecare montă vaca este aranjată, spălată, pieptănată și poate primi alt taur. Tristă viață pentru taur, nu? Mai ales că, poate, pe vremuri manechinul ăla o mai fi semănat cât de cât cu o vacă, dar acum arată mai mult a schelet din metal și plastic de pe care pieile au început să năpârlească și să cadă. Și totuși când vede taurul arătarea aia de fier, plastic și piei năpârlite parcă o vede pe Andreea Marin a vacilor și se repede la ea plin de pasiune, gata, gata să o mute din loc. Uneori am impresia că dacă alături ar fi o vacă adevărată nici unul dintre taurii ăștia dedulciți la manechin nu ar mai băga-o în seamă. După cum am zis, e trist, nu-i așa? Te face să privești puțin altfel viața. Și totuși au și veterinarii dreptatea lor: după ce au dat pe un taur din rasa Holster cam tot atâția dolari cât a dat Abramovici pe Mutu, parcă nu le vine să-l lase să-și facă de cap precum fotbalistul și să risipească cel mai prețios capital al lui: sperma. În loc să îl lase să se drăgostească cu o singură junincă naturală, îl păcălesc cu manechinul, îi iau sperma și, după ce o prelucrează, fecundează cu ea mii de vaci. Până și sexul la animale a devenit o afacere și tare mi-e teamă că într-o zi molima asta a eficienței se va întinde – dacă nu s-a întins deja – și la oameni. Dar hai să nu cad pe panta filozofării ieftine, să las pe alții mai pricepuți să o facă, fiindcă, doamne, ce le mai place la unii să facă pe Platon și Socrate, deși sunt tot un fel de ajutoare de băgători de seamă ca și mine. Să-mi zic așadar mai departe cuminte povestea și să nu mai uit că eu sunt un simplu șofer. Va să zică, după ce se colectează toată cantitatea planificată pentru o zi, se pune în vase frigorifice și abia apoi intervin eu, care cu viteză maximă transport sperma proaspăt recoltată la institut, unde laborantele o verifică, o selectează în funcție de performanțe, o amestecă cu albuș de ou și o pregătesc în dozele necesare pentru inseminarea artificială a vacilor, apoi o congelează în azot lichid. Simplu, nu? Și din câte v-ați dat seama nici măcar laborantele nu sunt pe lângă taur când se colectează sperma, darămite contabilele sau funcționarele. Și totuși am impresia că aproape fiecare bărbat din afară care stă de vorbă cu vreuna dintre angajatele noastre își imaginează că ele fac striptease pe lângă taur ca să-l facă să ejaculeze. Ei bine, trebuie să mărturisesc că aici am și eu un pic de vină. La nici o lună după ce s-a angajat Brândușa la noi am văzut că numărul de bărbați pe unitatea de suprafață a instituției crește brusc. Electricieni, instalatori și tot soiul de bărbați dubioși, care, da, ar fi trebuit să vină din când în când pe la noi, dar nu dădeau cu lunile nici dacă le cădeai în genunchi la telefon, acum se călcau pur și simplu în picioare. Și, a naibii treabă, deși în camera numărul șase nu era nici un contor electric și nici măcar o chiuvetă, toți dădeau năvală acolo de parcă erau tauri Holster în căutarea manechinului. Nu mi-a luat mult să văd pe cine considerau ei manechin: Brândușa. Pe vreo doi dintre ăștia, mai insistenți, i-am întrebat așa șoptit, ca și cum le-aș fi împărtășit o mare taină: „Mă, voi știți de ce au angajat-o ăștia pe Brândușa aici?