Tatăl nostru, Dinozaurul

Tatăl nostru, Dinozaurul Capitolul 1 Trei ieșiri la creastă Trei ieșiri la creastă ar fi trebuit să fie suficiente pentru o singură zi de instrucție, dar plutonierul adjutant Tom Trame, instructorul nostru, nu părea să fie de aceeași părere. Ce-i drept, nimeni din grupă nu se descurcase prea bine la primele două ieșiri dar, la naiba, toți eram proaspeți sergenți și, în așteptarea repartizării, ne pregăteam mai degrabă de câteva zile de trândăveală și nicidecum de o nouă porție de alergare pe dealuri. Colonelul Clawers, comandantul școlii de gradați, credea că ar fi bine să nu ne pierdem îndemânarea fiindcă, așa cum nu pregeta să ne repete de câte ori avea ocazia, el credea sincer în vechea zicală a infanteriei: „Cu cât mai multă transpirație pe câmpul de instrucție, cu atât mai puțin sânge pe câmpul de luptă”. Drept urmare, în fiecare zi cei mai proaspeți sergenți ai armatei americane revedeam pe câmpurile de instrucție ale fortului Hood câte un capitol din „Manualul sergentului de cercetare”, chiar dacă nouă nu prea ne mai ardea de nici un fel de instrucție. Astăzi a venit rândul capitolului „Ieșirea la creastă” și, înainte de a pleca din unitate, plutonierul adjutant ne-a adunat în sala de pregătire și ne-a citit cu glas puternic primul paragraf: ”Apropierea de înălțime și ieșirea la creastă a luptătorului-cercetaș se face mascat, iar locurile pentru oprire se aleg astfel încât să asigure câmp de vedere și de tragere pe o distanță cât mai mare. Dacă se constată că nu există inamic, luptătorul-cercetaș face semnul pentru continuarea acțiunilor. Dacă se constată că înălțimea este ocupată de inamic, se încearcă nimicirea lui sau ocolirea înălțimii, funcție de situație.” După ce a citit asta din manual, plutonierul adjutant a pus pe masă cartea și ne-a privit crunt, așa cum făcea când voia să sublinieze ceea ce avea să spună: — Asta zice manualul, dar ar fi bine să uitați ce zice în manual pentru că astăzi o să facem trei, poate chiar patru, ieșiri la creastă. Ca la carte, nu ca în manual care, fie vorba între noi, este puțin cam depășit. Ne-a împărțit la fiecare dintre noi câte patru foi de hârtie numerotate de la unu la patru și ne-a explicat: — După fiecare creastă este un observator care va nota pe oricare dintre voi vă zărește. Cel descoperit va ieși din exercițiu și se va deplasa la punctul de adunare de la poalele crestei. Spre binele vostru, ar fi convenabil să nu vă vadă! Bătu cu degetul în foia mea de hârtie. Întâmplător stăteam chiar în primul rând de mese din sala de instrucție: — Voi, după ce veți ieși la creastă fără să fiți reperați, veți nota pe aceste foi de hârtie tot ce observați și ce ar putea pune în pericol grupa de cercetași pe care se presupune că într-o săptămână, două, o veți conduce. Dacă plutonierul adjutant contribuise la pregătirea terenului, nu ne îndoiam nici o clipă că testul avea să fie unul al dracului de greu. La primul exercițiu am fost observată încă din primele cinci secunde, de cum am scos capul la creastă. În timp ce mă duceam spre locul de adunare, plutonierul adjutant a aruncat, în treacăt, câteva cuvinte care m-au făcut să tresar: — Dezamăgitor, sergent Amber Blood. Dezamăgitor. Fiind singura fată din grupă, mă așteptam să le dai peste nas camarazilor tăi! Am strâns din dinți și mi-am jurat ca la următoarele ieșiri să fiu mai atentă. La a doua ieșire la creastă am fost printre puținii care nu au fost descoperiți, în schimb nu am observat un cuib de mitralieră, așa că am mai obținut o grimasă de nemulțumire din partea instructorului. De data asta, la a treia ieșire la creastă, voiam să-mi iasă totul perfect, cu gândindu-mă că astfel plutonierul adjutant va uita de cea de-a patra ieșire la creastă. M-am apropiat cât am putut de încet de creasta pleșuvă și, înainte de a scoate capul, am privit în stânga și în dreapta. La vreo zece metri în stânga se vedea un tufiș des care parcă te îmbia să îl folosești drept ascunzătoare. Dar probabil că la fel gândea și observatorul care în mod sigur era cu ochii pe el, așa că m-am târât spre dreapta unde se afla o grămadă informă de pietre. Am ales două mai mici și mi le-am prins cu un elastic de cască, apoi am privit dincolo de creastă. Mă așteptam ca observatorul să mă vadă din prima secundă, dar atenția lui era concentrată asupra tufișului la care tocmai renunțasem. Dacă ar fi privit acum spre mine, nu ar fi văzut nimic deosebit: doar încă două pietre lângă vechea grămada de pietre. Nimeni nu avea o memorie atât de bună încât să rețină astfel de amănunte, așa că, dacă ratase ocazia să mă vadă când ieșisem, de acum era greu să mai vadă ceva. Iar eu ieșisem la creastă cât am putut de încet, cam cu un centimetru pe secundă sau poate chiar mai puțin. — O adevărată ieșirea la creastă sergent, se auzi vocea Tom Trame de undeva din josul pantei. Sunt mândru de tine până acum… să vedem de aici încolo. De aici încolo mă puteam încrede doar în ochii mei, așa că am privit mai întâi în vale. O vale acoperită de ierburi prin mijlocul căreia curgea un râu sinuos, care se preta de minune la ambuscade și alte surprize. Creasta din față era la fel de pietroasă ca ceea pe care mă aflam, așa deci nu putea să îmi ofere prea multe probleme. Nu, nu o neglijam cu totul, dar mai întâi râul și malurile lui. Chiar din primul minut am văzut un lunetist așezat într-o poziție imposibilă, la unul din meandrele râului. Nu l-aș fi descoperit în vecii vecilor pentru că avea corpul pe jumătate în apa râului, iar capul și arma cu lunetă superb camuflate cu ierburi de pe malul apei. Totul era perfect, numai că ierburile de lângă ape își schimbă în mod imperceptibil culoarea după numai o oră de la tăiere. Nu, nu se ofilesc, dar devin mai palide, mai ales în lumina directă a soarelui. Mda, ierburi de apă. Să țin minte și să le evit pe viitor dacă voi pregăti vreodată vreo ambuscadă. Mi-am notat în gând poziția și am cercetat malurile râului mai departe. La vreo treizeci de metri în aval ceva nedefinit mi-a atras atenția, deși n-aș fi putut spune ce anume. Era ceva, dar nu-mi dădeam seama încă despre ce era vorba, așa că am aplicat metoda pe care instructorul ne-o explicase de atâtea ori: am relaxat ochii și i-am plimbat fără grabă pe deasupra locului suspect. La cea de a treia trecere am văzut: într-o vale plină de curbele grațioase al plantelor de apă, nu prea avea ce căuta o linie dreaptă. Mi-am concentrat privirea și am descoperit imediat periscopul. L-am notat și pe el în minte și mi-am ridicat privirea asupra peretelui stâncos din fața mea: din câte îl cunoșteam pe Tom Trame, era imposibil să nu fi ascuns și acolo ceva. Chiar să pună o trupă ce geniști să sape un tunel mascat în stâncile din față. Am auzit un bâzâit ușor în ureche și am fost tentată să întorc capul pentru că semăna cu cel produs de o viespe furioasă, dar m-am relaxat într-o clipă: era vechiul meu bâzâit și nimic mai mult. „Stai nemișcată!” am auzit o voce, sau poate numai un gând, și mi-a venit să-i răspund dar mi-am dat seama că mă enervez degeaba. Poată că nici nu era o voce în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un gând de-al meu pe care, din cauza stresului, îl transpuneam în cuvinte. De câteva luni bune mi se părea mereu că aud voci și, înspăimântată, înainte de a mă adresa unui medic, am răscolit toate paginile medicale de pe internet în căutarea unei explicații. Schizofrenie sau droguri erau cele mai multe explicații, iar unii spuneau că și vechii prooroci auzeau voci. Prooroc nu mă credeam, droguri, în afară de trei țigări cu marijuana fumate în toaleta liceului acum vreo trei ani, nu-mi aminteam să fi folosit, așa că mai rămânea problema schizofreniei. După ce am citit tot ce am găsit despre această boală, mi-am dat seama că nu am nici schizofrenie pentru că îmi lipseau mult prea multe simptome. Prima oară când am auzit voci - de fapt era o singură voce pe care multă vreme am confundat-o cu o voce interioară - a fost imediat după ce cățelușa mea, Bella, a murit. Fusese o femelă Husky, alături de care practic am copilărit, dar a depus steagul într-o noapte ploioasă de toamnă, la puțin timp după ce-am împlinit 18 ani. Am găsit-o dimineața în culcușul ei și în primul moment nu mi-a venit să cred că murise. Abia după vreo oră a reușit mama să mă desprindă de ea, mi-am făcut curaj și, în ciuda ploii, am plecat doar cu un hârleț și o lopată spre fundul grădinii unde, în locul ei preferat de unde urmărea jocul veverițelor, i-am săpat o groapă. Deși era destul de grea, nu am lăsat nici pe tata, nici pe mama să mă ajute. Am învelit-o în pledul ei preferat, am dus-o în brațe și am așezat-o încet în groapă. Eram atât de tristă încât simțeam că aș fi vrut să mă așez și eu lângă ea și să chem pe cineva să ne îngroape împreună. Am plâns ce-am plâns și, în cele din urmă, mi-am făcut curaj și-am îngropat-o. Am rămas acolo aproape o oră și atunci am auzit prima dată vocea. Spunea ceva de genul: „Biata Bella! Ce cățelușă drăguță a fost!” Dar nu mi-am dat seama de la început că ar fi o voce. Putea să fie foarte bine un gând de-al meu. Abia când vocea a continuat, mi-am dat seama că s-ar putea să fie altceva decât un simplu gând. Mai ales că mă îndemna să fac ceva ce nu-mi trecuse niciodată prin cap:”Ca să uiți de ea, ar trebui să te angajezi în armată!” Nici prin cap nu-mi trecea așa ceva: aveam de gând să joc teatru, să ajung o actriță celebră și nicidecum să mă înrolez în armată! Un timp vocea m-a lăsat în pace, dar apoi, de câteva ori pe zi, nu uita să-mi amintească: ”Ca să uiți de Bella, ar trebui să te angajezi în armată!” Am făcut cât am putut abstracție de ce-mi spunea, dar după o vreme vocea a început să fie însoțită de un zumzet care devenea tot mai puternic pe zi de trecea. Și, dacă la început era numai deranjant, după o vreme a ajuns să fie de-a dreptul dureros, astfel că într-o bună dimineață m-am urcat în mașină și, fără să le spun nimic la părinților mei, m-am prezentat la cel mai apropiat centru de recrutare. Mi-am spus în sinea mea că înainte de a mă primi în armată îmi vor face un control medical amănunțit și doctorii precis vor descoperi ce am. Surpriza a fost că, imediat după ce am semnat în josul liniei punctate de pe hârtiile care mă transformau în soldat al armatei americane, vocile și zumzetul au încetat ca prin minune. Și uite așa m-am trezit pe câmpurile de instrucție ale Fortului Hood, fugărită de un instructor adept al perfecționismului, plină de praf, de transpirație și de furie abia mascată, că nu mai găseam nimic în vale care să-mi dea de bănuit. Am hotărât să-mi alung amintirile și să mă concentrez asupra dealului stâncos din fața mea. Nu am mai avut vreme pentru că, dinspre capătul văii, a apărut Humvee-ul colonelului Clawers în care am recunoscut silueta inconfundabilă a maiorului Darryl, adjunctul comandantului centrului de instruire. Avea în mână, ca de obicei, o portavoce și, tot ca de obicei, nu ezita să o folosească. — Atenție, grupă cercetare! Exercițiul se întrerupe! Capitolul 2 Nu-i rostul lor să pună vreo-ntrebare Humvee-ul opri în dreptul observatorului și maiorul Darryl îl întrebă ceva, dar acesta dădu neștiutor din umeri, așa că maiorul reveni la portavoce: — Atenție la mine, grupă cercetare! Exercițiul se întrerupe! Sergentul Amber Blood trebuie să se prezinte urgent la comandant. Am vrut să cobor în vale la locul de adunare, dar vocea mi-a ordonat cu fermitate: — Rămâi pe loc! și ca nu cumva să-mi treacă prin cap să nu ascult, un bâzâit teribil mi-a scurt-circuitat creierul, făcându-mă să-mi îngrop fața, de durere, în pietrele de pe creastă. Mi s-a părut că aud mai multe voci în același timp, lucru care nu mi s-a mai întâmplat până atunci. Era ca și când la un aparat de radio prost reglat aș fi auzit mai multe posturi în același timp și, în ciuda durerii, am încercat să le urmăresc pentru că așa ceva nu mi se mai întâmplase. — Nu-i da drumul, așteaptă să caut! se auzi în capul meu o voce îndepărtată și oarecum în surdină. — Pericol, pericol, pericol mare pericol, repeta o voce monotonă. După un timp vocile au părut să ajungă la un consens, dar apoi vocea îndepărtată a spus iar: — Nu e cum am vrut noi, nu e cum am vrut noi… Am rămas acolo, în vârful dealului, ascultând cu o parte din mine vocile, iar cu altă parte întrebându-mă ce să fac, când vocea principală, adică cea pe care am auzit-o prima dată, a spus: — Gata! Poți să cobori! Maiorul Darryl striga mai departe în portavoce și nu părea că are de gând să se oprească: — Atenție la mine, grupă cercetare! Exercițiul se întrerupe! Sergentul Amber Blood trebuie să se prezinte urgent la comandant. Mi-am scuturat bucățile de piatră care mi s-au prins de fața transpirată și încet, cât am putut de încet, am coborât de pe creastă înapoi câțiva metri și-am așteptat. Putea foarte bine să fie adevărat, dar la fel de bine putea să fie un tertip de-al instructorului. Puțin probabil să se lase spilcuitul maior implicat într-un asemenea joc, dar nu voiam să risc nimic, așa că am rămas culcată între pietre, privind în josul pantei la plutonerul adjutant cum urca spre mine cu pași mari. Oricum, maiorul ar fi trebuit să știe că, atâta vreme cât comanda se afla la plutonerul adjutant, numai el putea da ordin pentru întreruperea exercițiului. Între timp, se pare că șoferul sau observatorul i-au spus asta și maiorului, pentru că acesta își schimbă mesajul: —Plutonier adjutant Tom Trame. Comunică grupei de cercetare că exercițiul s-a terminat și sergentul Amber Blood trebuie să se deplaseze urgent la mașină, pentru că este chemată neîntârziat la Comandament. Plutonerul adjutant a ajuns lângă mine, dar nu a ieșit deasupra crestei nici el. — Despre ce-o fi vorba, domnule instructor? am întrebat eu. Mi-am dat seama, după privirea lui nedumerită, că nu știe nici el. Nu putea fi vorba despre o repartiție, pentru că repartizările se făceau altfel, nu întrerupând un exercițiu în curs de desfășurare, ci în atmosfera oarecum festivă din sala de curs. — Nu știu, sergent Blood. Zâmbi și întrebă: — Mai știi ce zicea poetul despre Brigada de Cavalerie Ușoară? În prima zi de instrucție, când transpirația de pe noi ajunsese la fel de bogată ca pârâiașul ce curgea cristalin prin vale, ne-a oprit valul de întrebări cu versurile despre Brigada de Cavalerie Ușoară. Am zâmbit și am răspuns: — Știu, domnule plutonierul adjutant: „Nu-i rostul lor să pună vreo-ntrebare. Brigada doar ascultă, luptă, moare”! — Chiar așa, sergent Blood! În picioare și hai să aflăm despre ce-i vorba. Ne-am apropiat de mașina maiorului, care m-a luat imediat sub aripa lui ocrotitoare, ca și cum aș fi fost un obiect de mare preț. Chiar așa m-am simțit în tot cursul următoarelor ore și, dacă am vreun regret, este că n-am mai apucat să-l întreb pe instructorul meu ale cui sunt versurile despre Brigada de Cavalerie Ușoară. Pentru că nu l-am mai întâlnit niciodată și nici altă ieșire la creastă nu am mai făcut în toată viața mea. Capitolul 3 Un colet de preț După ce maiorul Darryl m-a predat la Comandament, colonelul Cunningham m-a privit curios de după birou și, pentru mine, a început un șir de evenimente pe care nu l-aș fi crezut posibil, dacă mi l-ar fi povestit altcineva. Pe colonelul Cunningham îl mai întâlnisem doar de două ori: prima dată atunci când sosisem în centrul de instrucție și când ne-a încredințat plutonierului adjutant pentru a scoate din noi subofițeri demni de acest nume, iar a doua oară atunci când am fost înaintați, cu toții, la gradul de sergent. Dar toate aceste întâlniri fuseseră, de fapt, ceremonii și singurul lucru pe care l-am auzit de la el a fost un discurs pe care probabil îl repeta la fiecare douăzeci de săptămâni, de fiecare dată când sosea un nou contingent de recruți. Acum îl vedeam de aproape și-mi dădeam seama că era ușor tulburat. Motivul tulburării părea să fie un ordin de serviciu care era pe biroul său, deasupra celorlalte hârtii. S-a ridicat când am intrat, a răspuns la salutul meu, apoi a recitit încă o dată ordinul scris. — Sergent Amber Blood, am aici ordinul tău de transfer și aș vrea să-ți pot comunica locul și unitatea la care ai fost repartizată, dar din nefericire nu te pot lămuri mai mult, pentru că n-am auzit până acum de Unitatea Teritorială 43 și nici nu știu unde ar putea fi localizată. Pentru că situația devenea ușor neprotocolară și antenele mele pentru situații neobișnuite se ridicaseră am riscat și eu o întrebare: — Poate că-i vorba de Area 51, domnule colonel? Întrebarea mea se voia o glumă, dar colonelul m-a privit serios și a clătinat din cap nedumerit și ușor frustat și mi-a răspuns abia după ce-a pus înapoi pe birou ordinul de transfer: — Sincer să fiu, nu știu ce să mai cred sergent. După ce-am fost rănit în Afganistan și numit la comanda acestei școli, am văzut tot felul de ordine de transfer care