“. Cum niciunul nu părea să știe – sau presupuneau cel mult că e vreo pilă a cuiva, după cum arăta –, eu, care șofer fiind se presupunea că trebuie să le știu pe toate, scăpam așa frânturi de bârfe amestecate cu informații reale luate de pe Discovery – am observat că asta întotdeauna impune. „Știți“, le spuneam eu, „că din cauza subțierii stratului de ozon instinctul de reproducere mai ales la mamiferele domestice mari se află în declin“. După confirmarea plină de respect a interlocutorului, eu continuam cu o mutră serioasă: „Suntem în urmă cu planul. Acu’ doi ani produceam 23 de kilograme de spermă pe lună. Acu’ știți cât se recoltează?“. Cum nu știa niciunul, eu le spuneam ca și cum le-aș fi împărtășit o mare taină: „Numai patru kilograme!“. Și după ce informația asta pătrundea bine în mintea interlocutorului aruncam așa peste umăr în timp ce mă depărtam: „De-asta au angajat-o pe Brândușa, vezi bine“. Ce-și imaginau ăștia că face Brândușa cu taurii nu știu, destul că niciunul nu-i mai dădea târcoale femeii. Poate nu suportau să se facă o comparație între performanțele lor și cele ale unui taur. Și fiindcă veni vorba de ea poate că ar fi bine să v-o și descriu puțin. Și aici zău că m-ați pus în încurcătură. Nu că nu aș fi eu bun la descrieri; puneți-mă să v-o descriu pe Manuela de la contabilitate sau pe Mihaela de la personal și o oră vă tot vorbesc despre ea. Dar pe Brândușa dacă ai fi văzut-o într-o poză zău că nu ți-ar fi atras prin nimic atenția. O față obișnuită, habar nu am cum avea părul, cine avea timp să vadă așa ceva, corpul – așa și așa, mai degrabă rubensian, mă rog, fund, țâțe, toate erau la locul lor, dar nimic deosebit. Și totuși atrăgea bărbații ca un magnet. Mi-a luat mult timp până să-mi dau seama de ce. În momentul în care stătea de vorbă cu un bărbat, nu conta ce fel de bărbat era, bărbat să fie, fata asta se schimba cu totul: ochii i se măreau și i se umezeau, aerul se încărca în jurul ei de senzualitate și transmitea toate mesajele subliminale din lume că, da, ar fi gata să o facă cu tine acolo pe jos, sau pe masă, sau printre eprubete cu spermă de taur, ba chiar mai degrabă acolo. Nu-i o descriere asta, știu bine, dar dacă vă mai spun că nu exista posesor de buletin de sex masculin căruia să nu i se ridice părul pe brațe în preajma ei poate că am spus destule. A, și totuși mai avea ceva: niște picioare care păreau că nu se mai termină, pe care mai știa și să le pună în evidență, pentru că venea cu totul felul de bentițe pe care le purta cică pe post de rochițe. Nici un bărbat nu putea rămâne indiferent în fața senzualității ei de cadână recent evadată din harem. De fapt din pricina ei s-au certat la cuțite pentru prima dată directorul ăl mare cu directorul adjunct. Prieteni din copilărie, colegi de școală, de facultate, de chiolhanuri și de mici afaceri cu spermatozoizii taurilor, împărățeau de ani de zile în bună pace peste sperma de taur a județului fără ca nimic să întunece prietenia lor. Totul până la apariția Brândușei. Și, ca să fiu sincer, și din cauza modului de se purta cu angajatele al directorului. Poate că era deformație profesională, dar se credea un fel de taur comunal și pe deasupra nu știu unde naiba mai întâlnise sintagma „le droit du senior“, pe care o aplica în felul lui. I se părea că are drept perpetuu asupra tuturor angajatelor din subordine, de la femeia de serviciu până la contabila-șefă, care se apropia cu pași repezi de 60 de ani, și considera un afront personal dacă vreuna evita scârbită mângâierile, apropourile și vorbele libidinoase de crai trecut. Cele mai multe strângeau din dinți și-l răbdau, pentru că de obicei nu-l ținea mult, se senilizase cu totul și uita de la o vreme să-și mai finalizeze intențiile. Altele, mai perverse, își rezolvau între două mângâieri tot felul