de care mai ciudate, dar al naibii să fiu dacă a mai fost vreunul ca ăsta. Mă aștept, la o adică, ca această Unitate Teritorială 43 să fie situată și pe acolo, unde spui tu… A tăcut un moment, apoi a continuat, de data asta vădit frustrat: — Deși speram ca, după 30 de ani de serviciu, să prezint atâtea garanții încât să mi se comunice în clar despre ce-i vorba. Am simțit nevoia să-l consolez eu pe bătrânul colonel: — Poate că nu-i vorba de dumneavoastră, domnule colonel, cât de persoanele pe care le aveți prin preajmă, și-am privit spre ușa prin care tocmai ieșise spilcuitul maior, adjunctul lui. — Da, poate că ai dreptate, spuse el mai împăcat, iar eu am putut să mă apropii între timp de birou și să mă uit pe ordinul de transfer. N-am apucat să-l citesc în întregime, dar mi-au sărit în ochi cele câteva cuvinte subliniate de colonel: ”Sergentul Amber Blood va fi chemat din mijlocul unui exercițiu intens din punct de vedere fizic și nu i se va permite să facă baie înainte de a ajunge la Unitatea Teritorială 43”. Am făcut ochii mari și m-am întors spre colonel, arătându-i cu degetul cuvintele subliniate, dar acesta a ridicat doar din umeri și mi-a spus: — După cum ți-am mai zis, este cel mai ciudat ordin de transfer pe care l-am primit până acum. Nu știu nimic mai mult! Am citit mai departe și-am întrebat iar, arătând cu degetul meu murdar, sub unghia căruia se adunase praful și noroiul celor trei ieșiri la creastă: — Și U, FU, EU ce vrea să mai însemne? Colonelul ridică din umeri: — Probabil că Urgent, Foarte Urgent și Extrem de Urgent, dar asta pot numai presupune, pentru că n-am mai văzut niciodată așa ceva. Am oftat și-am întrebat: — Am înțeles că baie nu pot să fac, dar pot măcar să merg și să-mi strâng lucrurile? — Nu este nevoie, a spus colonelul și-a arătat spre maiorul Darryl care tocmai intrase și, cu o figură evident scârbită, ținea cu două degete valiza mea de recrut, în care aveam cele câteva lucruri personale. Maiorul Darryl s-a ocupat deja de asta. Totuși, mai aveam o întrebare: — Dacă nimeni nu știe unde este situată această Unitatea Teritorială 43, cum voi ajunge acolo? Colonelul și maiorul s-au privit, apoi colonelul a răspuns: — A venit un elicopter după tine. A zâmbit strâmb, și a încercat o glumă: — Putem presupune că pilotul elicopterului știe, totuși, unde să te ducă. După cum decurgeau lucrurile, mai degrabă aveam impresia că pilotul elicopterului avea ordin să mă arunce undeva în ocean să mi se piardă urma, dar am preferat să tac să nu le dau idei. Am privit tăcută spre colonel, cum mai scoate o foaie de hârtie dintr-un plic și o înmânează maiorului, apoi spuse: — Să-i pui pe cei din elicopter să semneze de primire. ”Uite-mă și colet de importanță strategică”, m-am gândit, dar n-am spus nimic și-am salutat reglementar, apoi l-am urmat pe maior, care uitase să-mi dea valiza să mi-o duc singură. Din cauza stresului, de bună seamă. Dacă regretam ceva era că nu m-am întâlnit cu nimeni în drumul până la heliport, ca să vadă cât mai mulți cât de importantă ajunsesem: îmi căra valiza un maior! Din nefericire drumul a fost prea scurt și, când am ajuns la elicopterul Black Hawk care ne aștepta pe pistă, maiorul mi-a dat în cele din urmă să țin valiza și-a scos ordinul de transfer. Ușa elicopterului s-a deschis și abia atunci am observat că elicopterul avea gemurile din spate vopsite în negru. Din el au coborât doi zdrahoni din Poliția Militară. Maiorul le-a întins ordinul de transfer și unul dintre ei a semnat, iar celălalt mi-a luat valiza și mi-a făcut semn să urc. În spatele meu maiorul a salutat scurt și-a spus vădit ușurat: — Drum bun, sergent! Þinând seama de ton, se probabil primise ordin de la colonel să se poarte atât de politicos pentru că, dac-ar fi fost după el, ar fi tăcut ca un pește și, în cel mai bun caz, mi-ar fi dat un șut în fund pentru că-l pusesem în această situație jenantă. După ce-am urcat în elicopter, unul dintre polițiști mi-a arătat scaunul unde urma să stau și, când m-a văzut așezată, mi-a prins personal centura de siguranță și mi-a așezat alături de scaun valiza lângă scaun. Cuprinsă de o bănuială, am încercat să deschid centura, dar era blocată și încuiată cu cheia. — Ce naiba!? am început să întreb, dar unul dintre polițiști m-a liniștit: — Este doar pentru siguranța ta, sergent. Urmează un zbor greu și vom trece printr-un front de furtună. Ușa s-a închis și noi ne-am scufundat într-o semiobscuritate parțială alungată pe ici colo de câteva becuri slabe. Elicea elicopterului a început să se învârtă și în curând ne-am ridicat de la pământ. Am mai încercat încă o dată centura și-am întrebat: — Sunt cumva arestată? În semiîntunericul din cabină am reușit să văd cum cel mai mare în grad dintre polițiști zâmbește politicos și răspunde cu voce ridicată, ca să acopere zgomotul rotorului: — Nici vorbă, sergent. Este doar pentru siguranța ta. Am plecat resemnată capul și-am spus: — Am înțeles: „Nu-i rostul lor să pună vreo-ntrebare. Brigada doar ascultă, luptă, moare!”. Cei doi polițiști militari m-au privit ciudat, dar de data asta nu mi-a mai răspuns nici unul dintre ei. Probabil nu cunoșteau poezia, așa n-avea rost să-i întreb nici despre numele poetului care a scris-o. Cred că nu are rost să mai spun că în timpul zborului n-am întâlnit nici un front de furtună, iar eu începeam să mă simt tot mai mult asemenea unui colet de preț. Capitolul 4 Întâlnire cu Clara Călătoria a durat aproape două ore și, ținând seama de viteza de croazieră a elicopterelor Black Hawk, puteam presupune c-am fost dusă undeva, la vreo patru-cinci sute de kilometri. Problema era că, imediat după decolare, elicopterul a făcut câteva mișcări de ocolire care m-au făcut să-mi pierd complet orientarea. Probabil că mișcările cu pricina n-au fost făcute atât pentru a mă dezorienta pe mine, cât pentru a-i deruta pe eventualii observatori tereștri. Am mai făcut câteva tentative de a iniția o discuție cu însoțitorii mei de drum și, cum tot ce-am obținut au fost doar zâmbete politicoase, m-am resemnat și-am început să meditez la ciudățenia repartizării mele. Totuși, oricât mă gândeam, nu-mi venea nici o idee pentru care eu fusesem tratată atât de diferit față de camarazii mei de pluton. Exista în mod sigur o explicație, dar ea n-avea să vină decât odată ajunsă la destinație, așa c-am decis să aștept răbdătoare. Când am ajuns în cele din urmă, unul din polițiști a deschis ușa și-am închis ochii orbită de soarele puternic. Am acceptat ajutorul unuia dintre ei ca să cobor apoi mi-am recuperat valiza și-am așteptat. De elicopter s-a apropiat cu pași mărunți un colonel care avea îmbrăcat peste uniformă un halat alb, pătat și destul de mototolit. I-a salutat pe cei doi polițiști, a semnat pentru primirea „coletului de preț” care eram eu, s-a prezentat sec: „colonelul Thomson” și mi-a făcut semn să-îl urmez. În urma noastră elicopterul a decolat, probabil pentru preluarea altui colet prețios. În timp ce-l urmam pe colonel, am reușit să privesc rapid în jur, dar n-am văzut mare lucru. Părea că am ajuns într-o bază militară ca oricare alta. Câteva clădiri administrative în depărtare, cu o hală imensă în stânga lor. Militari nu se prea vedeau, dar fiind abia trecut de amiază, m-am gândit că erau undeva pe câmpurile de instrucție, făcând și ei ieșiri la creastă sau ce-or fi având planificat pentru azi. Colonelul se mișca destul de repede și-am încercat să țin pasul cu el, așteptând să ajung într-o poziție favorabilă cât să plasez o întrebare. Din păcate nu l-am ajuns până când ne-am oprit în fața halei. — Domnule colonel, aș vrea să știu despre ce-i vorba... Am fost transferată, dar nu mi s-a spus… Colonelul s-a întors spre mine și mi-a făcut semn să tac, apoi mi-a arătat pe zidul halei o placă de identificare palmară. Înainte să-mi dau seama ce fac, am pus palma pe cititor și jumătate din ledurile de pe panou și-au schimbat culoarea în verde. Colonelul mi-a arătat scannerul de pupile de-alături și-a spus: — Imediat o să te lămuresc despre ce anume este vorba, sergent. Dar este urgent să facem câteva lucruri ACUM. Mi-am scanat și ochii, iar ledurile au devenit toate verzi și o ușă s-a deschis în peretele halei. La invitația colonelul, am intrat eu prima. Un răget extraordinar, ca și cum ar fost scos de cel puțin zece lei flămânzi, ne-a întâmpinat și, dincolo de ușa care s-a deschis în urma noastră, am văzut o cușcă gigantică. Cred că avea înălțimea de zece metri, iar dimensiunile se apropiau binișor de cele ale unui teren de fotbal. Barele din care era confecționată erau din oțel și fiecare din ele păreau să fie la fel de groase ca brațul meu. Oare ce monștrii erau închiși acolo și, mai ales, ce căutam eu în locul ăla? Deși cușca era luminată ca ziua de lămpile puternice care atârnau din tavan, n-am putut vedea nimic deosebit. Abia după ce-am privit mai atentă, mi-am dat seama de ce nu văd: priveam prea jos. În capătul opus al cuștii, la vreo sută de metri depărtare, trei monștrii imenși, cu o înălțime de cel puțin cinci metri, aveau privirile ațintite fix asupra mea. Răgetul teribil s-a auzit încă o dată și animalele s-au mișcat puțin și-acum i-am putut recunoaște foarte ușor. La fel ca orice alt adolescent care-a văzut filmul Jurassic Park, recunoșteam, în ciuda depărtării, silueta inconfundabilă a celor trei Tiranosaurus Rex. Într-o clipă prin minte mi-au trecut tot felul de ipoteze, printre care cea mai plauzibilă ar fi fost că armata construia uriașe mașinării care să imite teribilii dinozauri de odinioară, pentru a-i speria pe inamicii Americii. Ascundeam în adâncul minții informațiile citite cu ani în urmă despre faptul că armata a readus la viață periculoșii dinozauri pentru a-i folosi în luptă. Eram o adolescentă naivă când am citit prima dată informația asta, dar chiar și-așa, naivă cum eram, mi-am dat seama că este o gogomănie și-am taxat-o drept încă una din teoriile aberante ale conspirației, de care era plin internetul. Am privit întrebătoare spre colonel, dar acesta privea preocupat la o mică portiță închisă doar cu un zăvor simplu. A întors capul spre mine și m-a întrebat: — După instrucție nu ai făcut baie, nu? — Așa mi s-a cerut, m-am scuzat eu, iar el păru mulțumit de răspuns. — E bine așa, spuse el și desfăcu zăvorul de la portiță. Păi, să intrăm atunci! M-am tras câțiva pași înapoi și-am spus hotărâtă: — Eu nu intru acolo! Jurasem, e drept, credință Americii, dar nu mi-amintesc ca în cadrul jurământului să fie vre-un singur rând în care să fie vorba că ar trebui să mă lupt cu dinozauri. Colonelul Thomson m-a privit puțin trist și spuse: — Va trebui, pentru că altfel vor rupe gratiile și tot vor ajunge la tine. Am privit gratiile groase și-am clătinat neîncrezătoare din cap, dar colonelul insistă: — Crede-mă, pentru ele gratiile astea sunt doar un fleac. În cadrul testelor au rupt unele de trei ori mai groase. Gratiile sunt pentru a demarca o limită, nu pentru a le forța să rămână înăuntru. Ceva mi-a sunat ciudat în spusele lui și-am întrebat: — Ele? — Da, a confirmat colonelul, ele. E vorba de trei femele de Tiranosaurus Rex. Văzând privirea mea nedumerită, a continuat: — La Tiranozuri dimorfismul sexual acționează invers ca la majoritatea animalelor. Femelele sunt cele mai mari și cele mai crude, că tot veni vorba. — Mulțumesc pentru explicații, dar tot nu intru… Colonelul a deschis ușa și-a intrat, apoi a spus: — Va trebui, pentru că altfel vor rupe gratiile și vor răscoli toată America ca să te găsească. Mai ales acum, când probabil că ți-au mirosit transpirația. Cred că până astăzi nici nu erau convinse cu adevărat că exiști… Fără să vreau am făcut câțiva pași și, înainte de a-mi da seama ce se întâmplă, m-am trezit dincolo de gratii. Colonelul Thomson a închis ușa în urma noastră și-a strigat tare: — Haideți, fetelor, că v-a sosit șefa! Un răget, în care parcă am recunoscut o notă nouă, a răsunat din spatele cuștii și „fetele” s-au pornit într-un galop înfricoșător spre noi. Toate trei s-au oprit la câțiva metri de mine. Ca prin vis am auzit vocea colonelului: — Ea e Clara, conducătoarea grupului. Am închis ochii, așteptând să fiu mâncată, dar în loc de asta am simțit cum sunt amușinată, apoi o limbă uriașă a trecut delicat peste fața și hainele mele și-un răget aprobator a răsunat. — Ea este Linda. Și ritualul s-a repetat aproape identic și cu ea. A urmat la rând Lidia și abia acum am îndrăznit să deschid ochii. Deși era evident că cea numită Clara era șefa grupului, celelalte două femele se înghesuiau să ajungă, cumva, și ele cât mai aproape de mine. Colonelul spunea ceva și-am încercat să-l urmăresc: — Pentru că ele urmează să lupte în Africa, iar acolo, fără să fiu rasist, majoritatea albilor sunt de partea noastră, li s-a inoculat o puternică interdicție de a face rău albilor, copiilor, femeilor și celor care au un cip de recunoaștere tip prieten-dușman prins în petlițe. Dar, mai presus de toate, li s-a implantat o supunere oarbă față de sergentul Amber Blood, care le va conduce în luptă. Mirosul este unul din modurile în care te vor recunoaște dar, de fapt, totul este mult mai complex. Am privit spre Clara și-am întins încet mâna spre ea. În ciuda celor aproape zece tone de oase și mușchi pe care am apreciat că le avea, era toată plină de bunăvoință. O clipă am avut impresia că va începe să se gudure pe lângă mine. Tot atunci am putut să îi văd mai bine ochii, de mărimea unei farfurioare de cafea, și m-am oprit, blocată de descoperire. — Tiranozaurii aveau ochii albaștri? l-am întrebat pe colonel, dar acesta a ridicat din umeri. — Nimeni nu știe ce culoare aveau ochii dinozaurilor. Dar, pentru a-i aduce puțin mai aproape de modul nostru de înțelegere, le-a fost inoculat puțin ADN de câine. Am privit-o lung pe Clara cum scâncea de dorința de a veni mai aproape de mine și-am întrebat cuprinsă de îndoială: — Ce fel de câine? Colonelul a ezitat înainte de a răspunde, dar în cele din urmă a oftat și-a răspuns: — Husky siberian. — ADN de Husky siberian la un dinozaur care urmează să fie folosit pentru luptele din junglă? — N-a fost ideea mea! se apără colonelul, ridicând mâniile defensiv. A fost ordin de sus. Dar de ce-ar fi asta o problemă? — În copilărie am avut o femelă de Husky siberian și mi-a mâncat zilele cu încăpățânarea ei. — Mda, este posibil, a recunoscut parcă fără voia lui colonelul. Clara, ca și celelalte două femele din pluton, uneori au tendința să fie cam independente. Dar dacă ai avut un Husky, cel puțin știi cum să le iei. Nu mai era nimic de spus. Poate genele de Husky din femelele de dinozaur existau tocmai datorită faptului că cineva îmi citise foarte bine biografia, așa că nu mai aveam ce face și, oricum, faptul era deja consumat. Am bătut cu palma în picior și puținele gene de Husky siberian din imensa femelă de Tiranosaurus Rex au pus în mișcare cele zece tone de mușchi și oase, care au venit să se gudure pe lângă mine. Exact așa făcea și Bella mea, în vremea când eram doar o fetiță. Toată numai zâmbet și bunăvoință până îți prindea slăbiciunea, apoi devenea, pe neobservate, din animal de companie, animal dominant. Cum învățase să ceară mâncare într-un mod care îmi rupea inima, în mai puțin de un an ajunsese obeză, astfel că doctorul veterinar mi-a recomandat cu insistență cel puțin o oră de plimbare în parc cu ea. Stătea răbdătoare să-i prind lesa, dar apoi se trântea pe covor și refuza să se ridice de jos. Sunt convinsă că numai pentru a mă lămuri mai bine învățase și un simulacru de limbaj astfel că spunea aproape inteligibil: „Nu, Amber, nuuu!”, tânguindu-se astfel fără încetare, până renunțam la ideea plimbării. După ce-i cedam mofturilor ei, mă privea inocentă și-mi rupea inima încercând să-mi spună, în felul ei, ”Te iubesc, Amber!”