de interese și aveau pregătită când intrau la el cererea pe care el o semna cu ochii închiși între două mângâieri pe mușchii fesieri ai preopinentei. Ehe, câte nu am văzut eu, dar de, dacă îmi place postul de șofer trebuie să tac și să uit. Dar, uite, iar m-am luat cu vorba. Rămăsesem la cearta dintre ei doi: de adus în Institut pe Brândușa o adusese Popescu, directorul adjunct, și tot el se ocupase de concursul ei, după principiul: participă toți și câștigă cine trebuie. A fost de pomină discuția dintre ei după ce reușise Brândușa pe post. Până atunci Iacobescu, directorul mare, nici nu o văzuse, dar după ce s-a întâlnit cu ea prima dată i-a căzut falca și toată ziua a bântuit în preajma ei, mai rău ca urșii din Răcădău prin preajma containerelor de gunoi. Mai ales de când aflase că bărbatul ei era șofer de tir și pleca prin toată Europa cu săptămânile. Erau în drum spre București și discutau despre ea, așa cum făceau de obicei, de parcă eu nu aș fi fost de față. – Da’ n-o fi curvă? îl întrebă Iacobescu pe Popescu. Că ne umple, dracului, de ceva. Popescu își puse mâna pe inimă: – Se poate, monșer? Marfă garantată. Am condus atent mai departe. Eram tocmai pe la Posada, și acolo nu prea e loc să te uiți în stânga și în dreapta și cu atât mai puțin în spate, unde erau ei, dar m-aș fi întors să-i privesc în față. Îmi aduceau aminte de o piesă de teatru rusească pe care o văzusem în copilărie, cred că era o adaptare liberă după Visul unchiului a lui Dostoevski, când unui bătrân și senil prinț rămas văduv i se propune o partidă absolut onorabilă. O tânără de numai 23 de ani care să-i încălzească bătrânețile. Așa întrebase și bătrânul prinț după ce o văzuse pe Zina, într-o replică pe care nu pot să o uit nici acum, peste ani: „Da’ n-o fi stricată?“. Uite unde le stătea lor gândul. Tot drumul dus și întors au discutat numai despre calitățile tinerei angajate. Cearta propriu-zisă a avut loc la întoarcere, când Iacobescu, conform libidinosului său obicei, s-a dus la Brândușa să-și lase balele pe fața ei ca într-o grotescă ceremonie de marcare a teritoriului. Parcă și acum văd scena: în holul institutului, Brândușa cobora pe scări, Iacobescu a văzut-o, s-a repezit spre ea, a luat-o în brațe și a început s-o mozolească. Ea era cu fața la noi, așa că am văzut perfect când a ridicat exasperată ochii în sus, apoi, văzând că șeful ăl mare continuă să-și întindă saliva pe ea, încurajat fiind de pasivitatea ei, a privit spre noi, adică spre Popescu și spre mine, care rămăseserăm plini de respect în urmă, și ne-a făcut cu ochiul. Parcă a explodat o bombă și l-am văzut pe directorul mare exercitându-și dreptul să joace scena Marii Furii a Șefului, scenă pe care de două-trei ori pe an se simțea obligat să o joace în fața subordonaților. – Daaa! zbierase el îndelung la Brândușa. Bine că eu te angajez aici, îți dau un loc de muncă în timp ce la ușa institutului e coadă de un kilometru pentru angajări, și tu mă trădezi cu ăsta. Te dau afară, te dau afară, de mâine să nu mai vii la lucru! ... – și a plecat trântind ușile să își lingă rănile la el în cabinet. Să traduc puțin: „ăsta“ era directorul adjunct Popescu, după cum am mai spus, eu nu contam în fața lor, deși după cum se va vedea mai târziu ocheada tocmai mie îmi fusese adresată. Iar „mâine să nu mai vii la lucru“ însemna de fapt „vezi cum te porți data viitoare“ sau „ar fi bine să urci imediat la mine în cabinet să mă îmbunezi“. Ca să fii un bun director și un bun conducător, consider că trebuie