. Mama spunea că doar mi se pare, dar eu eram convinsă că exact așa spune. Am privit oarecum înduioșată spre cele trei „fete” și mi-am dat seama că destinul noastru avea să fie legat pentru totdeauna, deși nimeni nu ne întrebase dacă vrem sau nu asta, nici pe mine și, cu atât mai puțin, pe ele. M-am întors oftând spre colonelul Thomson: — Și-acum ce urmează? A arătat tăcut spre camerele se supraveghere montate peste tot și pe care au abia acum le-am observat. — Tot nu înțeleg, am spus eu și-atunci el a precizat. — Șefii cei mari au văzut totul și mai ales cum te-au primit Tiranozaurii. Probabil că nu mai sunt foarte interesați nici de tine și nici de ei, acum că v-ați comportat conform așteptărilor. Vor urma câteva zile de adaptare, apoi veți fi transferați în Africa, la un batalion de menținere a păcii. Cel puțin așa am auzit eu. Chiar în acel moment i-a sunat telefonul și, după ce-a ascultat câteva clipe, a răspuns cu un sonor: — Am înțeles, să trăiți! Ne prezentăm imediat. S-a întors spre mine și-a ridicat din umeri dezolat: — Se pare că în ultimul timp nu mai prevăd chiar așa de bine viitorul, cum făceam tinerețe. Șefii vor totuși să ne vadă. A deschis ușa de metal și i-am auzit pe cei trei dinozauri cum încep să scâncească: — Spune-le ”AȘTEAPTÔ pe un ton ferm și vor înțelege că te întorci, altfel vor face urât în lipsa ta. Eram obișnuită să vorbesc cu animalele, ba aveam impresia că Bella, cățelușa mea Husky, înțelegea o bună parte din ceea ce-i spuneam, mai ales dacă-i convenea ce auzea. Dar să vorbesc cu niște dinozauri? Mi se părea prea de tot, așa c-am întrebat: — Mă vor înțelege? Colonelul Thomson aștepta nerăbdător în poartă și mi-a spus grăbit: — În mod sigur. Mai ales dacă le comanzi clar și rar. Vor înțelege ce le spui. Și să nu folosești cuvinte prea complicate. M-am întors spre cei trei dinozauri și le-am spus rar, așa cum te adresezi unor copii: — AȘTEAPTà …mă întorc imediat. Au plecat capul când într-o parte, când în alta, ca și cum ar fi analizat ceea ce-au auzit. Apoi Clara a fornăit supărată și și-a trântit cele zece tone pe pământ, urmată de îndată de celelalte două. M-am simțit înduioșată și-am vrut să mă apropii de ele, să le consolez, dar colonelul m-a oprit: — Nu face asta! Dacă îți simt slăbiciunea, ți se vor urca în cap și nu o să te mai înțelegi cu ele în vecii vecilor. Trebuie să te porți cu ele dur și intransigent, dar să nu le minți niciodată. Acum hai să mergem, fiindcă șefii pot deveni foarte nerăbdători uneori. Am închis ușa în urma noastră și-am mers spre clădirile administrative. Mă miram că ofițerul s-a referit la cei care ne așteptau ca fiind șefi și nu comandanți, așa cum ar fi fost normal. Dar, atunci când am intrat în sala răcoroasă și i-am văzut pe cei care ne așteptau, mi-am dat seama de ce. Erau patru bărbați, dintre care numai unul singur purta o uniformă de general iar ceilalți erau civili. Erau așezați cu toții la o masă, lângă peretele din spate al camerei, și priveau la mine la fel de curioși cum i-am privit eu pe dinozauri, de parcă nu mai văzuseră niciodată un sergent. — Apropiați-vă, a spus unul dintre bărbați, și s-a ridicat. Era cărunt, cu un păr alb și vâlvoi, mic de statură și purta ochelari cu ramă groasă. După felul cum l-au privit ceilalți, mi-am dat seama că, dincolo de grade și ierarhii, el era șeful, așa că m-am apropiat și m-am așezat pe scaunul pe care mi l-a oferit. Colonelul a rămas în picioare, lângă mine, lucru care m-a făcut să mă simt inconfortabil dar, la urma urmei, nu eu eram gazda. — Deci ți-ai întâlnit fetele? m-a întrebat domnul cu ochelari într-un târziu, privindu-mă în continuare curios. Să înțeleg că vă împăcați bine? Este esențial să le înțelegi și să vă împăcați bine, pentru că vei rămâne singură cu ele în junglă zile întregi. Ele au implementate un set întreg de comenzi și așteptăm un comportament complet previzibil de la ele. Colonelul Thomson, aici de față, îți va încredința un manual de utilizare, ca să-i spun așa, și sunt sigur că te vei adapta de minune. Poate că nu ți s-a spus, dar ai fost selectată dintre mii de candidate și ne-ai părut singura potrivită pentru această misiune. Generalul tuși ușor și spuse: — Profesore Douglas, totuși… Civilul numit Douglas se întoarse mirat spre general, apoi s-a bătut cu palma peste frunte, ca și cum și-ar fi amintit ceva important. — Da, știu! Este o informație secretă, spuse el dar nu părea cine știe ce pătruns de importanța faptului, pentru că a spus zeflemitor spre mine: — Pe aici se pare că toate sunt secrete. Dacă ar fi fost după militari, cred că ar fi trebuit să te legăm la ochi atunci când te-am prezentat dinozaurilor, ca să nu-i vezi. Lângă mine, colonelul aștepta răbdător și mi s-a părut că este obișnuit cu mica scenetă care se juca în fața mea. În timp ce profesorul Douglas vorbea în continuare, mintea mea fugea și ea departe: oare chiar am fost singura selectată din miile de candidate, sau mai erau, pe undeva, una, două, trei, sau mai multe ca mine, care urmau să instruiască dinozauri în beneficiul armatei americane? La fel cum trebuia să aflu răspunsul la întrebarea când am fost selectată cu adevărat, din moment ce „fetele” mi-au recunoscut mirosul corpului? Am ascultat, prefăcându-mă atentă, perorația lui Douglas, care a încheiat cu un mobilizator: — Dar știm că orice greutăți vei întâmpina, le vei învinge cu ajutorul colonelului Thompson, care te va seconda în tot ceea ce faci. Sper să nu ne dezamăgești și să te achiți cu brio de sarcina dumitale. Cum se părea că nu așteptau altceva de la mine, am salutat am răspuns cu un răsunător: — Da, să trăiți! și m-am întors spre ieșire, secondată într-adevăr, ca o umbră, de colonel. Capitolul 5 În culise După ce-am repetat procedura cu identificarea palmară și oculară, am intrat iar în hala imensă și de-acolo direct în cușca dinozaurilor. În măsura în care mă pot lăuda că recunosc cât de cât comportamentul animalelor, aș spune că femelele de Tiranosaurus Rex se bucurau la vederea mea. — Jos! le-a comandat colonelul Thomson cu voce fermă și cele trei s-au conformat, deși mi s-a părut că am recunoscut o ușoară urmă de bosumflare în atitudinea lor. S-a apropiat de o cameră aflată într-un colț al cuștii, ce părea mai degrabă o nișă, care nu avea ușă și în care am zărit un pat, un dulap, un mic frigider, o noptieră, o masă și două scaune. — Să luăm loc, a spus colonelul, trăgându-și unul din scaune. Asta va fi locuința dumitale pentru următoarele două săptămâni. Am privit șocată în jur și-am descoperit o ușă în spatele căreia probabil era o baie, dar, în rest, nici un pic de intimitate. Ca să nu mai spun de „fetele” mele care, profitând că nu am fost atentă la ele o vreme, s-au târât puțin câte puțin și-acum ne priveau prin cadrul larg al locului unde ar fi trebuit să fie ușa. — Va trebui să dorm aici? am întrebat eu oripilată. Și dacă, într-o noapte, reptilele dumitale au chef de un mic dejun matinal și n-au altceva la îndemână decât pe mine? Colonelul nu a răspuns, dar a tras un sertar al mesei de unde a scos un teanc de acte și un carnețel pe care a scris ceva apoi le-a împins spre mine. „Aici nu suntem filmați, dar suntem ascultați! Fă un duș!” scria pe carnețel iar cu voce tare a spus: — Nu sunt reptile, sunt dinozauri… S-a îndreptat spre baie și-a dat drumul la duș, apoi s-a întors, lăsând ușa deschisă. Probabil credea că zgomotul dușului va împiedica ca discuția să fie înregistrată, așa că am fost numai ochi și urechi. Dar se pare că intenționa mai mult de-atât, pentru că mi-a făcut semn să tac și să intru în cabina de duș, apoi a continuat cu voce tare: — Vreau să te asigur că dinozaurii nu te vor atinge NICIODATà cu intenția de a-ți face rău. Dacă le e foame, mai degrabă se vor mânca între ei înainte ca măcar să se gândească la tine. A ieșit din baie și i-a privit gânditor pe cei trei dinozauri apoi, mi-a făcut semn să intru iar el s-a așezat lângă ușa deschisă. — Am să-ți spun lucruri importante și asta-i cea mai singură modalitate. Zâmbi și se întoarse cu spatele, văzând că încercam să mă feresc. — Crede-mă, ești o fată drăguță, dar momentan sunt probleme mai importante la mijloc decât pudoarea ta, așa că încearcă să mă asculți în timp ce dușul e pornit, pentru că am verificat și nu se poate auzi nimic din jurul lui. Adevărata problemă este că acești comandanții ai noștri sunt uneori paranoici și mi se pare inuman să se comporte așa, drept pentru care îți voi spune câteva amănunte despre misiunea dumitale. Nu prea multe, dar suficient cât să te protejeze și să-ți poți face treaba în siguranță. Deja eram numai ochi și urechi. L-am privit cum a scos o sticlă de apă din frigider, s-a uitat iar la dinozaurii care se înghesuiau în continuare în ușă, cu ochii pe noi, de parc-ar fi înțeles ce vorbim. S-a apropiat apoi de cabina de duș și-a continuat: — S-a hotărât în urmă cu mulți ani să se creeze, pornind de la urme infime de ADN, câteva dintre vechile ființe ale trecutului. Problema a fost că procedura în sine, ca și aparatura necesară, costau mult mai mult decât se estimase la început și-atunci inițiatorul proiectului, profesorul Douglas, a implicat Armata. Dumnezeu mi-e martor că nici acum nu știu cum naiba a reușit să-i îmbrobodească în halul ăsta. Ce să faci cu un Tiranosaurus Rex pe câmpul de luptă? Toată lumea a văzut filme cu dinozauri și era greu de crezut că inamicii noștri vor arunca armele și vor fugi așa cum au făcut, pe vremuri, soldații Romei când au văzut elefanții lui Hanibal. — Știi despre ce vorbesc, nu? m-a întrebat el, părându-i-se că nu-l urmăresc prea atentă. — Da, am spus eu șovăitoare, parc-am văzut un film, cândva, pe tema asta. Colonelul a clătinat îndurerat din cap: — Noroc cu Hollywood-ul că mai aflăm și noi câte ceva... Dar ai dreptate, s-a făcut și-un film pe tema asta și, dacă l-ai văzut, poate că-ți amintești cum fugeau soldații romani de elefanți. Nu fugeau de ei pentru că erau mari, ci pentru că nu mai văzuseră niciodată așa ceva. Era o surpriză și Hanibal a știut s-o exploateze de minune. Dar, în cazul Tiranozaurilor, pe cine să mai surprinzi, când filmele despre ei au ajuns și în ultimul cătun din China? Da, e-adevărat că profesorul i-a îmbunătățit, amestecând ADN de Stegozaur, ca să le pună - frontal și lateral - plăci osoase sub piele, ca un fel de exoschelet. Dar să fim serioși! Asta-i poate ajuta contra unei rafale de mitraliere, dar nu contra unei grenade reactive. Și-atunci profesorul a scos asul din mânecă: să fie folosiți de batalioanele de menținere a păcii din Africa. A reușit să-i convingă pe unii din senatorii din Comisia de Apărare - ștabii care distribuie fondurile – că, de fapt, ăsta ar fi numai începutul și, în funcție de rezultate, va putea crea și Pterodactili purtători de rachete, Velociraptori înzestrați cu bombe cu auto-detonare… Doamne! Ar fi trebuit să-l auzi cum vorbea! Parcă era un bunic povestind basme nepoților… Mai luă o înghițitură de apă, apoi m-a privit țintă: — Ce-ți spun acum este strict secret și trebuie să uiți c-am stat de vorbă, vreodată, pe tema asta. Din ce-ți spun, reține doar atât cât ți-e util pentru a supraviețui: există încă trei plutoane de dinozauri, formați tot din Tiranozauri femele, și conduși tot de fete sergenți, așa ca tine. Deja ele sunt repartizate la batalioane și, până acum, au dat rezultate bune. Fără surprize și fără probleme. Dar despre altceva vreau să-ți vorbesc. „Fetele” tale sunt cu totul speciale. M-am aplecat și eu spre el, uitând că sunt dezbrăcată, și l-am întrebat tot în șoaptă: — În ce fel sunt ”speciale”, domnule colonel Thomson? A oftat greu și în cele din urmă a răspuns: — Proiectul ăsta ultrasecret la care lucrăm se numește Pandora trei. A existat și-un proiect Pandora unu, în care toate animalele au murit din cauze necunoscute, încă din primele zile. Se încruntă ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva neplăcut, apoi a continuat: — A urmat, bineînțeles, și-un proiect Pandora doi, în care toate animalele implicate au fost ucise pentru că deveniseră prea sălbatice și de nestăpânit. Am învățat însă din primele eșecuri și-acum se pare că Pandora trei este un succes deplin. — Și-atunci, în cele fel sunt ele speciale? am arătat înspre dinozaurii care ne urmăreau din priviri. Colonelul Thomson a privit spre ele oftând: — Am fost singurul specialist din partea Armatei care avea cât de cât cunoștințe în domeniu și-am fost admis să colaborez și să urmăresc lucrările profesorului. L-am asistat la crearea fiecărui exemplar din primele trei seturi de dinozauri, dar la ultimul a aranjat în așa fel încât să fiu plecat în Africa, ca să verific mediul în care vor trăi și lupta dinozaurii. Să aflu dacă se pot descurca numai în savană sau sunt operaționali și în junglă. Părea un motiv rezonabil. Numai că, la întoarcerea din Africa, am aflat că și dinozaurii tăi fuseseră deja programați. Am observat imediat unele schimbări din secvențele genetice și mi-a spus că a introdus în plus gene de Husky siberian, pentru o adaptare suplimentară. Dar știu că mai există o secvență suplimentară pe care n-am reușit s-o identific încă. — Ce anume, domnule colonel Thomson? am întrebat încordată, convinsă că ne apropiem de ceva foarte important. — Nu știu, a ridicat dezolat din umeri colonelul, dar îți dau numărul meu de telefon și, dacă observi orice fel de comportament anormal la ei, te rog să mă suni, să stăm de vorbă și să clarificăm lucrurile. În cele din urmă voi rămâne singur în laborator și-atunci, în mod sigur, voi afla despre ce anume-i vorba. Vreau doar să-ți spun că tot ce se petrece în cușcă este filmat cu sonor. Singura excepție este această cameră, unde se înregistrează doar sunetul. Dacă ai ceva mai deosebit să-mi spui, aici este locul s-o faci. S-a întors să plece, dar și-a mai amintit ceva: — Nu c-ar fi foarte important, dar să știi că atât rușii, cât și chinezii, au Tiranozaurii lor. Nu cunoaștem încă modul cum îi folosesc, dar încercăm să aflăm. Pe de altă parte, israelienii stau pe margine și ne spionează cercetările, atât ale noastre, cât și-ale rușilor. Din câte știm, n-au obținut încă dinozauri nu pentru că n-ar putea, ci pentru că așteaptă să vadă care sunt mai reușiți. Mi-a făcut semn că discuția s-a încheiat și-a închis ușa cabinei de duș. M-am șters, m-am îmbrăcat, apoi am ieșit afară și mi-am luat și eu o sticlă de apă din frigider. Colonelul Thomson mi-a arătat carnețelul cu comenzi: — Acum, a spus el cu voce tare, dacă tot ai făcut duș, hai să-ți explic cum funcționează lucrurile pe-aici. Uite, în carnețelul ăsta sunt cincisprezece comenzi standard care-au fost implementate dinozaurilor și care sunt folosite și în dresajul câinilor. Dac-ai avut câine, îți va fi foarte ușor să te descurci cu ei. Fusese o zi foarte lungă și starea de oboseală cred că-și spunea cuvântul în mod vizibil, așa că, după o vreme, colonelul m-a iertat de alte lecții și s-a retras. Am redus lumina din ceea ce avea să fie locuința mea pentru câteva săptămâni și m-am întins pe pat pentru un somn binemeritat. Capitolul 6 Adaptarea Au fost patru săptămâni de adaptare dure și cred că n-aș greși prea mult dacă i-aș spune ”de confruntare”. Asta pentru că m-am convins foarte repede că femela dominantă a grupului, Clara - pentru că numai ea conta cu adevărat - la fel ca Bella, fosta mea cățelușă Husky de altădată, îmi testa în permanență limitele ca să afle până unde-i dădeam voie s-ajungă. Niciodată, dar niciodată, n-am putut să las garda jos în aceste săptămâni și să pot spune împăcată: ”Gata! De azi încolo e o fată de treabă și mă va asculta orbește!” Da, mă asculta orbește, dar simțeam că, în timp ce îndeplinea ordinul - cu entuziasm sau în silă, depinde dacă se potrivea sau nu cu ce-avea ea chef în acel moment - în spatele ochilor ei albaștri era o minte lucidă și iscoditoare care încerca să eludeze comanda primită sau, dacă nu pe asta, atunci măcar pe ceea viitoare. A doua zi după sosirea în marele hangar primisem în dotare o motocicletă Gravi. Până atunci doar auzisem de ele și-am fost îndemnată de colonelul Thomson să ies pe câmpul din spatele hangarului și să mă obișnuiesc cu ciudatul meu pluton. Armata cumpărase și împrejmuise mii de hectare din preeria statului Texas, pe care puteam să ne tot antrenăm, fără să fim văzute de nimeni. La început totul a părut mai mult o joacă: eu încălecam pe gravimotocicletă, o urcam până pe la patru-cinci metri, ca să fiu la nivelul ochilor dinozaurilor, și porneam la drum. Le-am testat viteza și-am aflat că cel mai bine se simțeau la 40 de kilometri pe oră deși se puteau ține după mine chiar și după ce acceleram la 80 de kilometri pe oră. Dar numai pentru câteva minute și, dacă îndrăzneam cumva să accelerez mai mult, se opreau toate trei și scoteau niște răcnete asurzitoare și pline de frustrare, până mă opream. Se enervau și mai mult atunci când mă ajungeau și vedeau că eu eram cu gura până la urechi de neputința lor. Într-o zi Clara a fost atât de furioasă pe gravimotocicletă încât numai faptul că eu eram în șaua ei a salvat-o de la distrugere, pentru c-o tot lovea înverșunată cu labele din față, până am fost nevoită să-i comand să se-astâmpere. Cum la urma urmei erau animale de pradă, la un moment dat am fost nevoită să le testez și instinctul de prădător. Pentru asta la o distanță de câțiva kilometri de hangar, au fost lăsate libere câteva vite. Le-au simțit de cum le-am dat drumul și-abia am putut să le mai controlez. Totuși, când am ajuns lângă ele s-au oprit toate trei și-au întors capetele uriașe spre mine. Am privit cu inima îndoită spre cele trei vite care fugeau înspăimântate și-am ordonat: ATACAÞI! Nu-mi păsa dacă eram filmată sau nu de vreo dronă din înaltul cerului. M-am îndepărtat scârbită, să nu le văd cum doboară și mănâncă vacile. Le-am așteptat să-și termine festinul ceva mai departe și, când s-au apropiat vesele și fericite, a trebuit să mă prefac încântată pentru