să fii dotat de la natură cu o doză moderată de paranoia, altfel nu simți mișcările celor din jurul tău care vor să îți ia scaunul. Dar Iacobescu mi se părea că exagera din toate punctele de vedere. Și totuși nici până astăzi nu pricep cum a simțit el, întors fiind cu spatele, că Brândușa ne-a făcut cu ochiul. Prefer să cred că a simțit mușchii obrazului mișcându-se sau poate că genele, pe care asta le avea exagerat de lungi, i-au atins obrazul sau a simțit poate curentul de aer făcut de ele. Orice accept, dar nu faptul că directorul are puteri telepatice, pentru că în cazul ăsta chiar de mâine ar trebui să plec de la institut. Acu’ dacă tot v-am făcut curioși să vă explic și de ce. La nici o săptămână după ce a sosit în institut, Brândușa a venit la mine cu un bilețel în mână: deplasările cu unica mașină a Instituției se făceau numai cu aprobare expresă de la șeful ăl mare. Ea lucra la financiar și avea de dus nu mai știu ce situații la direcția de Statistică. Eu, sincer să fiu, crezusem că nici nu mă băgase în seamă, dar când să plecăm s-a întors să-și pună actele pe bancheta din spate și s-a înghesuit puțin în mine. De unde știu oare femeile așa ceva? Le învață la școală? Or fi făcut vreun curs de ăsta de care se tot vorbește, Kama Sutra, sau cum s-o fi numind? Știu asta din instinct? Habar n-am, destul că atunci când s-a întors și-a pus o mână ca să se sprijine pe piciorul meu, naiba știe ce buton, ce nerv, ce ganglion a atins, dar jucăria mea a și ridicat capul, că nu mai știai care-i ea și care maneta schimbătorului de viteze. Am rămas blocat și când m-a întrebat cu o voce joasă, puțin răgușită și plină de promisiuni: – S-a întâmplat ceva? Am putut numai să dau din cap că nu, nu s-a întâmplat nimic! Sunt șofer de zece ani, simt mașina ca pe o prelungire a trupului meu, dar de data asta, când să pornesc, să mor io dacă nu am dat în marșarier. Am ajuns de râsul curcilor, bine că nu a fost vreun director sau altcineva în parcarea institutului să mă vadă, că precis se prindea despre ce e vorba. Dacă aș fi avut cât de cât minte, m-aș fi dus chiar atunci la director să-i spun că eu am fost angajat să transport spermă de taur, nu bombe cu picioare, și să-mi dau demisia. Dar, cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, am respirat adânc și am pornit încet spre Direcția Județeană de Statistică. Acolo ea a terminat ce avea de făcut în numai câteva minute, iar când s-a întors la mașină m-a întrebat: – Ce-ar fi să mergem până în Poiană? Nu am mai fost de mult și oricum e prea devreme să ne întoarcem la lucru ... M-am pipăit să văd ce bani am la mine. Aveam destui, ca șofer întotdeauna trebuie să ai ceva pus deoparte pentru o șpagă sau amendă. Sau, de ce nu, pentru o bombă vie ca Brândușa. Ba aveam chiar și un prieten recepționer la Capra Neagră, care îmi mai dădea în caz de urgență o cameră pentru o oră, două. Când i-am spus asta Brândușei a bătut din palme încântată ca o fetiță care primește cadoul mult visat: – Uau, ce fain o să fie! Nu mi-am tras-o niciodată în Poiana Brașov, deși sunt brașoveancă get-beget. Am rămas blocat, fiindcă, deși șofer de mulți ani și destul de expeditiv, tot eram obișnuit să am eu inițiativa și să simulez o minimă tentativă de cucerire. Am vrut să-i răspund că și eu eram brașovean și că nici eu nu văzusem Biserica Neagră până nu au venit la mine niște prieteni din București pe care am fost obligat să-i duc să le-o arăt. Dar nu mi s-a părut că are legătura una cu alta, așa că am tăcut. Cum drumul prin Livada Poștei e prea vizibil și riscam să ne întâlnim cu cineva cunoscut, am ieșit spre Calea Făgărașului și am luat-o spre Cristian. Amatorilor de escapade o să le explic altădată ruta. Un pic de ocol, dar cu mașina ce contează! Când să ieșim din Cristian, mi-a pus iar mâna pe picior, strângând acum puțin mai tare: – Nu mai am răbdare până în Poiană. Bărbatul meu e plecat de o lună și eu ... A tăcut și mi-a arătat un drum lateral, mărginit de tufișuri dese. Am tras pe dreapta printre tufișuri, la capătului unui ogor proaspăt arat. Ce să vă zic: după ce m-a lăsat Brândușa din mână m-am simțit ca manechinul ăla jerpelit după ce l-au folosit vreo trei tauri la rând. Mi-am așezat de bine, de rău cravata – șeful nostru ținea la etichetă – și ne-am continuat drumul spre Poiană. Acu’, celor amatori de povești porcoase le recomand să cumpere Prostituția, Amor pervers, Vicioasele sau alte reviste de specialitate, pentru că eu sunt un domn, ce pușca mea, și atâta lucru am învățat, să fiu discret. Cel puțin în ce privește amănuntele. Am stat vreo două ore la hotel, am rezolvat ce am avut de rezolvat, am făcut un duș scurt, am mâncat pe fugă și ne-am întors la muncă, pentru că, vorba Brândușei: „Statul nu ne plătește să ne futem!“. Am fost de acord, mai ales că trebuia să inventăm și o poveste credibilă. Când să intrăm în Cristian, Brândușa bate încântată din palme: – Uite drumul ăla unde ne-am tras-o prima dată, haaai să mai mergem o dată să vedem cum e! Nebuna aproape trăgea de volan, așa că am cotit-o iar pe drumul cu pricina, unde Brândușa s-a apucat să-mi caute ganglionii nervoși răspunzători de funcția hidraulică a cricului. I-a găsit, ne-am apucat de treabă, și numai auzim după o vreme la capul nostru: „Târ, târ, târ“ – și claxoane după claxoane să ne spargă timpanele. Pe tarlaua proaspăt arată se apucaseră doi, un tractorist și încă unul, urcat pe o semănătoare, de treabă. Numai că, văzând că am oprit acolo, au tras tractorul și semănătoarea mai aproape și s-au uitat să vadă ce facem, iar acum, după ce văzuseră, ca orice țărani ce se respectă, credeau că treaba asta se poate face numai cu tărăboi și zgomote încurajatoare, așa că unul claxona, iar cel de pe semănătoare bătea cu o tablă în rezervoarele în care se păstrează sămânța. „Am încurcat-o!”, mi-am spus eu, și parcă mă vedeam cu capul spart, Brândușa violată și cu hainele rupe și, colac peste pupăză, dați și afară după ce s-ar fi aflat că eu am furat fructele din grădina șefului – asta era expresia lui favorită. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Brândușa, auzind zgomote, a privit spre cei doi și fără să se oprească din pompat – am uitat să spun că ea conducea ostilitățile – le-a arătat un deget ridicat în sus în semn de „fuck you“, și ai dracului țărani pricepeau engleza, pentru că, râzând cu gura până la urechi, s-au dus să-și termine ogorul de însămânțat. Șansa a fost de partea noastră: ăia doi ori erau homosexuali, ori nu băuseră destul. Spre norocul nostru, nu era la sediu nici un director, pentru că aveam impresia la întoarcere că mi se citea păcatul pe față. Așa a început ciudata mea poveste de dragoste: cam la două-trei zile cerea mașina pentru dus situații, iar dacă nu reușea să obțină mașina mă obținea măcar pe mine. – Hai, spunea cu voce răgușită la cele mai neașteptate ore ale zilei și mă lua la ea în birou dacă era singură sau, dacă nu, în debaraua de sub scară a femeii de serviciu. „Orice s-ar întâmpla, voi rămâne numai a ta!