ele și să ne continuăm antrenamentele, încercând să nu privesc boturile lor însângerate. Câtă vreme erau în cușcă, mâncarea le era adusă de câțiva soldați de la Intendență, cu niște cărucioare. Faptul că li se aducea carnea gata tranșată făcea întregul proces ceva mai ușor de suportat. Dejecțiile lor, care miroseau îngrozitor, le adunau din cușcă aceiași soldați și nu mă mira deloc că purtau măști de tifon cât timp se ocupau de treaba asta. Spre deosebire de Bella, care mânca și altceva în afară de carne, „fetele” mele erau carnivore adevărate și respirația lor mirosea îngrozitor. Nu de puține ori mă trezeam noaptea, simțind că mă asfixiez de la miros, și-atunci, fără să deschid ochii, știam că șefa grupului, Clara, iar reușise să-și bage, pe jumătate, botul imens în cămăruța mea. Trebuia să mă dau jos din pat, să o duc la o distanță suficientă și să-i comand de câteva ori „CULCAT” până când se trântea bosumflată pe jos, urmată de Linda și Lidia. Dar nu eram sigură că, după ce aveam să închid ochii, nu se vor târî iar, centimetru cu centimetru, spre locul unde dormeam. — Va trebui să mai repetăm de câteva ori testul cu vânătoarea vitelor, mi-a spus într-o zi colonelul Thomson, dar eram decisă să testez și eu limitele până unde puteam merge, așa c-am spus: — Nu e cazul, domnule colonel! S-au descurcat perfect. Să nu uităm că vom fi trimise într-o misiune de pace, nu una de pedeapsă. Nu vreau să se obișnuiască prea mult să vâneze din mers și nici să ucidă. — Mda... Fie cum zici tu. Abia atunci mi-am dat seama că nici cei care propuneau testele și antrenamentele nu știau prea bine ce să ceară de la noi. Testul care mi s-a părut cel mai greu a fost cel în care câțiva soldați au tras în dinozauri. Eu trebuia să stau cât mai aproape de ele și să încerc să le strunesc în cazul în care ar fi avut intenția să se repeadă la soldați. Din fericire fetele mele s-au descurcat admirabil și-au rezistat cu stoicism rafalelor de gloanțe care le-au lovit platoșele. Mai degrabă mi-a fost mie frică, când am auzit cum îmi țiuiau pe lângă urechi gloanțele care ricoșau din ele. Un medic veterinar le-a verificat pielea după partida de tir și a rămas uimit când a observat că doar câteva gloanțe s-au oprit în platoșă, restul au ricoșat sau au căzut pur și simplu pe jos. Le-a extras gloanțele din platoșele osoase cu un clește, Lindei i-a cusut un petic de piele care atârna, dar în rest nu a fost nici o problemă și toată comisia a fost mulțumită de rezultate. Adevărată problema a început atunci când a apărut plictiseala dată de monotonia exercițiilor, motiv pentru care am început să-l întreb aproape zilnic pe colonelul Thomson despre plecarea noastră. — Am fost adusă aici cu-atâta grabă, de-am avut impresia că se scufundă Africa fără noi și-acum ne fugărim toată ziua de colo-colo, fără să facem nimic, i-am spus colonelului într-o dimineață, pe când ne pregăteam pentru o nouă rundă de antrenamente. —Te-am adus așa de repede pentru că a fost necesar s-o facem. „Fetele” tale fuseseră programate să asculte de cineva ca tine, dar care întârzia s-apară, lucru care le făcea atât de nervoase, încât abia ne mai înțelegeam cu ele. Dovadă că, imediat ce-ai venit, s-au calmat și-au devenit rezonabile. Dar mult nu poate să mai întârzie nici plecarea voastră… După ce-am ieșit afară din hangar, m-a urmat și el câțiva pași și-a spus încet: — Este posibil să plecați chiar mâine la Port Arthur unde vă așteaptă, de câteva zile, distrugătorul Momsen. — Dacă tot s-a hotărât cu ce mergem, atunci de ce nu plecăm odată? Colonelul Thomson a mai privit încă o dată în jur, apoi s-a aplecat spre mine și-a spus: — Plutonul dinainte a plecat cu un cargou și, din cauza duratei drumului și-a căldurii, unul din dinozauri a murit pe drum. S-a hotărât ca voi să plecați cu un distrugător care va scurta cu patru zile drumul până în Africa. Am ridicat nedumerită din umeri: — Păi, dacă s-a hotărât, atunci de ce nu plecăm odată? Colonelul Thomson a oftat adânc înainte de-a vorbi: — Problema este mai complicată. Trebuiesc aduse modificări la distrugător, modificări la care Marina nu prea privește cu ochi buni. Abia ieri a venit aprobarea să se înlăture tunul de la provă și să se construiască o cușcă în locul lui, suficient de mare în care să-ți încapă fetele. Se va lucra toată noaptea și există speranța că, până mâine, vor fi gata modificările… A plecat înainte de a-mi termina stocul de întrebări, dar a avut dreptate. A doua zi dimineață am fost anunțată că azi nu vom merge la antrenamente pentru că trebuie să ne pregătim de plecare. Capitolul 7 Îmbarcarea Pentru că nu exista o cușcă mobilă în care să încapă toți dinozaurii, s-a hotărât în cele din urmă să plecăm pe jos, dar abia spre seară, evitând pe cât posibil drumurile circulate. După ce s-a marcat pe hartă traseul de 200 de kilometri dintre Unitatea Teritorială 43 și Port Arthur, pe la ora opt seara am pornit la drum. Se planificase să parcurgem cam 40 de kilometri pe oră dar, ca de obicei, planurile nu s-au potrivit cu ceea ce am întâlnit pe teren. Câteva garduri apărute peste noapte și pe care a trebuit să le ocolim - nu pentru că eu cu gravimotocicleta sau fetele mele nu-am fi putut să trecem, dar ar fi rămas urme care ar fi ridicat semne de întrebare și ar fi urmat probleme cu proprietarii furioși. Așadar am preferat să le ocolim chiar dacă a durat mai mult, iar după ce-am intrat în rada portului am văzut că toată circulația din port era oprită. Docherii care lucrau în schimbul trei fuseseră trimiși acasă, așa că, atunci când am ajuns lângă distrugătorul USS Momsen la ora două din noapte, nu vedeam nici țipenie de om în afară de marinarul de cart la pasarela care ducea pe vas. Am coborât gravimotocicleta pe chei, m-am apropiat de pușcașul marin și l-am salutat: — Sunt sergentul Amber Blood și solicit permisiunea să urc la bord. Pușcașul marin mi-a răspuns la salut și a răspuns tare, probabil ca să audă și cei de pe punte: — Sergentul Amber Blood are permisiunea să urce la bordul USS Momsen. Apoi adăugă încet, numai pentru mine: — Căpitanul vasului vă așteaptă. Am ridicat capul și-am văzut câteva siluete în alb, apărute ca prin minune în capul pasarelei. Toți erau serioși și rezervați, dar unul părea mai supărat decât ceilalți și mi-am dat seama că trebuia să fie căpitanul. Dacă n-aș fi fost avertizată de colonelul Thomson că voi fi primită cu ostilitate la bordul distrugătorului, poate nici n-aș fi observat atmosfera din jurul meu, preocupată cum eram de fetele mele. Dar trebuia să le dau și lor dreptate, mai ales când am înțeles că ei considerau degradant transformarea distrugătorului lor într-un simplu cargou, indiferent cât de special era transportul. Iar faptul că au fost forțați să renunțe la tunul de calibru de 127 milimetri a fost umilința supremă, percepută de către toți drept o adevărată emasculare, după cum mi-a spus secundul mai târziu, în timpul traversării Atlanticului. Dar nu aveam vreme să-mi fac astfel de probleme pentru că, pe chei, fetele mele deveneau neliniștite. Dacă la început cheiul fusese pustiu, acum se adunau în jurul lor, apărând ca de nicăieri, militari de diferite grade și, dacă n-ar fi fost atât de fioroase, sunt sigură că s-ar fi apropiat de ele să-și facă și-un selfie. Colonelul Thomson încerca în zadar să-i împiedice să le facă fotografii, dar eu vedeam de pe punte chiar și cum polițiștii militari, care ar fi trebuit practic să fie cei care să interzică fotografiatul, făcând câte o poză atunci când credeau că nu-i vede nimeni. Secretul existenței dinozaurilor era compromis de mult și mi s-a spus că s-a renunțat la a încerca ascunderea existenței lor. Însă se încerca din câte am înțeles să se ascundă măcar destinația. Deși, fiind vorba de forțe de menținere a păcii, cărora li se făcea destulă publicitate, era greu de crezut asta. Batalionul la care urma să fiu transferată nu fusese transferat forțelor ONU de menținere a păcii, ci rămâneau sub comandă americană tocmai din cauza dinozaurilor. — Sergent Blood, hai să le transferăm odată, că devin tot mai nervoase! a strigat colonelul Thomson de pe chei. Am privit la cutia metalică care acoperea partea din față a punții și i-am strigat: — Imediat, domnule colonel, numai să le verific cutia. M-am îndreptat spre cutia metalică, urmată îndeaproape de secund, care părea cuprins de-o simpatie bruscă pentru mine, chiar dacă le mutilaseră vasul din cauza mea. Bineînțeles, cutia era mai mică decât cea de la bază, dar nu credeam că vor fi probleme pentru numai câteva zile, cât speram să dureze traversarea. Cușca din interiorul cutiei avea barele mai subțiri, dar nici asta nu reprezenta o problemă: barele existau pentru a le arata dinozaurilor că acolo-i o limită și nicidecum pentru a le opri. Acum că le cunoșteam forța, eram convinsă că, nici de-ar fi fost de trei ori mai groase, nu le-ar fi putut opri dacă și-ar fi pus în gând să iasă. Am privit spre tavanul cutiei și l-am întrebat pe secund: — Se poate da la o parte? — Da, așa am înțeles. Dar care ar fi motivul? L-am privit mai bine și, sub privirea mea scrutătoare, mi s-a părut că roșește ușor, iar eu m-am gândit că plictiseala călătoriei s-ar mai putea reduce puțin. Era posibil să poată comanda o mulțime de marinari, dar în mod sigur era intimidat de „mama dinozaurilor”, sau cum aveau să-mi spună între ei pe durata călătoriei. Cei de la bază fuseseră prea obișnuiți cu dinozaurii ca să le mai treacă prin cap să-mi născocească porecle, dar marinarii în mod sigur nu mă vor ierta. Mai ales când vor afla că unii dintre ei vor fi nevoiți să-i hrănească zilnic apoi să le strângă gunoiul și să-l arunce în mare. Mi-am luat privirea de la secund și-am ieșit afară din cutie. Am arătat spre pasarela care unea vasul de țărm și-am spus: —Motivul e că pasarela voastră nu va rezista greutății dinozaurilor. Fiecare dintre ei cântărește peste zece tone. — Am înțeles, spuse secundul. Și-atunci cum îi aducem la bord? Am arătat spre chei, unde un trailer se apropia de dinozauri. Pe platforma lui putea vedea o cușcă suficient de mare ca să-ncapă fără probleme un dinozaur. Din spatele clădirilor s-a apropiat uruind și-o macara portuară. Câțiva soldați au agățat de cușcă cabluri groase și macaraua a ridicat-o de pe platforma trailerului și-a așezat-o pe chei, cât mai aproape de dinozaurii care priveau neliniștiți spre ea. M-am apropiat de balustrada vasului și l-am privit pe colonelul Thomson cum încerca să-o convingă pe Clara să intre. După câteva tentative eșuate, a ridicat neputincios din umeri și-a strigat spre mine: — Nu vrea și pace! Am privit la oamenii din jurul ei și mi-am dat seama că era distrasă de mulțimea zgomotoasă, cu care nu era deloc obișnuită. — Domnule colonel, i-am strigat eu, opriți un om, doi, să prindă cablurile, iar pe restul trimiteți-i la plimbare. Într-un loc unde să nu fie văzuți și auziți de dinozauri. Printre cei ce trebuiau trimiși la plimbare erau și câțiva ofițeri cu grade superioare și-am văzut încurcătura de pe chipul său. Văzând că n-ar succes, m-am apropiat de balustrada distrugătorului și m-am aplecat peste bord. — Dați-vă la o parte! am strigat către el, apoi m-am dus până când am ajuns în dreptul Clarei. Într-un moment de liniște am strigat tare: — Clara! Femela dominantă a grupului m-a zărit și-a scos un sunet de recunoaștere care semăna c-un fel de „Mâh?” — Atenție la mine! am spus și toate trei femelele și-au întors capetele uriașe spre mine. — Nu face asta, sergent Blood! a spus colonelul Thomson. Așteaptă puțin și-am să-i conving! În cursul antrenamentelor am folosit de câteva ori răgetul de intimidare, dar de fiecare dată fuseserăm singuri prin pustietățile câmpurilor de antrenament, așa că eram foarte curioasă să văd efectul lui pe persoane reale și nepregătite pentru el. Cele trei femele mă priveau atente. M-am prefăcut că nu văd semnele disperate ale colonelul Thomson și mi-am pus palmele peste urechi, apoi am spus suficient de tare ca să se audă până pe chei: — SUNET! O sută de lei, urmărind o sută de antilope, n-ar fi putut scoate un sunet mai pătrunzător. Efectul a fost instantaneu pentru că dinozaurii, pentru a-și putea etala performanțele vocale, simt nevoia să-și deschidă la maximum boturile imense, expunându-și, cui avea chef să vadă, cei 60 de dinți, dintre care unii lungi de peste 30 de centimetri. Colonelul Thomson mi-a spus cândva că a fost măsurată intensitatea sonoră a țipetelor dinozaurilor în cursul testelor, atunci când li se dă comanda „SUNET”, și rezultatul a fost în jur de 120 de decibeli. Mai aveam o comandă de rezervă, era vorba de comanda ”ÞIPÃT” și colonelul m-a asigurat că în acesta caz se depășeau 140 de decibeli, pentru că aparatul de măsură era etalonat numai până la această mărime și-a fost decalibrat. Am preferat să folosesc prima comandă pentru că nu doream să bag ofițerii curioși în spital, ci doar voiam să-i alung de pe chei. Cheiul s-a golit în câteva secunde, toți căutând să se pună la adăpost, fără să mai țină seama de grade sau ierarhii. Această eliberare de energie se pare că mi-a calmat și fetițele pentru că, după ce-au terminat de zbierat, s-au așezat cuminți pe chei și-au privit nevinovat la mine. Colonelul Thomson se străduia s-o convingă pe Clara să se ridice-n picioare și s-o bage în cușcă, dar aceasta-l privea indolentă. Lucrul ăsta l-am mai observat de câteva ori: atunci când eram prezentă, ele refuzau să asculte comenzile altcuiva, chiar dacă-l cunoșteau. — Nu vor și pace! ridică neputincios din umeri colonelul. M-am întors spre secund care, deși era la adăpostul balustradei vasului, se schimbase puțin la față și i-am spus: — Asigurați-vă că acoperișul cutiei este dat la o parte. Eu cobor și voi sta în cușcă, împreună cu dinozaurii, până când vor fi transferați. — Am înțeles, spuse secundul și-a pornit spre cutie, dar s-a întors după doar doi pași: — Dar nu-i periculos? Vreau să zic, nu există riscul să devină violenți când se vor vedea ridicați în cușcă? — Tot ce se poate, am spus eu serioasă. Posibil și să mă muște, dar sper să mai rămână vreo bucățică și pentru dumneavoastră, dacă v-ați pus ceva în gând. Respectul meu pentru Marina Americană a sporit enorm după acest episod pentru că, în ciuda faptului că gluma li s-a părut bună, cei câțiva marinari care-au asistat la schimbul nostru de replici n-au schițat nici măcar un zâmbet. Cel puțin nu cât timp eu și secundul am fost de față. Aș fi vrut să fie și mama aici, să vadă cum pot eu să fac să roșească un ofițer al Marinei Americane. Am coborât pe pasarelă urmărită de zeci de ochi, ascunși bine după clădirile de pe chei. Am luat-o de „mână” - de fapt de laba din față - pe Clara și-am intrat în cușcă. Am așteptat să fie zăvorâtă, apoi i-am făcut semn macaragiului că poate ne să ridice. Clara, privind atentă la mine, a fost neașteptat de liniștită tot timpul cât am fost transbordați și la fel s-a întâmplat și ce celelalte două „fete”. Fără îndoială că aglomerația din jurul lor fusese motivul pentru care dinozaurii își pierduseră răbdarea pe chei, lucru de care trebuia să țin seama pe viitor, dacă nu voiam să am surprize. Deci am băgat la cap că iubeau rutina, și nicidecum insolitul, lucru care mi se părea lucru de mirare pentru niște animale prădătoare ca ele. După ce le-am instalat în cușca de pe distrugător, am verificat instalația de aer condiționat din cutie, orificiile de aerisire și dispozitivul prin care dinozaurii urmau să fie hrăniți. Mulțumită de cele constatate am fixat temperatura la 22 grade Celsius, apoi am ieșit pe punte și m-am apropiat de pasarela navei, dar n-am coborât deoarece colonelul Thomson mi s-a părut că părea foarte grăbit să plece. S-a urcat în viteză într-un jeep și mi-a strigat din mers: —Te sun și-o să mai vorbim. Jeep-ul a cotit scurt, după o magazie. Deși nu mi-a venit să cred, mi-am dat seama c-am rămas singură, cu trei dinozauri pe cap. Bine, colonelul Thomson avea un motiv foarte întemeiat să spele putina - dacă nu voia să rămână și să dea socoteala pentru spaima prin care au trecut ofițerii de pe chei, atunci când s-au dezlănțuit fetele mele - însă nu mi se părea deloc în ordine să mă lase chiar așa, de una singură. Se pare că numai eu gândeam așa. Celorlalți li se părea absolut normal ce se petrece, drept pentru care m-am împăcat cu situația, deși mi-ar fi plăcut să mă-nsoțească câțiva oameni din vechea echipă, care erau obișnuiți să se poarte cu dinozaurii, măcar până când traversam oceanul. Capitolul 8 Călătoria peste ocean După îndepărtarea distrugătorului de țărm, în timp de ocoleam peninsula Florida, am solicitat secundului - căpitanul vasului încă mă ocolea și era clar că evita pe cât posibil să discute cu mine direct - să adune oamenii care urmau să se ocupe de hrănirea dinozaurilor și de strângerea gunoaielor lăsate de ei. I-a adunat pe cei aproximativ douăzeci de infanteriști marini într-o sală și, după ce zumzetul vocilor a încetat, am luat loc la o masă, alături de secund și de un locotenent de la pușcașii marini. După ce secundul m-a prezentat, am spus încercând să fiu cât mai concisă: — Nu știu cum vă organizați, dar va fi nevoie de două echipe. Una va hrăni dinozaurii dimineața, la ora opt, cu trei carcase de porc pentru fiecare. Seara, la ora 20, alte trei carcase. Cealaltă echipă va aduna dejecțiile și să le va arunca în ocean. Ambele operațiuni se vor face doar în prezența mea. Asta spre siguranța dumneavoastră. Am privit în sală și-am văzut că vorbele mele n-au stârnit cine știe ce încântare, dar nici nu mă așteptam la asta așa că am continuat. — Pentru echipa care va hrăni animalele: este foarte important să scoateți carcasele din congelator din timp, pentru a avea vreme să se dezghețe complet până când vor fi servite. Le-am mai explicat câteva amănunte, dar am avut impresia că nu prea m-au luat foarte în serios. În parte datorită gradului meu, iar în parte pentru că eram femeie și-aveam doar douăzeci și unu de ani. Secundul mi-a explicat abia după ședință că cele două plutoane de pușcași marini care erau îmbarcați pe distrugător făceau parte dintr-un batalion disciplinar, unde ajunseseră pentru diferite fapte reprobabile. După cum se vedea, nici șefii lor nu luau foarte în serios misiunea de-a însoți niște dinozaurii, dovadă calitatea oamenilor desemnați să facă asta. Că stăteau prost cu disciplina, am văzut imediat ce-am terminat de vorbit și i-am rugat să pună întrebări. — Sergent Clavell, se prezentă unul dintre ei și, rășchirându-se indolent pe scaun, întrebă: — Conduc echipa de hrănire săptămâna asta și vreau să-ntreb ce s-ar întâmpla dacă am uita să decongelăm complet carcasele de porc? La urma urmei, am văzut ce dinți au. Nu cred c-ar fi o problemă pentru ei să le mănânce și-așa. L-am privit și mi-am dat seama că pentru el nu era important să afle răspunsul, cât mai ales să mă pună pe mine în încurcătură. În același timp mi-am dat seama că devenisem mult mai sigură pe mine de când mă ocupam de dinozauri și mai plină de tupeu. I-am răspuns exact așa cum a meritat: —Pentru că acum 65 de milioane de ani, când se presupune c-a trăit acest tip de dinozauri, nu existau congelatoare și nici stomacul lor nu-i obișnuit cu acest fel de hrană. Este foarte posibil s-o mănânce congelată și să n-aibă nimic. Dar este și foarte posibil să se îmbolnăvească și să moară. Valoarea de inventar a unui dinozaur este de numai 42 de milioane de dolari. Zău că n-aș vrea să fiu în situația să fiu acuzată de moartea unuia dintre ei și să fiu obligată să-l plătesc, așa că hai să nu facem experimente de acest tip. Clar? Se vedea bine c-ar mai fi vrut să zică ceva, dar locotenentul de lângă mine i-a făcut semn să tacă. S-a potolit, dar de lângă el, se ridică altul. Avea o mutră scârbită și spuse, vorbind parcă în silă: — Eu sunt șeful echipei de scormonitori în rahat și vreau să știu de ce nu putem să-i lăsăm în rahatul lor zece zile, cât durează călătoria? Doar n-or să se îmbolnăvească și din asta și nu cred c-aveau pușcași marini acum 65 de milioane de ani, care să le strângă rahatul. M-am uitat la gradul lui și-am văzut că era sergent major. I-am răspuns cât de politicos am putut: — Aveți perfectă dreptate, domnule sergent major. N-aveau pușcași marini care să le strângă rahatul, dar nici nu-i ținea nimeni în cuști. Aveau o junglă întreagă unde să-și facă nevoile. Sergentul major rânji impertinent și întrebă: — Și totuși, ce se-ntâmplă dacă uit într-o zi să vin cu echipa ca să facem curat după ei? Am ridicat din umeri și-am spus: — Eu am patul chiar în cușca dinozaurilor. Probabil că voi suporta mirosul o zi, două. Apoi mă voi interesa unde ai patul și voi veni cu dinozaurii să-și facă nevoile acolo, pe rând. Gluma mea, chiar dacă proastă, s-a bucurat de aprecieri pentru că toată sala a izbucnit în râs, mai puțin sergentul major, care m-a fulgerat c-o privire întunecată. Aveam o presimțire rea în legătură cu acest sergent major, dar problemele cu dinozaurii m-au făcut să uit de el. După numai două zile, am trecut printr-o furtună tropicală și tangajul puternic a făcut ca fetițele mele să aibă rău de mare. Da, oricât ar părea de ciudat și oricât erau de fioroase, sufereau și ele la fel ca mine. Și se întâmpla, nu de puține ori, să vomite tot ce-au mâncat, iar echipa de curățenie avea dublu de lucru. Privirile urâte pe care mi le aruncau soldații din echipă mă făceau să mă simt vinovată, deși practic n-aveam nici o vină. Norocul nostru a fost că, după alte două zile, furtuna s-a oprit ca prin farmec și, pe măsură ce ne apropiam de ecuator, oceanul devenea tot mai calm, iar temperatura creștea spre cote alarmate. Aparatele pentru aer condiționat abia făceau față. Dacă le setam la maximum, făceau un zgomot care-mi deranja teribil dinozaurii. Într-una din seri, după ce totul se liniștise și chiar și fetițele mele se așezaseră pe podeaua metalică a cuștii, m-am pomenit că mă vizitează secundul vasului. Credeam că este o vizită oficială, dar el, după ce s-a văzut intrat, a scos o sticlă de șampanie și două pahare. Am făcut ochii mari și el mi-a explicat: — De obicei, se organizează un adevărat botez la trecerea Ecuatorului pentru cei care nu l-au trecut niciodată. Dar căpitanul a hotărât să nu îl mai organizeze de data asta. L-am poftit să ia loc la mica masă pe care o aveam în sălița de lângă cușcă. Alături aveam și patul nefăcut, dar secundul nu părea să-l bage în seamă. În timp ce el era ocupat cu desfăcutul sticlei, eu am spus: — Am impresia că șeful tău tot nu mă poate suferi… A ridicat din umeri: —Nu te poate suferi pentru că i se pare că din cauza ta și-a animalelor tale vasul lui a fost mutilat și lăsat fără tun. A privit într-o parte și-a continuat: — A anulat botezul Ecuatorului și din cauza pușcașilor marini… Provin dintr-un batalion disciplinar și sunt oameni de cea mai joasă speță. Căpitanului îi era frică că, dacă le-ar fi dat de băut, nu i-ar mai fi putut stăpâni. Ar trebui să ai grijă. Unii dintre marinari i-au auzit vorbind foarte urât despre tine... Clara a fost atrasă de zgomotul dopului sărit din sticlă și-a venit lângă noi, atât cât îi permiteau gratiile cuștii. Văzând că nu se-ntâmplă nimic, a rămas în picioare, privindu-ne atentă. În timp ce turna în pahare, secundul continuă: — Ca să nu mai spun că echipajul avea programat în această perioadă campionatul de volei dintre marinari și pușcași. — Și cu ce-i împiedică prezența mea? A arătat spre podeaua metalică pe care se vedeau câteva linii trase cu vopsea: — Terenul de volei este chiar sub cușcă… Am aprobat din cap tăcută, începând să-mi lămuresc privirile întunecate pe care mi le aruncau membrii echipajului. — Zău că nu cred că-i vina mea, am spus. Dar secundul a zâmbit absent și-a ridicat paharul. — Să uităm de asta și să-nchinăm pentru... Chiar așa! Pentru ce? Am privit spre Clara și spre ochii ei albaștri care ne urmăreau fără să clipească și-am spus: — Pentru viitor… pentru un viitor fericit... Secundul a aprobat din cap și-a spus, dând paharul pe gât: — Pentru un viitor fericit... orice o fi însemnând asta. Am băut și eu paharul și-am închis ochii, savurând finețea băuturii. Abia mai târziu mi-am amintit ce mi-a spus colonelul Thompson: „Te poți culca liniștită când ești singură cu dinozaurii, pentru că ei te vor păzi ca pe ochii din cap, dar să nu închizi ochii niciodată dacă mai este cineva de față, pentru că nu știi ce năzăriri pot avea”. Secundul, drăguțul de el, văzându-mă cu ochii închiși, a considerat că-i momentul să încheie într-un mod romantic seara și-a ocolit repede masa, încercând să mă sărute. Am auzit un zgomot puternic și-am deschis speriată ochii: secundul era la câțiva centimetri de fața mea, iar Clara zdrobise gratiile cuștii ca pe o pânză de păianjen și-avea botul imens cam la câțiva centimetri de capul ofițerului. — STAI! am strigat eu și-am ridicat palma spre botul Clarei, oprind-o. ÎNAPOI! Și-a retras cei 60 de dinți înapoi în cușcă, vădit nemulțumită, iar eu am scuzat-o: — S-a speriat sărăcuța. A crezut că vrei să-mi faci rău… Secundul era alb la față, dar s-a ținut pe picioare și-a avut puterea să zâmbească: — Ea s-a speriat sărăcuța? Eu ce să mai zic atunci? L-am privit drept în ochi, apoi i-am cuprins fața în mâini și l-am sărutat lung pe buze, dar cu ochii pe Clara, care mârâia revoltată. L-am condus până la ușa cutiei metalice și, spre onoarea lui, a mers singur, pe picioarele lui. Iar în ușă a găsit puterea să zâmbească și să mă-ntrebe: — Știi cum îți spun marinarii de pe vas? La gestul meu de negare a continuat: — „Frumoasa cu bestiile”. A zâmbit amar și-a continuat: — Până în seara asta credeam că numai prima parte este adevărată, dar acum îmi dau seama că-mi este milă de pe acum de prietenul tău, dacă o să ai vreunul… S-a pierdut în noaptea parfumată a Ecuatorului și de-atunci nu l-am mai văzut niciodată între patru ochi pân-am coborât de pe vas. M-am întors în cutie și-am închis ușa după mine, mormăind: — Mie mi-e milă de mine, nu de viitorul meu prieten… dacă voi avea vreodată unul… M-am apropiat de Clara. Dinozaurul mă privea întrebătoare, printre gratiile rupte. — Vreau să știu ce te-a apucat? Puteai să-l lași să mă sărute, că doar nu-mi lua vopseaua… Clara păru nedumerită și întrebă: — „Mâh?” Am început și eu să râd și-am spus: — Ai dreptate. „Mâh”. Nostromul vasului m-a anunțat într-o seară că a doua zi, cam pe la amiază, vom ajunge la destinație și c-ar fi bine să-mi pregătesc animalele de debarcare. Dacă aveam nevoie de ceva anume, el îmi stătea la dispoziție. După plecarea lui am oprit aerul condiționat - nopțile deveniseră destul de răcoroase ca să nu mai am nevoie de el - și-am căutat ceva de citit în valiza mea. N-am găsit decât Manualul sergentului de cercetare, așa că l-am aruncat scârbită înapoi și-am ieșit pe punte să-mi limpezesc gândurile. Am ocolit cutia, în lungul ei, și m-am dus în partea opusă a ușii. Între timp învățasem că locul unde-am ajuns se numea prova navei și că era partea din față a distrugătorului. Cum viteza navei părea de vreo 60 de kilometri pe oră, marinarii vorbeau mereu de noduri, dar eu așa apreciam, curentul îmi bătea în față, răcorindu-mă. Am închis ochii și m-am lăsat cuprinsă de vraja nopții, când am auzit pașii apăsați în spatele meu: — Ia te uită ce-avem noi aici! am auzit o voce prefăcut mirată și-am recunoscut glasul sergentului major, cel care conducea echipa de gunoieri. Cum nu i-a răspuns nimeni, continuă tot el: — Frumoasa cu bestiile... Numai că de data asta este fără bestii... M-am întors și-am văzut că era însoțit de doi pușcași marini. A făcut un gest și toți trei s-au mai apropiat puțin de mine. — Băieți, ar fi bine să vă potoliți! am spus eu cât de calm am putut, dar n-am obținut decât niște rânjete hidoase. — Nu ne potolim, frumoaso, pentru că n-avem de ce, a spus sergentul major și-a mai făcut un pas. — Nu ne potolim pentru că eu, personal, ți-am încuiat bestiile, a precizat el. Așa că ești singurică de data asta. Băieți, țineți-o! Am strigat înainte ca cei doi să mă prindă de mâini: — Clara! Și imediat am auzit răspunsul ei, înăbușit puțin de peretele de tablă al cutiei în care se afla cușca dinozaurilor. — „Mâh?” I-am privit spre cei trei, sperând că se potolesc, dar doi dintre ei m-au prins de mâini, dar sergentul major s-a apropiat și mi-a smuls bluza, așa că am strigat iar: — Clara, LA PICIOR! Zgomotul făcut mai întâi de gratiile rupte, apoi de tabla cutiei metalice, i-a făcut pe cei trei să se întoarcă la timp pentru a vedea capul uriaș al Clarei apărând prin spărtură. După încă o împingere, Clara a ajuns lângă mine și mi s-a lipit de picior, împingându-i la o parte, fără nici o reținere, pe cei trei pușcași marini. Sergentul major a ridicat ușor mâinile de pe mine și-a rânjit iar, dar puțin mai palid: — Noi doar glumeam, frumoasă domniță... A încercat să se retragă ușor. Ceva s-a rupt în mine în clipa aceea și m-am gândit la ce mi s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost lângă mine Clara. Sau ce se va întâmpla cu altă fată care n-are, așa ca mine, un înger păzitor. Le-am privit fețele speriate și-am spus: — Clara, PUSH! — Mâh?, a spus Clara și și-a apropiat capul imens de sergentul major. Mai exersasem de câteva ori comanda asta, dar numai pe manechine, și se fiecare dată am fost uimită de viteza cu care acestea erau propulsate, după ce erau lovite de capul dinozaurului. Nici pe un corp real lovitura n-a fost mai slabă. Trupul sergentului major a fost azvârlit la peste zece de metri depărtare, peste bord. — Ce naiba…? a vrut să-ntrebe unul dintre infanteriști, dar eu n-aveam nevoie de martori, așa c-am spus iar: — PUSH, Clara! Iar fetița mea cuminte a mai împins un soldat peste bord. Al treilea aproape c-a sărit singur, ajutat doar foarte puțin de Clara și-a ajuns în apă, lângă ceilalți doi. Trebuia oare s-anunț pe cineva ca să oprească vasul? Poate, dar în loc de asta am rămas alături de Clara, privind la oamenii care se pierdeau în imensitatea oceanului. Un timp țipetele lor s-au auzit tot mai slab pe întinderea apelor, dar în cele din urmă nu s-a mai auzit decât zgomotul etravei care sfâșia valurile. Umăr lângă umăr, om și dinozaur, priveau în ocean chiar dacă despărțite de vreo trei metri înălțime și 65 de milioane de ani distanță. După o vreme m-a luat frigul si-am spus: — Gata, Clara. Spectacolul s-a terminat. Hai înăuntru! — Mâh?, a spus Clara și și-a apropiat capul imens de mine. Am mângâiat-o ușor și i-am spus: — Ai dreptate. „Mâh”, fato. Doar „Mâh” și nimic altceva... Dacă am avut o presimțire că dispariția celor trei nu va stârni cine știe ce vâlvă, aceasta s-a îndeplinit întocmai. A doua zi toată lumea a presupus că cei trei au reușit cumva să enerveze dinozaurii care au scăpat și ori i-au mâncat, ori i-au aruncat peste bord. Eu am scris în procesul verbal de constatare că în noaptea aceea am dormit adânc și n-am auzit nimic din ce s-a întâmplat. Cutia de tablă care adăpostea cușca dinozaurilor avea cam 30 de metri lungime, motoarele duduiau din plin, așa că răspunsul meu a fost foarte plauzibil. Nu mi s-a părut că se dă o importanță deosebită dispariției celor trei pușcași, de parcă se așteptau mai devreme sau mai târziu la așa ceva. Apoi evenimentele s-au desfășurat în grabă, pentru că țărmul împădurit și jos al Africii se zărea deja la orizont și tot echipajul era cuprins de febra pregătirilor pentru acostare. Capitolul 9 Mama dragonului cu aripi ascunse Când am ajuns în Mbanga, portul de destinație, am avut parte de câteva lucruri neașteptate. Prima surpriză a fost că nu exista o macara suficient de puternică să ridice o cușcă cu un dinozaur în ea. Vechitura care s-a apropiat de distrugător nu părea în stare să ridice mai mult de cinci tone și toată lumea se agita de colo-colo, încercând să găsească o soluție. Până la urmă, un bătrân marinar și-a amintit că undeva, prin apropiere, se găsește o estacadă de acostare veche și defectă, dar încă în stare de plutire. A fost trimis un remorcher după ea și în cele din urmă a fost introdusă între distrugător și chei. Un prim semn că Africa nu mă aștepta cu brațele deschise a apărut câteva minute mai târziu. În timp ce așteptam ca estacada să fie fixată, am auzit în cutia de tablă de lângă mie un „bang” sonor și, instinctiv, m-am aplecat după balustrada metalică a distrugătorului. Am ridicat capul precaută și-am văzut pe acoperișul unei magazii din port un bătrân de culoare, cărunt și slab, care mă privea prin cătarea unei carabine vechi și, foarte probabil, ruginite. Un nou ”bang”. De data asta s-a auzit dinspre corpul metalic al distrugătorului și-am văzut doi polițiști militari cum se îndreaptă spre magazie și, înainte ca bătrânul să mai apuce să mai tragă încă o dată, l-au dezarmat. Bătrânul părea la fel de șubred ca și scara pe care l-au coborât și-a durat destul de mult până când au ajuns cu el jos. — Verificați dacă nu mai sunt și alți trăgători, a ordonat cu voce sonoră un ofițer, pe care aveam să-l cunosc ceva mai bine după numai câteva minute: era locotenent-colonelul Tom Spruer, comandantul batalionului de menținere a păcii, căruia uneori lumea îi spunea de pe acum colonel preconizând o viitoare avansare. A arătat spre mine și spre Tiranozauri și-a spus tare: — Nu coborâți animalele până nu asigurăm zona! În câteva minute polițiștii militari au scotocit tot portul și, cum nu au mai găsit pe nimeni străin, locotenent-colonelul ne-a făcut semn că putem coborî. Dacă mi-am făcut griji în ce privește coborârea pe estacadă, în cele din urmă s-a văzut că n-aveam motive. Fetele mele au pășit aproape fără să privească pe unde calcă, uitându-se doar în depărtare, unde foșneau copacii ademenitori ai junglei. Mi-am adus aminte că dinozaurii mei, deși erau