“, șoptea ea în clipele în care se simțea foarte mulțumită de mine și totul părea minunat. E drept că în câteva luni am ajuns ca o umbră și directorul îmi schimbase deja porecla din „aracul de fasole“ în „țârul“, dar după cum se uita de lung la mine vedeam că deja se gândea la alta mai potrivită. Ei, dar să ajung după această lungă introducere și la Mandarina. La institutul nostru fiecare își serba ziua onomastică după salariu și după posibilități. Cum eram 24 de angajați, se vede bine că aveam programate cam două chefuri pe lună. Ele se țineau spre sfârșitul programului de lucru și țineau până se terminau fursecurile și băutura. Fursecurile ca fursecurile, nu conta prea mult când se terminau, dar băutură ... de multe ori, după ce se isprăvea cea adusă de sărbătorit, ori se mai aducea câte un rând, ori puneam mână de la mână, mai ales bărbații și cele câteva femei care divorțate, care singure, și ne întindeam la chef până ne apuca noaptea. Când am împlinit 33 de ani, ca Iisus, eu nu am fost răstignit ca el, dar de trădat am fost și eu trădat și Iuda al meu s-a numit Brândușa. Cheful a început mai devreme ca de obicei, pe la vreo 12, așa că până la trei, când se termina programul, majoritatea erau bine afumați. Unii mai aduceau de ziua lor muzică și se mai încingea și câte un dans discret, dar eu am adus altceva: cartea Povestea poveștilor de Ion Creangă. Unii auziseră de ea, alții chiar mai citiseră pe ici, pe colo fragmente, dar de data asta eu le-am oferit un regal. Am citit-o clar și cu dicție, și mă bucur să vă spun că nimeni nu a plecat oripilat din sala de ședințe. Ba, mai mult, am fost rugat să recitesc anumite pasaje mai porcoase, iar unul din colegi mi-a făcut semn cu piciorul pe sub masă să mă uit la jurista noastră: un munte de femeie care moțăise în osânzele ei până a auzit pronunțându-se cuvântul magic. Și atunci gura ei repeta involuntar denumirea organului pe care se părea că ea nu-l mai văzuse de ani buni. A fost un haz nebun și toată lumea se uita numai la ea, deși biata femeie nu pricepea deloc de ce. După ce am terminat de citit, atmosfera s-a înviorat de-a binelea și toată lumea și-a amintit cel puțin câte un banc fără perdea, iar chiar dacă avea perdea aceasta era dată voios la o parte. Eu, ca șofer, nu prea beam nici măcar la astfel de chefuri, pentru că nu știai în ce moment avea chef de plimbare vreunul dintre directori. De data asta, fiind ziua mea, poate că m-am întins un pic la chef și am băut mai multe pahare ca de obicei. Nu mult, numai atât cât să fiu în vervă. Exagerat de multă vervă, după cum veți vedea. Pe la vreo opt seara, privind lung la Brândușa și uitând de recentele mele pățanii cu ea, am început să „fabulez“. Mai ales că rămăsese singura femeie – mă rog, și jurista, dar, după cum v-am spus, aia nu conta. – Eu nu-l înțeleg pe bărbatul ăla al tău cum poate să plece cu săptămânile și să lase singură așa o frumusețe de femeie ... Cei doi directori și-au scos nasurile din pahare, dintr-o dată treji, și au privit atenți la mine. Nu prea erau obișnuiți să-mi audă vocea, dar, la dracu’, o dată pe an era ziua meu, nu? Nici ceilalți nu mai basculau din fursecuri și erau atenți, așa că eu, prizonier al propriului meu rol, am continuat: – Eu să am o femeie ca tine în fiecare zi când aș veni acasă aș cumpăra un kilogram de mandarine din acelea roșii, cu miezul zemos și dulce ... Deja îi făcusem pe toți curioși, prea curioși chiar, dar asta era, trebuia să continui. Parcă eram la emisiunea aceea „Vorbește marea“, numai că la mine vorbea palinca. – Și ce-ai mai face pe urmă? întrebă ea cochetă. – Ei, mai întâi aș curăța toate madarinele și le-aș desface în feliuțe subțiri ... Cu privirea țintă în ochii ei, de parcă ceilalți nici nu ar mai fi fost acolo, am continuat: – Apoi te-aș dezbrăca și te-aș întinde pe pat, pe urmă una câte una aș pune fiecare feliuță de mandarină pe tine ... aș începe de la sâni și aș coborî tot mai jos, până la buric și chiar mai jos ... – Pe urmă ... , șopti ea, și șoapta i se auzi ca descărcarea unui pistol în încăpere. – Pe urmă aș începe să mănânc fiecare feliuță, una câte una, lingând bine locul să nu rămână nici o urmă pe pielea ta ... – Pe urmă ...? șopti ea iar, dar nimeni nu a aflat ce urma să se mai întâmple pentru că mistrețul ăla de director, cu capul lui ca o bilă, a început să zbiere făcându-și numărul, dar nimeni nu l-a mai ascultat; toți bărbații cred că erau cu gândul la feliuțele de mandarine și la modul lor de așezare în jurul buricului Brândușei. A doua zi ar fi trebuit să-mi dau seama ce va urma, după kilogramul de mandarine pe care m-a trimis directorul să-l cumpăr. La nici o oră mă trimite după aceleași fructe și directorul adjunct. Cu ocazia asta am luat și pentru mine un kil, că nu se știe. Pe la zece am fost să aduc un transport de spermă, iar când m-am întors la institut parcă era iadul de pe lume: directorul adjunct o chemase pe Brândușa la ea în birou și nici una, nici două a dezbrăcat-o – se zvonea că nici ea nu se împotrivise prea mult – și a presărat-o toată cu felii de mandarine, postură în care i-a și surprins directorul mare. După scandalul de pomină care a urmat, Brândușa dusă a fost și nu a mai văzut-o nimeni. Nici măcar bărbatu-său, care a bântuit câteva zile pe lângă institut, convins fiind că o ținem închisă în cine știe ce hrubă din subsolul clădirii. Nici cu Iacobescu nu a fost mai bine; pe capul nostru au căzut tot felul de controale din care nici el nu a ieșit prea bine. A fost schimbat, trecut undeva la munca de jos, acum el e cel care ia temperatura rectală la tauri înaintea montei. Dintre multele femei care roiau altădată în jurul lui nici una nu îl mai bagă în seamă, iar el se pare că s-a prostit cu totul. Femeia de serviciu de la noi, care îi face și lui curat acasă, s-a jurat că l-a văzut cum și-o ia la labă și pune spermă în mâncare, pe care o aduce apoi la serviciu și dă la toată lumea. Vrăji vechi cu care cică poate atrage femeile. Ptiu! Când mă gândesc că am gustat și eu de câteva ori din preparatele lui, nici nu mă mir că sunt așa de slab și nu mai am poftă de mâncare. Ce am uitat să o întreb pe Bibi, așa o cheamă pe femeia de serviciu, este dacă Iacobescu își recoltează sperma cu mâna sau are vreun manechin de forma Mandarinei pe acasă. * La vreo șase luni am primit din Emiratele Arabe un plic. În el am găsit doar o fotografie din care Brândușa, pe marginea unei piscine, privea lascivă și plină de reproș – tot ea! – spre mine. Un șeic, sau naiba știe ce era, stătea în spatele ei și își ținea o mână extrem de posesiv pe umărul Brândușei, iar cealaltă pe un soi de jungher care aducea mai degrabă a iatagan. După cum se uita de crunt, părea că știe și să-l folosească la o adică, și încă foarte bine. În jur se vedea atâta aur, încât părea că jumătate din tezaurul dacilor fusese adunat acolo. Pe spatele fotografiei erau scrise numai câteva cuvinte: „Puteai fi tu în locul lui!“. Oare chiar aș fi putut? Povestire din volumul « Sapte flori erotice » sub tipar la editura Vremea.