animale care au crescut în preajma pădurilor, încă n-au văzut nici una în realitate, așa că era de-nțeles curiozitatea lor. Când au ajuns la capăt, au coborât dintr-un singur salt de pe estacadă și, dac-ar fi fost după ele, s-ar fi oprit direct în junglă. Dar așa, au încremenit pe chei, privind când spre pădure, când spre mine. Cu fereală, comandantul s-a apropiat de mine, iar eu m-am prezentat regulamentar. După ce s-a prezentat și el, locotenent-colonelul m-a întrebat: — E nevoie ca animalele tale să fie legate sau imobilizate în vreun fel? Am scuturat din cap: — Nu-i nevoie, domnule locotenent-colonel. Dacă nu sunt stârnite, sunt cele mai ascultătoare animale. Am arătat spre vas: — Iar dacă cineva îmi aduce și gravimotocicleta, suntem gata să pornim spre unitate. Locotenent-colonelul a privit în jur, apoi a hotărât: — Așa vom face, dar mai întâi hai să aflăm de ce voia să-ți omoare bătrânul dinozaurii... Am plasat trei polițiști militari lângă dinozauri și l-am urmat pe locotenent-colonel într-un birou al administrației portului, unde bătrânul vânător de dinozauri era așezat la o masă, iar în fața lui se afla un căpitan medic. La intrarea noastră în încăpere, bătrânul - un negru slab, cărunt și extraordinar de obosit - s-a ridicat în picioare și s-a uitat cu ochi îngroziți la mine. În viața mea n-am văzut atâta groază pe fața cuiva și, cu-atât mai puțin, stârnită de mine. — Batatea! Batatea! a spus el gâfâind înspăimântat. M-am gândit că cine știe ce s-a întâmplat cu fața mea în ultimele clipe, de-l înspăimântam în halul ăsta. Trecând peste orice politețe, m-am apropiat de-un perete pe care era agățată o oglindă veche și ciobită. De sub murdăria adunată de ani întregi pe sticla oglinzii mă privea aceeași față, încadrată de șuvițe blonde-aurii, despre care cei mai mulți oameni spuneau că-i drăguță. Numai bătrânul negru era de altă părere. M-am apropiat de el și zumzetul din capul meu s-a accentuat, făcându-mă să scutur din cap cu putere pentru a-l îndepărta. — „Fugi!” îmi spunea vocea. „Fugi!”, dar eu eram decisă să rămân. — S-a întâmplat ceva? m-a întrebat îngrijorat căpitanul medic, văzând grimasa de durere de pe fața mea. — Nimic deosebit, am răspuns eu. Doar oboseala care s-a tot adunat de-o vreme încoace. Ca să nu mai spun de mulțimea de lucruri care mi s-au întâmplat în ultimele zile. Iar acum, acest bătrân care vrea cu orice preț să-mi omoare dinozaurii… Căpitanul a clătinat din cap și m-a privit pătrunzător: — Nu pe dinozauri voia să-i ucidă. Pe tine te-avea drept țintă, sergent. — Batatea tunga, a îngăimat iar bătrânul și-a arătat spre mine, apoi a început să plângă. Atâta disperare era în plânsul acelui om, încât am făcut un pas înainte fără să vreau, ca să-l consolez, dar locotenent-colonelul Tom Spruer m-a prins de braț și m-a oprit: — Mai întâi, hai să aflăm despre ce-i vorba, a spus el și s-a întors spre căpitanul medic: — Ce-ai aflat, domnule căpitan? Căpitanul l-a obligat pe bătrân să ia loc pe scaun, apoi a spus: — Bătrânul se numește Batatea Kingem și face parte din tribul Dogonilor… Locotenent-colonelul l-a privit curios pe bătrân: — Dar tribul ăsta își are teritoriul la 2-3000 de kilometri spre nord. Cum a ajuns aici? — A plecat acum o lună, trimis la drum de vrăjitorul tribului, ca s-o ucidă pe „Mama dragonului cu aripi ascunse”, a spus căpitanul medic, apoi s-a scuzat. — El nu știe engleza, iar dicționarul nostru despre dialectul dogonilor este de-a dreptul minimal, a arătat el spre tabletă, pe ecranul căreia se zăreau simboluri ciudate. — Păi, cine i-a spus că asta, cum îi spui tu, „Mama dragonului cu aripi ascunse”, este una și-aceeași cu sergentul Amber Blood? întrebă locotenent-colonelul. Căpitanul medic îi întinse colonelului un pergament: — Am găsit ăsta asupra lui, domule colonel. I-a dat-o vrăjitorul tribului înainte de plecare. Comandantul meu, după ce-a privit lung bucata de pergament, mi-a întins-o fără să spună nici un cuvânt. Pe pergament eram eu, fără-ndoială. Desenată stângaci, cu cei trei dinozauri figurați stilizat în spatele meu și privind parcă triumfătoare spre înălțimi. Eram acolo, pe un desen făcut în urmă cu peste o lună de-un vrăjitor al unui trib obscur. După un timp, văzând că ne-a captat atenția, căpitanul medic a început să povestească: — Din câte-am aflat de la bătrân, una din legendele tribului spune că atunci când va veni „Mama dragonului cu aripi ascunse” pe lume, ea, împreună cu cei trei dragoni ai ei, va aduce sfârșitul lumii și unul din bătrânii războinici va fi ales, prin tragere la sorți, s-o ucidă și să salveze lumea. Disperarea lui provine probabil din faptul c-a dat greș și, astfel, lumea se va sfârși. — Înc-o apocalipsă, pe lângă multe altele... a spus disprețuitor locotenent-colonelul. Oricum, fapta lui se încadrează la tentativă de ucidere, așa că va trebui să-l încarcerăm. — Nu știu cât va putea suporta detenția, domnule locotenent-colonel, a spus căpitanul medic cu îndoială. Pare la limita puterilor, iar conștiința c-a eșuat în misiunea lui îl poate termina. — Ei bine, asta e! a spus tăios locotenent-colonelul. O să avem un terorist mai puțin de îngrijit. A mai privit încă o dată lung la bătrân și-a ieșit afară, lăsându-mă doar cu bătrânul și căpitanul medic. Înainte de-a părăsi încăperea m-am adresat căpitanului: — Nu l-ați întrebat, totuși, de unde a avut vrăjitorul tribului o fotografie de-a mea, ca să facă acest desen Din câte știu, poza mea n-a apărut deloc prin ziare, mai ales după ce-am fost implicată în proiectul ăsta secret... După o discuție destul de lungă cu bătrânul, mai ajutându-se de dicționarul de pe tableta, mai folosind un dialect local, până la urmă a aflat destule ca să mă lămurească: — Spune că vrăjitorul tribului a căzut în transă și-a fost contactat de un zeu din vechime, care i-a arătat chipul tău. Și mai spune ceva… M-a privit lung, apoi a adăugat: — Eu nu cred în prostiile astea, dar el e foarte convins că ceva din ce-o să faci în viitor va distruge lumea în totalitate. Și mai spune s-o rog pe „Mama dragonului cu aripi ascunse” să țină cu oamenii și nu cu dragonii pentru că, indiferent ce-i promit dragonii, ei niciodată nu-i vor putea oferi tot ce-i pot oferi oamenii... Erau prostii, într-adevăr, și-am simțit cum mă-nroșesc ușor de furie. Am respirat adânc, de câteva ori, ca să mă calmez, apoi am spus: — Vorbește numai prostii bătrânul… Și, ca să-i arăt cât greșește, îi voi permite să vadă dinozaurii, ca să se convingă că n-au nici un fel de aripi. Nici la vedere și nici ascunse. Însoțiți de doi polițiști militari, probabil că cei din jurul meu încă se temeau de faptul că bătrânul s-ar putea repezi brusc la gâtul meu și să-și ducă la capăt misiunea, am ajuns pe chei, unde mă așteptau cuminți cei trei dinozauri. Bătrânul s-a dus glonț spre Clara și-a arătat înfrigurat spre coastele ei, dar erau prea sus ca să le poată ajunge. A spus ceva repede căpitanului. — Întreabă dacă nu poți face „dragonul” să-ngenuncheze, ca să-ți arate, mi-a tradus acesta. Am privit atentă la Clara, dar nu părea cu nimic diferită de celelalte fete ale mele. M-am dus lângă ea și-am comandat: — CULCAT, Clara! Iar fetița mea cuminte s-a trântit la picioarele mele. Bătrânul s-a apropiat fără teamă de ea și-a început să-i pipăie înfrigurat coastele. Apoi s-a întors spre mine și mi-a arătat ceva ce părea să miște sub mâinile lui. M-am apropiat de el. Mi-a luat mâinile în palmele lui noduroase și-a început să mi le poarte pe pielea solzoasă a Clarei. Da, acolo, sub stratul gros de piele, se putea simți ceva care-ar fi putut fi niște aripi embrionare. Mi-am tras mâinile ca arsă, iar bătrânul, în loc să plece, s-a prins cu brațele de gâtul Clarei și-a început să plângă și să spună câteva cuvinte, care se repetau, de parc-ar fi rugat-o ceva. — Ce spune? l-am întrebat pe căpitan care consulta de zor tableta cu dicționarul. Căpitanul m-a privit cu ezitare, apoi a spus: — Roagă dinozaurul să-i ierte pe oameni dacă i-ai greșit cu ceva și să găsească o cale prin care să conviețuiască, atât dragonii, cât și oamenii... — Ce prostie! am spus eu și-am privit în ochii Clarei și m-am înfiorat: din nou mi s-a părut că, dincolo de ochii calzi și canini ai Bellei, am zărit privirea rece, crudă și neîndurătoare a reptilei. La fel ca atunci, în noaptea de pe vas, când cei trei infanteriști au vrut să mă violeze. O clipă, după ce sergentul major a fost aruncat peste bord, am fost tentată să-i iert pe ceilalți doi dar ceva, un zumzet, un gând venit din altă parte, sau poate doar ochii de-un albastru nefiresc ai Clarei, m-a făcut să nu-i iert. Între timp Clara, fără să țină seama de gestul și vorbele bătrânului, și-a scuturat capul imens și bătrânul a căzut pe chei, de unde a fost luat de cei doi polițiști militari. Părea un om terminat și-am avut un sentiment neplăcut în legătură cu el, dar l-am alungat pentru că aveam prea multe de făcut. Mi-am recuperat gravimotocicleta și ne-am așezat în poziție de marș. Din câte mi s-a spus, unitatea militară se afla la cinci kilometri depărtare, așa că am pornit cu o viteză medie spre ea, pe un drum destul de bine întreținut. După ce micul nostru convoi s-a pus în mișcare, am scos telefonul și l-am sunat pe colonelul Thomson care-a binevoit să răspundă abia după mai multe apeluri: — Doamne sergent, știi cât e ora aici? — Am o bănuială, domnule colonel, dar este ceva foarte urgent. S-au auzit câteva zgomote înăbușite, apoi o ușă care se închide și în cele din urmă căpitanul a spus: — Gata, am ieșit pe verandă. Poți să-mi spui acum despre ce-i vorba. Mi-am mușcat buzele și-am încercat să găsesc un mod de a-l întreba cât mai pe ocolite ceea ce voiam, apoi mi-am dat seama că, dacă telefoanele noastre erau ascultate, și probabil că erau, nu era greu pentru cineva să-și de-a seama ce vorbeam, indiferent de cimiliturile și întorsăturile de frază pe care le-aș folosi, așa c-am întrebat direct: — Domnule colonel Thomson, cândva, pe parcursul desfășurării proiectului, s-a gândit cineva vreodată să-nzestreze dinozaurii cu aripi? De dincolo nu s-a mai auzit nimic vreme de câteva clipe și-un moment am crezut că legătura s-a întrerupt. Am strigat în telefon: — Alo… — Te aud, sergent... Numai că mă-ntrebam cum naiba ți-a trecut așa ceva prin cap? I-am povestit în câteva cuvinte despre atentatul asupra mea și despre nălucirile bătrânului negru. — Va trebui să ai grijă, a spus el precaut. Pe Continentul Negru sunt tot felul de superstiții vechi, iar dacă te trezești prinsă în mijlocul uneia dintre ele va fi greu să mai ieși. Am oftat greu și-am spus: — Bine, domnule colonel. Voi avea grijă de mine, dar am senzația că ocoliți întrebarea: ce-i cu aripile dinozaurilor mei. Colonelul a oftat și el la rândul lui, apoi a vorbit: — Nu-i vorba de nici un fel de aripi. Ce-i drept, la începutul proiectului, pe profesorul Douglas îl apucase parcă strechea insistând ca Tiranozauri lui ar trebui să fie înzestrați și cu aripi, pentru a-i transforma în arme perfecte. Era în urmă cu mulți ani și piața era inundată de-o mulțime de filme care foloseau dragoni pe post de personaje principale. La un moment dat mi-a fost frică să nu caute o metodă să-i facă să scuipe și flăcări... — Și cum s-a terminat? — Păi, cum să se termine? I-am adus câțiva specialiști în aviație care i-au demonstrat că, pentru a putea zbura folosind aripi batante, o masă de zece tone are nevoie de niște aripi mari cât suprafața unui stadion sau, dacă voia să le facă mai mici, dinozaurii ar fi trebuit să dea din ele la fel de repede ca o muscă. — Deci s-a abandonat proiectul? — Da și nu, a răspuns colonelul. — Cum adică? am întrebat eu, de-a dreptul nedumerită. — Păi, înainte de-a începe să-l controlăm cu-adevărat, Douglas a reușit să introducă ADN de Pterodactil în secvența unuia dintre dinozauri. Numai că, așa cum era de așteptat, a rămas în stare latentă și nu s-a dezvoltat. — E cumva vorba de Clara? am întrebat eu în șoaptă și mi-a fost frică de răspunsul colonelului. — Da, este vorba despre femela de Tiranozaur pe care noi o numim Clara. Am rămas tăcută câteva momente, apoi am întrebat: — Și cum putea vrăjitorul unui trib obscur, pierdut în junglele Africi, să afle că unul din dinozaurii mei are sub piele, o „aripă ascunsă” cum spune el? Colonelul Thomson a ezitat câteva clipe, apoi a spus: — Ei, la început, până să ne dăm seama de importanța proiectului, au fost o mulțime de scurgeri de informații… — Care-au ajuns tocmai la vrăjitorul tribului Dogonilor? am întrebat eu sarcastică. — Mda... mormăi colonelul. Ceva nu-i în regulă, dar promit să caut pe aici, prin dosare, să vad ce-aș putea găsi. Pân-atunci, te rog să ai grijă de tine și de „fetițe”. — În mod sigur așa voi face, domnule colonel. Noapte bună! am mai spus și-am închis telefonul. În depărtare se zăreau porțile unității militare unde urma să fim găzduite, eu și fetițele mele, așa că aveam alte probleme la care să mă gândesc deocamdată. Capitolul 10 Prima misiune Prima misiune adevărată era gata să fie și ultima pentru că, la sfârșitul ei, eram prea îngrozită ca să cred că voi putea continua. În cele din urmă, cu ajutorul locotenent-colonelului Tom Spruer, m-am resemnat cu gândul că la urma urmei Tiranozaurii, indiferent de sex, nu sunt altceva decât niște mașini de ucis și că singura cale de a-i tempera și de a-i folosi pentru pacificare era să rămân cu ei și să-nvăț să-i folosesc așa cum se cuvine. Dar nimeni nu știa ce înseamnă acest „cum se cuvine”, iar locotenent-colonelul Tom Spruer închidea ochii la orice excese, atâta vreme cât îi aduceam dinozaurii intacți înapoi. Pentru că, deși eu plecam zilnic cu ei în patrulare, fuseseră trecuți pe numele lui, cu toată valoarea lor de inventar incredibilă. La început, după atentatul asupra mea a bătrânului din tribul Dogonilor, își făcea griji mai mult pentru mine, apoi, văzând în câteva ocazii cât de devotate îmi erau „fetele”, a început să-și facă griji pentru ele. Asta pentru că, atunci când li se părea că sunt în primejdie, nu precupețeau nimic pentru a elimina posibila amenințare. După ce-am ajuns la locul unde era cantonat batalionul de menținere a păcii, mai întâi am fost cu „fetele” să văd țarcul în care aveau să stea pe timpul când nu eram în misiune. Era spațios, cu gratii mai mult simbolice, dar așa cum am mai spus-o și-altădată, nu grosimea gratiilor le ținea pe loc, ci simpla lor existență. Am făcut cunoștință cu soldații de la intendență care urmau să se ocupe de hrana și curățenia lor. L-am întâlnit și pe medicul veterinar, venit de la o bază militară învecinată, și care și-a declinat elegant competența, a completat un proces verbal prin care se constata că toate trei exemplarele de Tiranozauri au ajuns în cantonament sănătoase și nu prezentau aparent nici o suferință, s-a urcat în jeep-ul lui și-a plecat înapoi spre baza militară învecinată, unde-am înțeles că avea grijă de caii generalului. Eu, împreună cu Tiranozaurii, urma să ne alegem câte un sector de patrulare de câțiva kilometri în jurul cantonamentului care, pe măsură ce ne obișnuiam, avea să fie tot mai mare. Interesul era, după cum mi-a explicat încă din prima zi comandantul batalionului, locotenent-colonelul Tom Spruer, să fim văzuți și să se ducă vestea despre existența „dragonilor”, astfel ca actele de violență să fie descurajate și-o idilică pace să se instaleze, de la sine, în raionul controlat de batalionul nostru. La început totul a decurs perfect numai că, vizitând prea multe dintre satele din jur și obligând dinozaurii să se comporte frumos și să se lase încălecați de copii, rolul lor de posibil factor de descurajare a scăzut simțitor, până aproape de zero. Toată lumea îi vedea mai degrabă ca pe niște animale bune de călărit și nicidecum ca pe niște ființe de care să te temi. Am vizitat atât comunități Hutu, cât și Tutsi, încercând să nu fac nici o discriminare, dar rănile genocidului care avusese loc în anul 1994 se vindecau greu, chiar și după atâția zeci de ani. Tocmai mă întorceam cu fetele mele dintr-o mică așezare Tutsi și cred că parcursesem aproape jumătate din distanța care mă separa de batalion, când am fost contactată de soldatul Stimm, care era de serviciu la biroul de comunicații. În ultimul timp fusesem numai eu și dinozaurii în patrulare pentru că, după mai bine de zece de astfel de vizite în care nu s-a întâmplat nimic, s-a considerat că nu mai avea rost să iau și-un pluton de soldați cu mine, așa cum făcusem în primele misiuni. — Sergent Blood, am auzit printre pârâituri vocea soldatului Stimm, mă auzi? Am bătut ușor cu degetul în căștile vechi pe care le purtam și fâșâitul s-a atenuat. — Tare și clar, soldat! am răspuns eu. — Am primit o imagine prin satelit de lângă satul Bgonga, unde tocmai ai fost. O forță de mărimea unui pluton se apropie de el. După aparențe, ar putea fi membrii ai milițiilor tribale Interahmwe. Deși am ciocănit în căști, nu s-a mai auzit nimic în ele. Am oprit gravimotocicleta, dinozaurii s-au oprit și ei cuminți lângă mine și-am întrebat: — Comandantul ce zice? Cum de dincolo nu se auzea nimic, am ciocănit iar în căști, dar se pare că nu ele erau de vină. Am întrebat din nou: — Soldat Stimm, comandantul ce zice? De dincolo s-a auzit un oftat și vocea locotenent-colonelului Tom Spruer s-a făcut auzită peste pârâituri. — Coamndantul zice să faci cum crezi că-i mai bine, sergent. Numai să vă întoarceți nevătămate… N-am mai așteptat alt ordin, am întors gravimotocicleta și-am pornit-o cu toată viteza spre satul pe care-l părăsisem cu numai câteva zeci de minute în urmă. Mai aveam puțin, vreo doi kilometri până la sat, când l-am auzit iar pe Stimm vorbind: — Am imagini în timp real din sat, sergent Blood. Sunt peste 20 de soldați care-l atacă. Locotenent-colonelul Spruer spune c-ar fi mai bine să te retragi, sau măcar să aștepți întăriri. A plecat spre tine un pluton și, în câteva minute, ar trebui să ajungă. — Am înțeles, am spus eu, dar am gonit mai departe pentru că, dinspre sat, se auzeau țipete și împușcături. Am oprit motocicleta la o jumătate de kilometru, am lăsat-o pe sol și-am scos binoclul. Poate că, dacă n-aș fi văzut chiar atunci cum un soldat în uniformă ridică în baionetă un copil de câteva luni, aș fi judecat ceva mai bine situația, dar așa, mi s-a așezat un văl roșu în fața ochilor și-am strigat prima comandă de care mi-am reamintit: — ATACAÞI UNIFORMELE! Ca trei fulgere, femelele de Tiranozauri s-au repezit pe lângă mine și, în mai puțin de-un minut, au ajuns în mijlocul soldaților. Câțiva dintre ei au încercat să se regrupeze și să le-atace, dar a fi fost ca și cum un roi de țânțari ar ataca trei elefanți. În câteva minute nu mai era nici un soldat în picioare. Cinci minute mai târziu, când am ajuns și eu, am văzut o scenă pentru care nici unul din filmele de groază văzute în adolescență nu m-a pregătit: trupurile soldaților încă zvâcneau și- atunci am putut vedea ceva mai clar că nici unul dintre soldați nu mai avea cap, iar dinozaurii le mestecau tacticos craniile, cu trosnete înfiorătoare. Nu știam dacă făceau asta pentru propria lor plăcere, sau așa fuseseră programați. Un sfert de oră mai târziu a ajuns în sfârșit și plutonul trimis în ajutor. Soldații m-au găsit stând în mijlocul pieței, pe marginea fântânii satului, cu doi copii mici în brațe. Am încercat să-mi șterg lacrimile înainte de-a ajunge soldații la mine, dar copiii mă împiedecau, așa că i-am așezat lângă mine, mi-am șters ochii, am luat poziția de drepți și-am salutat când locotenentul Gavelson, cel care comanda plutonul, s-a apropiat. — Domnule locotenent, dușmanii au fost neutralizați. Raportează sergentul Amber Blood, comandantul plutonului TR. A privit în jur și-a încremenit: — Asta numești dumneata neutralizat, sergent? a țipat el. Au fost măcelăriți, asta vrei să spui! Curtea marțială o să te mănânce, sergent! Curtea marțială, ai auzit? Și-o să am personal grijă de asta! Am încleștat fălcile și l-am privit mai bine. În ciuda marșului forțat, arăta ca scos din cutie și nu se potrivea deloc cu piața plină de sânge și cadavre. Trebuia să rezolv cumva asta. Mi s-a spus de-atâtea ori că par o fată delicată și fragilă, încât am realizat că nu țipând la el aveam să-l fac să m-asculte. Am adoptat un ton aproape normal și i-am spus: — Ascultă, maimuță sclifosită, cum ar fi să-ți bagi în fund curtea ta marțială? I-am arătat-o pe Clara care, simțind tensiunea din vocea mea, s-a apropiat prevăzătoare. Am continuat: — Vezi că prietenei mele nu-i place să stai atât de aproape de mine. Păstrează, dracului, distanța! S-a înroșit și și-a pregătit o replică pe măsură, dar eu eram deja sătulă de ifosele lui, așa că am comandat: — Clara, ÎMPINGE! De parcă abia aștepta un asemenea ordin Clara și-a plecat uriașul cap, cu botul murdar de sânge, și l-a împins pe spilcuitul locotenent c-o asemenea viteză, încât s-a dat de vreo trei ori de-a berbeleacul înainte să se oprească. Soldații din pluton au chicotit înăbușit, dar au redevenit serioși atunci când locotenentul s-a ridicat șchiopătând de jos și-a privit crunt spre ei. S-a apropiat de mine cu cheful de ceartă intact, însă nu l-am lăsat să deschidă gura pentru c-am privit spre Clara și i-am spus: —ÎMPINGE! Spre meritul lui, a învățat să-și țină gura după doar patru tăvăleli deși, după cât arțag arăta, mă așteptam să reziste mai mult. După a patra tăvăleală, uniforma lui dichisită arăta deja plină de noroaiele roșcate din piața satului, de parcă el singur purtase bătălia. Locotenentul mi-a pomenit de Curtea Marțială dar, după ce-am văzut ce puteau face „fetele” mele, câțiva ani de închisoare mi se păreau un cadou nesperat, cu condiția să scap de dinozauri și de nenorocita asta de misiune. Totuși, în sinea mea, știam că, și dacă l-aș fi ucis pe spilcuitul locotenent, până și asta mi-ar fi fost trecută cu vederea, pentru că făceam parte dintr-un plan prea mare ca să se poată împiedica de-un simplu locotenent, fie el mort sau numai enervat. După ce soldații din plutonul de intervenție au dat primul ajutor răniților și celor care-au scăpat cu viață, s-au regrupat și am pornit-o înapoi spre cazarmă. Eu cu dinozaurii înainte și ei, cu cele câteva Humvee-uri în care au venit, în spatele nostru. Locotenentul părea că și-a învățat lecția pentru că, tot drumul înapoi, a păstrat o tăcere posacă. Bănuiam că se va dezlănțui imediat ce va ajunge pe terenul familiar al cazărmii. Știam, în parte, pe ce se baza siguranța lui. Că poate să se poarte cu mine cum vrea, fără să fie atacat de dinozauri. La prima ședință de instruire li s-a comunicat tuturor ofițerilor limitările animalelor, ca ei să-și liniștească mai apoi oamenii. Li s-a dezvăluit că dinozaurii aveau implantate în creier anumite protecții. Astfel, ei nu puteau ataca sub nici o formă un om alb, un soldat care avea cusute în petlițele de la guler un cip de tipul prieten sau dușman și, de asemenea, nu atacau femeile sau copii. Era perfect adevărat, numai că dinozaurii înțelegeau prin ”ATAC” un atac mortal și nicidecum o simplă îmbrânceală. Și mai aveam câteva comenzi-surprize în arsenal, dar preferam să le păstrez pentru ziua când voi avea cu adevărat nevoie de ele. Capitolul 11 Un fel de curte marțială În cortul răcoros unde-și avea biroul comandantul unității militare, locotenent-colonelul Tom Spruer, se mai aflau, locotenentul Gavelson, căpitanul medic Steven Henricks și locotenentul de intendență Norton. Toți trei erau așezați la biroul masiv al locotenent-colonelului, în scaune comode. Eu stăteam în picioare, în fața lor. Lângă peretele cortului așteptau doi polițiști militari, care urmau probabil să mă ducă în arest sau cine știe, poate chiar să mă execute, dacă totul ar fi ieșit pe placul locotenentului Gavelson. După ce-a răscolit hârtiile de pe birou locotenent-colonelul a spus: — Ne aflăm aici din cauza unei sesizări făcute de locotenentul John Gavelson împotriva sergentului Amber Blood, pe care-o acuză de indisciplină și depășirea atribuțiunilor în timpul desfășurării unei misiuni. Deși locotenentul a solicitat reunirea unei Curți Marțiale, sper că vă dați seama că acest lucru este imposibil. Din cauza personalului redus nu avem condiții să întrunim o adevărată Curte Marțială. În primul rând pentru că ne lipsește posibilitatea formării unui juriu competent. După cum știți deja, nu avem nici un jurist în unitate care să ne îndrume în această situație. Din câte-am întrebat, nici la regiment nu este unul, ci abia la divizie. Și nu știu dacă putem expedia acest caz acolo. Din cauza existenței dinozaurilor, am fost sfătuiți să rezolvăm problema pe loc, cu mijloacele noastre, pentru că un proces la o Curte Marțială adevărată ar presupune existența unui apărător pentru sergent. Locotenent-colonelul părea că vorbește ca să se afle-n treabă. Și nu doar eu, ci și locotenentul și-a dat seama de asta pentru că, foarte politicos, a cerut cuvântul. Când i s-a dat, s-a ridicat țeapăn în picioare și, privind furios spre mine, a spus: — Domnule locotenent-colonel, refuz să cred că sergentul Amber Blood va rămâne nepedepsită pentru această impertinență, doar pentru că are aceste animale sub comandă. E ca și cum am permite unui… a căutat înfrigurat cuvântul și spuse în cele din urmă… unui grăjdar să fie impertinent, numai pentru că animalele sale sunt mai deosebite. Din ce vedeau, locotenentul Norton rezolva cuvinte încrucișate, iar căpitanul medic Henricks butona de zor pe tabletă. Probabil mai căuta încă traduceri adecvate pentru cuvintele aflate de la bătrânul vânător care-a vrut să mă asasineze. Locotenent-colonelul i-a aruncat o privire blajină, apoi a spus: — Singurul mod în care putem pedepsi această impertinență este s-o condamnăm pe sergentul Amber Blood la zece zile de arest sever. Dar rămâne o problemă. Ce se va-ntâmpla cu dinozaurii în tot acest timp. Locotenentul a ridicat puțin bărbia și-a spus: — Domnule locotenent-colonel, bănuiesc că nu vi s-a spus, dar există un set de instrucțiuni - un fel de manual de utilizare - care cuprinde toate comenzile standard și, cu ajutorul lor, sunt convins că oricine se va putea descurca cu… aceste animale. Locotenent-colonelul mi s-a adresat sever: — Ai auzit, sergent? Vei preda manualul cu instrucțiuni locotenentului. Voi! se adresă el polițiștilor militari, vă ordon s-o duceți pe sergent Amber Blood în arest. Am scos carnețelul cu „instrucțiunile” pentru dinozauri și l-am pus pe birou, în fața locotenentului Gavelson. Apoi am salutat și m-am îndreptat spre ieșire, urmată foarte aproape de cei doi soldați din Poliția Militară. Chiar înainte de a ieși din cort l-am auzit pe locotenentul Gavelson cum se plângea locotenent-colonelului Spruer despre faptul că locotenentul de intendență ar trebui să se ocupe de dinozauri și nu el. Dar nu mă mai interesa nimic: aveam zece zile de concediu în care să mă gândesc ce anume se întâmpla cu mine. Cu mine și cu dinozaurii, pentru că-mi dădeam seama că, de la apariția lor în viața mea, acesta a fost dată cu totul peste cap, într-un mod la care nici nu mă gândeam în urmă cu numai câteva luni. Apoi, chiar dac-am minimalizat atentatul bătrânului vânător Dogon față de ceilalți, în sinea mea eram îngrijorată. Cineva voia să-mi ia viața. Cineva știa cum arăt, cu mult timp înainte să mă vadă, și mai mult decât atât, mă considera un pericol pentru lume, luată în întregul ei. Cineva a riscat să trimită un bătrân războinic la mii de kilometrii depărtare, ca să mă elimine. Că ucigașul era mai mult o caricatură din ceea ce știam eu c-ar trebui să arate un asasin profesionist, nu mă liniștea deloc. Data viitoare poate va găsi pe cineva mai potrivit. Cum ar trebui să procedez de-acum înainte? Am adormit înainte de a-mi putea răspunde fie și la o singură întrebare. Oricum, după multe săptămâni, am avut parte de-un somn adevărat, fiindc-atunci când dormeam lângă dinozauri, o parte din mine era mereu trează și atentă la mișcările și sunetele lor. Chiar și-așa, deoarece cortul-închisoare se afla la vreo sută de metri distanță de cușca lor, tot le-am auzit pe „fetele” mele cum mă strigă neliniștite, dar m-am prefăcut că nu le-aud, mi-am pus perna pe cap și-am hotărât să le ignor. În curând urma să am dreptul la un concediu de două săptămâni și n-aveam de gând să-l ratez numai pentru că ele erau dependente de mine. Va trebui să le obișnuiesc să trăiască și singure, indiferent ce le băgase profesorul Douglas în tărtăcuță. Planul meu era bun în teorie, dar prima fisură în el a apărut a doua zi, pe la ora zece, când un soldat din plutonul locotenentului s-a prezentat la „vorbitor”. Vorba vine „vorbitor”, deoarece cortul avea o singură cameră, prevăzută cu patru paturi. În perioada când cineva se afla în arest, doi polițiști militari păzeau, cu schimbul, intrarea în cort. Atunci când soldatul și-a făcut apariția, a fost pus să semneze în registru și, în timp ce un polițist a rămas afară, unul l-a însoțit la mine. Avea în mână carnețelul de comenzi pe care i-l dădusem locotenentului Gavelson. — Aș vrea să vorbesc singur cu sergentul Amber Blood, i-a cerut soldatul pe un ton oficial polițistului care îl însoțea. Polițistul a ridicat nepăsător din umeri: — Nu se poate. În fața privirii întrebătoare a soldatului binevoi să explice: — Așa spune Regulamentul de Ordine Interioară. ”Vizitatorii vor fi însoțiți atunci când vizitează un arestat”. — Bine, dar de ce? Poate că vreau să-i spun ceva secret… Polițistul a ridicat din nou din umeri și-a spus: — Asta nu ne-a mai zis nimeni, dar dacă așa scrie în regulament, trebuie să-l aplicăm. Să nu-i dai cumva domnișoarei sergent o pilă, sau o unghieră, care s-o ajute să evadeze... Și eu și soldatul am privit în același timp la marginea cortului, pe care o boare ușoară de vânt o făcea să se miște, ridicând-o din când în când de la pământ. Cu puțină bunăvoința din partea mea, m-aș fi putut strecura liniștită pe-acolo. Cortul, ca și gratiile cuștii pentru dinozauri, existau pentru a ne indica niște limite, nu pentru a ne împiedica cu-adevărat să plecăm, dac-am fi vrut. Am studiat fața inexpresivă a polițistului și nu m-am lămurit dacă a vrut să facă o glumă sau ne-a arătat o probă de umor involuntar, așa că m-am hotărât să-l ajut un pic pe soldat. — Despre ce-i vorba? l-am întrebat eu. Locotenentul nu reușește să scoată dinozaurii din țarc? — Exact asta e! a confirmat soldatul bucuros. De azi dimineață încercăm și eu și locotenentul. Dar nu se dau urniți din țarc. Am oftat adânc și i-am arătat carnețelul pe care-l ținea în mână: — Scrie acolo clar: comandantul plutonului se deplasează în fața dinozaurului, îl privește în ochi și, pe un ton ferm, îi spune să-l urmeze. — Așa am făcut, dar dinozaurii doar pufnesc și nu se urnesc din loc. — Nu se poate! Așa ceva n-au mai făcut niciodată. Soldatul a ridicat nedumerit din umeri: — Așa a fost, dacă vă spun... Și locotenentul... apoi încă doi soldați... și-un sergent din pluton... M-am concentrat intens, încercând să vizualizez scena, apoi l-am întrebat: — Stai așa! Comanda a fost dată din țarc sau din afara lui? Soldatul a început să râdă mânzește: — Din afara lui. Cine dracu’ mai are curaj să intre la ei, după ce-am văzut ce le-a făcut celor din milițiile Interahmwe? Am oftat exasperată: — Pentru dinozauri, ăia erau dușmani, iar voi sunteți prieteni. M-am mai gândit câteva clipe, apoi mi-a venit o idee și, în sinea mea, îmi venea să fredonez: „răzbunare, dulce răzbunare”. Mi-am luat o mină serioasă și-am spus: — Va trebui ca cel mai înalt în grad dintre voi, deci locotenentul Gavelson, să intre în țarc și să dea comanda de la cel mult un metru distanță, fără să fie un gard între el și dinozauri. — Bine, dar de ce? a întrebat soldatul. Pentru că locotenentul o să mă-ntrebe, de-asta să fiți sigură... — Fiindcă dinozaurii sunt programați să nu vadă nimic din ceea ce este înafara țarcului, pentru ca să nu le fie distrasă atenția de toate fleacurile care se întâmplă în curtea cazărmii. Oare așa o fi? Oricum, părea o minciună destul de bună și care-mi mai oferea câteva ore de odihnă, până când locotenentul se va plictisi de dinozauri. Sau dinozaurii de el... Soldatul a plecat să ducă locotenentului prețioasele mele sfaturi și polițistul militar m-a întrebat bănuitor, înainte de-a mă lăsa singură: — E-adevărat ce i-ați spus? Am zâmbit, făcând pe misterioasa: — O să aflăm mai târziu! și m-am trântit înapoi pe pat. Au trecut exact trei ore până când soldatul s-a întors, transpirat și c-o figură obosită, urmat îndeaproape de polițistul militar, care părea mai degrabă curios, decât dornic să respecte regulamentul. — Ei, cum e? l-am întrebat pe soldat, înainte de-a apuca să spună el ceva. — Nu vor! Nu vor și pace! Ba mai mult, acum s-au trântit pe jos și nu vor să se mai ridice. Asta chiar că era ciudat. Am încercat să recapitulez tot ce știam despre ei, dar un asemenea comportament nu mi-l puteam explica în nici un fel. Parcă, la un moment dat, colonelul Thomson a spus ceva despre momentul în care ei se vor convinge de existența mea. Urma să se întâmple ceva, dar nu mi-am închipuit că nimeni, în afară de mine, nu-i va putea comanda. A spus doar că nu-i poate comanda dacă sunt și eu de față. Am presupus că, în lipsa mea, oricine îmbrăcat în uniformă și care-a avut un câine în viața lui îi poate conduce la fel de ușor ca mine. Se pare că nu era chiar așa și perspectiva unui concediu apropiat se destrăma rapid, pentru că armata americană nu va permite niciodată ca trei animale, pentru care-a cheltuit o mulțime de bani, să stea în țarc, nefolosite. Dar asta nu era vina mea și n-aveam de gând să plătesc oalele sparte de profesorul Douglas, sau cine-o fi greșit în programarea sau dresarea lor. Cât timp m-am gândit la toate astea, soldatul și polițistul militar m-au privit nerăbdători așteptând o soluție, dar am fost nevoită să ridic din umeri: — Situația mă depășește. Nu știu ce să spun. Să raporteze și locotenentul Gavelson mai departe superiorilor și să rezolve ei. Au rezolvat mai mult de-o grămadă! Locotenent-colonelul a trimis după mine în mai puțin de-o oră. I-am găsit iar pe toți trei adunați în cortul comandantului și, dacă locotenentul Gavelson părea furios, locotenent-colonelul Spruer părea că se amuză în sinea lui. Căpitanul medic butona mai departe tableta părând străin de ce se întâmplă în jurul lui. — Auzi ce nouă acuzație îți aduce locotenentul Gavelson, sergent Blood, spuse locotenent-colonelul Spruer. Cică ai avea niște comenzi ascunse și, folosindu-te de ele, ai blocat dinozaurii. Te rog să iei la cunoștință că sabotarea cu bună intenție a unui bun al armate se pedepsește cu ani grei de închisoare. Ce-ai de spus în apărarea ta? — N-am cunoștință despre nici un fel de comenzi ascunse, domnule locotenent-colonel. De ce nu sunați la cei care-au programat dinozaurii și să-i întrebați? — Fii singură că așa am făcut. Și știi ce mi-au răspuns? — Nu, domnule locotenent-colonel. — Au spus că ești singura răspunzătoare de comportamentul dinozaurilor. Am privit în jur cu prefăcută mirare și-am întrebat: — Nu vreau să fiu impertinentă, domnule locotenent-colonel, dar vedeți vreun dinozaur prin apropiere? Nu l-am lăsat să răspundă și-am continuat: — Cum pot răspunde de ei dacă eu sunt aici și ei sunt acolo? Am lăsat să le pătrundă bine întrebarea în minte, apoi am continuat: — După cum bine știți, sunt animale care-au trăit acum 65 de milioane de ani, readuse la viață prin procedee pe care nu le cunosc și nici nu le-nțeleg. Cumva au fost făcute să-nțeleagă câteva comenzi. Dar la fel cum nu ne putem aștepta la o comportare predictibilă în totalitate nici măcar la animalele contemporane nouă, cu-atât mai puțin ne putem aștepta de la niște ființe care-au trăit cu zeci de milioane de ani în urmă. Era cel mai lung discurs al meu, dar se pare că l-au înțeles toți, pentru c-au hotărât în cele din urmă să mergem cu toții la dinozauri, să vedem cum se comportă. Cred că nici un președinte de stat n-a fost întâmpinat vreodată cu atâta bucurie și, mai ales, cu-atâta zgomot, cum am fost întâmpinată eu de dinozauri. În mod sigur a fost depășit numărul de decibeli care-a fost auzit vreodată în curtea acelei cazărmi. După ce-am reușit să-i calmez și i-am scos din țarc fără nici o problemă, locotenent-colonelul a decis ca până una alta să însoțesc și eu plutonul locotenentului în misiuni, cel puțin până când se va dovedi, fără nici o urmă de îndoială, că animalele nu ascultau decât de mine. — Și nu uita, s-a întors spre mine locotenent-colonelul înainte de-a pleca. Să nu mai folosești niciodată comanda aceea pe care ai folosit-o cu locotenentul…care era? — Comanda PUSH, domnule locotenent-colonel. Formam un grup. Eu, Clara și locotenent-colonelul. și tocmai dădusem comanda PUSH(ÎMPINGE). Clara a privit spre mine. Era clar că pe mine nu putea să mă-mpingă, așa că și-a plecat capul imens și l-a împins pe locotenent-colonelul Spruer. — STOP! am strigat eu, dar era deja prea târziu. Locotenent-colonelul se aduna deja de pe jos. Dacă toată lumea se aștepta să dea cu mine de pământ, am avut surpriza să-l vedem cu se ridică de jos cu greu, refuzând ajutorul locotenentului, care se repezise să-l sprijine. — Asta chiar întinde oasele, a comentat el zâmbind strâmb, dar te rog, nu mai repeta tratamentul ăsta pe mine. Oricum, ai înțeles ce comandă să nu mai folosești până la noi ordine… Capitolul 12 O moarte stupidă Am plecat în patrulare, eu încercând să bag la cap faptul că o comandă nu mai trebuia folosită. Din păcate n-am folosit-o, iar acum stau și mă gândesc dacă nu i-aș fi putut salva cumva viața locotenentului Gavelson, folosind-o. În ziua când s-a întâmplat, totul a mers rău încă de dimineață. Soldatul Tim Slade, cel care era răspunzător de masa dinozaurilor, a întârziat cu hrana și, deși n-am văzut personal, am avut impresia că n-a decongelat complet carcasele, pentru c-am auzit răgete nemulțumite dinspre țarcul lor, dar pân-am ajuns eu, terminaseră deja de mâncat. Deși era numai ora opt dimineața, mi s-a părut că soldatul mirosea slab a băutură și mi-am promis să verific mai atent treaba asta. pentru numai de un om beat prin preajma dinozaurilor n-avem eu nevoie... Când am ieșit pe poarta unității, unul din dinozauri a călcat un soldat din pază pe picior, care nu s-a dat la o parte din calea lor suficient de repede. De obicei dinozaurii erau atenți și precauți, de parcă și-ar fi cunoscut forța și greutatea, dar de data asta, chiar la ieșire, locotenentul Gavelson s-a găsit să stabilească o nouă ordine de marș, nu cea cu care erau obișnuiți dinozaurii. Cu ochii la el, cea mai mică dintre femele, Linda, l-a călcat cu toate cele zece tone ale ei. Norocul soldatului a fost că i-a apăsat piciorul numai cu una din gheare, astfel că nu l-a rănit foarte grav. După ce-a fost trimis la infirmerie, iar noi ne-am reluat marșul în noua formați propusă de locotenent, cu el în frunte, am avut un presentiment neplăcut. Clara voia să ia conducerea grupului, așa cum fusese obișnuită la antrenamente, fără să țină seama că, de data asta, grupul avea o componentă mărită. Locotenentului i se părea că asta este o adevărată insultă, oricum se pare că o lua ca pe-un afront personal, astfel că accelera mereu gravimotocicleta și, în numai câteva minute, erau hăt departe, în fața noastră. I-aș fi putut ajunge ușor, dar trebuia să am grijă de Linda și de Lidia astfel că, atunci când am fost informați că ne apropiem de prezumtivul adăpost al traficanților, eram toți într-o stare de iritare accentuată. Am fost întâmpinați cu focuri răzlețe de armă. Norocul nostru că nu erau prea precise și nici trase cu gândul să ne doboare, ci doar să tragă de timp, astfel că ne-am regrupat de-o parte și de alta a șoselei. Tactica de atac, concepută de mințile strălucite care ne conduceau, era ca, atunci când eram atacați cu arme ușoare, să ne apropiem la adăpostul dinozaurilor și să-i neutralizăm prin foc, sau să-i luăm prizonieri, dacă era posibil. În timp ce locotenentul stabilea planul de atac, dinspre traficanți s-a ridicat un steag alb, iar Gavelson a început să jubileze: — Se predau. Ticăloșii! Au văzut că sunt depășiți numeric și se predau… — Vrem să negociem predarea noastră, s-a auzit o voce dinspre traficanți . Mie toată povestea mi se părea cusută cu ață albă, ca și cum bandiții aveau nevoie de timp ca să ascundă sau să distrugă drogurile. Dar părerea mea, deși era împărtășită și de locțiitorul la comandă, un plutonier mai în vârstă, n-a fost luată în seamă de locotenent, care s-a ridicat în picioare. — Rămâne-ți pe loc! ne-a ordonat el. Mă duc să negociez cu ei. — Luați-o măcar pe Clara cu dumneavoastră, am spus eu. Dar propunerea a fost respinsă cu dispreț. După ce s-a depărtat câțiva pași, i-am făcut semn Clarei înspre locotenent și, de parcă ar fi înțeles ce voiam de la ea, a început să pășească încet, în urma lui. În ciuda situației încordate, văzând-o cum calcă, ca o găină pe picioroange, m-a pufnit râsul. Râs care mi-a înghețat pe buze când am văzut că steagul alb dispare și dinspre traficanți se pornește un foc intens de arme. — Adăpostiți-vă! am strigat spre locotenent, deși era deja prea târziu. S-a întors spre mine și-am văzut cum mai întâi apar iar apoi se măresc trei pete de sânge pe vestonul lui, iar el cade la pământ, ca filmat cu încetinitorul. Dac-aș fi încălcat ordinul locotenent-colonelului și mi-ar fi trecut prin minte să-i strig Claret PUSH(ÎMPINGE), sunt sigură că ea l-ar fi împins pe locotenent înainte ca gloanțele să-l atingă. Din nefericire, încăpățânarea lui și ezitarea mea au făcut să moară acolo, în drum, sub privirile uimite ale Clarei. Ar fi trebuit să judec puțin, ar fi trebuit să dau dovadă de sângele rece pe care se presupunea că-l căpătasem de când stăteam în preajma reptilelor antediluviene, dar în loc de asta, am țâșnit în picioare și-am strigat un ordin pe care nu-l mai folosisem niciodată. — ATAC TOTAL! A durat mai puțin de-o jumătate de minut până când cele trei fetițe ale mele au ajuns pe sub ploaia de gloanțe în mijlocul traficanților, de unde-au început să se audă țipete îngrozite. M-am ridicat în picioare și ținând arma neglijent în mână, m-am apropiat de adăpostul din care-au tras traficanții: — Ai grijă, sergent, a țipat plutonierul Stewart în urma mea, e posibil să mai fi rămas vreunul în viață. Dar eu mergeam ca în transă, convinsă că numai dinozaurii mai erau vii dincolo de palisadă. Așa era. Bucăți din bandiți zăceau împrăștiate peste tot și m-am gândit că cei care vor veni mai târziu vor avea mult de muncă ca să reconstituie cadavrele. Dar atunci nu-mi păsa de asta. M-am uitat absentă în jurul meu, am adunat dinozaurii lângă mine, apoi am revenit lângă locotenent și m-am aplecat să-l privesc mai bine. În ciuda sângelui pierdut, fața lui arăta colțuroasă și arogantă chiar și dincolo de moarte. — Prostuțule... am șoptit și i-am închis ochii. O moarte inutilă, dar n-avea să fie singura pe care urma s-o văd în anul care trebuia să-l petrec în batalionul care începea să-mi semene tot mai mult a batalion de pedeapsă, în loc de batalion de menținere a păcii. Capitolul 13 În misiune cu Clara Dormeam de-aproape trei ore când am fost trezită brutal de soldatul Timy Slade, care mă-mpungea c-un băț, rânjind indecent la mine, printre gratiile cuștii. Rânjetul lui - și al altora ca el - mă făcea ca, în ultimul timp, să mă bucur că dorm în țarc, cu dinozaurii, și nu în dormitorul comun. Am dat la o parte capul Clarei, care se odihnea lângă abdomenul meu, și m-am ridicat în picioare: — Ce vrei? l-am întrebat pe soldat și trebuie să recunosc că nu aveam cea mai blândă voce din lume. Soldatul a salutat reglementar și-a spus dintr-o suflare: ― Sergent Amber Blood, comandantul unității solicită urgent prezența dumneavoastră în biroul lui. Mi-am luat vestonul pe mine și-am bombănit ieșind din cușcă: — Comandantul ăsta al tău știe că m-am întors din misiune acum trei ore? — Nu știu, sergent, a răspuns soldatul și-a privit precaut spre Clara, care părea c-ar fi vrut să vină cu mine. — Rămâi aici, Clara! O să-ți spun despre ce-i vorba când mă întorc. Aveam să-i povestesc bineînțeles deși nu pricepea nimic din ce îi spuneam. Dar asta era mai degrabă un mod de a mă defula decât o conversație adevărată așa cum o considerau ceilalți militari. Am pornit-o, alături de soldat, pe aleea care ducea spre cortul comandantului, locotenent-colonelul Tom Spruer. Știa, bineînțeles, când mă întorsesem din misiune dar probabil că a intervenit ceva foarte urgent dacă a trimis după mine. În ciuda gradului, nu era deloc un ofițer scorțos, cu care să nu poți sta de vorbă. După ce-am trecut de aghiotantul lui, un locotenent, cu adevărat scorțos, am intrat prin despărțitura cortului care-i ținea loc de birou. Am salutat și-am privit în jur, dar n-am văzut nimic deosebit. Pe monitorul de mare rezoluție din spatele lui era o porțiune de junglă care-mi părea cunoscută. Locotenent-colonelul mi-a urmărit privirea și m-a întrebat: — Îți reamintești locul, sergent? M-am apropiat mai mult și abia atunci am recunoscut ruinele hotelului Royal, un hotel care fusese perfect funcțional în urmă cu numai câțiva ani și care le oferise turiștilor cam tot ce își puteau dori. În urmă cu două săptămâni, când am fost ultima dată în patrulare pe-acolo, am găsit doar un cârd gălăgios de maimuțe care-au fugit speriate când ne-au văzut. Hotelul avusese inițial două etaje, din care, acum, mai rămăsese doar unul, și acela găurit de obuze și cu pereții care abia se mai țineau. Avuseseră loc, ca peste tot în regiune, o serie întreagă de lupte între două facțiuni rivale care-și disputau dominația regiunii în care se descoperiseră rezerve importante de kimberlit. Luptele au încetat ca prin farmec atunci când s-a observat că în toate coșurile vulcanice pline de kimberlit, diamantele pe care prospectorii sperau să le găsească erau în cantitate mult prea neînsemnată pentru a merita o cât de mică investiție. Luptele au mai continuat sporadic o vreme, apoi regiunea a fost într-un final abandonată și mercenarii au plecat spre alte zone, ceva mai bogate în resurse. Noi rămăsesem pe loc din motive umanitare pentru că, uneori, aveau loc adevărate măceluri când războinicii aparținând triburilor Hutu ajungeau într-o localitate Tutsi și invers. Cum superiorul meu aștepta, totuși, un răspuns de la mine, i-am zis fără chef: — Hotel Royal, domnule locotenent-colonel. Și, dacă-mi permiteți să raportez, m-am întors acum trei ore cu plutonul din misiunea de patrulare programată. — Știu asta, sergent. Dar, dac-ai să arunci o privire pe panoul cu distribuiri, plutonul tău este singurul disponibil. Pe biroul lui mare fuseseră aduse două cești de cafea din care ieșeau aburi. În spatele biroului, chiar lângă monitorul de mare rezoluție, era un panou pe care erau afișate de obicei plutoanele aflate la dispoziția locotenent-colonelului. Un singur jeton era afișat: plutonul 3 TR. Și, din nefericire, plutonul 3 TR era chiar plutonul condus de mine. Am căscat ostentativ, chiar dacă știam că astfel de apropouri nu țineau în fața locotenent-colonelului, și-am întrebat: — Și ce-i așa de important că nu mai putea aștepta câteva ore? Nu mi-a răspuns, doar a schimbat imaginea de pe monitor cu una în infraroșu, obținută prin satelit. Într-una din camerele hotelului se puteau observa câteva umbre mici, ghemuite una într-alta. În altă cameră, trei siluete albe stăteau în jurul unei mese. Afară, la intrare, se mai zărea o umbră care, după mișcări, părea să patruleze. — Tipul care conduce operațiunea este Pierre Lacoste. Am impresia că l-ai mai întâlnit. Mi-am pipăit obrazul stâng, acolo unde mai simțeam urma loviturii pe care-o primisem în urmă cu câteva luni de la nemernicul ăla. Un zâmbet crispat mi-a apărut pe buze și locotenent-colonelul Spruer a spus grăbit: — Fără răzbunări inutile, te rog. Doar eliberezi copii și-i imobilizezi pe nemernici. De restul am eu grijă. Am încuviințat ascultătoare din cap. Acum că știam despre cine-i vorba, n-aș fi vrut pentru nimic în lume să ratez misiunea asta. Locotenent-colonelul s-a lăsat păcălit de mutra mea spășită, pentru că m-a întrebat grijuliu: — De ce-ai nevoie ca să poți pleca la drum? — O cană de cafea îmi ajunge, domnule locotenent-colonel. — M-am gândit eu, a spus el și mi-a întins una din ceștile aburinde de pe birou. Am preparat una în plus, ca să fiu sigur. Și fetele tale? Am dat din umeri, savurând cafeaua, apoi am răspuns: — Fetele mele au nevoie doar de acțiune. Uneori am impresia că nu știu altceva decât s-alerge. Tot pe fugă am terminat și eu de băut cafeaua, apoi am întrebat: — De cât timp dispunem? Locotenent-colonelul Spruer a privit harta și a apreciat: — Aproximativ două ore. Din câte știu, în spatele hotelului mai există încă o pistă de pământ bătătorit pe care poate ateriza un avion de mici dimensiuni. Avionul a plecat acum o jumătate de oră de pe aeroportul din Moguntu. Ar trebui s-ajungă la hotel în cel mult două ore. Am sorbit ultima gură de cafea din ceașcă, am salutat și-am plecat. Operațiunea ar fi fost una de rutină dacă n-ar fi fost implicat ticălosul de Pierre Lacoste. Și poate, dac-ar fi fost altul motivul pentru care ticălosul ținea copii prizonieri. După ce traficul cu diamante și cu droguri a pierdut teren, traficanții au observat că o inimă de negru bate la fel de bine în corpul unui alb ca și-n corpul unui negru. Iar un ficat, sau un rinichi, funcționează perfect, indiferent în ce corp se află, totul e să faci rost de ele. Așa au apărut și-au proliferat traficanții de organe, care adunau copii și tineri din locurile unde abia se încheiaseră conflictele și unde existau o mulțime de orfani de care nu se interesa nimeni dacă dispăreau. Nu era prima dată când aveam de-a face cu asemenea oameni și, în tot acest timp, ura mea față de ei nu s-a diminuat nici măcar c-o fărâmă. Când am ajuns lângă cușcă, Clara a fornăit nemulțumită și, deși îi cunoșteam reacțiile destul de bine, nu eram sigură de motivul nemulțumirii ei. Putea fi supărată și din pricină c-o lăsasem singură, dar putea fi la fel de bine nemulțumită și de prezența agasantă a soldatului Timy Slade, care știa să fie uneori mai sâcâitor ca o mâncărime-n cur. Împărțiseră ei ceva în lipsa mea pentru că, din când în când, Clara îl privea scurt și-și accentua fornăitul. — Am impresia că te place, i-am spus soldatului mângâind-o pe Clara printre gratii. Vrei să-ți aranjez o partidă de sex cu ea? S-a înecat încercând să răspundă, așa că i-am luat vorba din gură: — Știu c-ai prefera o partidă cu mine, dar eu aș vrea s-o faci mai întâi cu ea și, dacă mai rămâne ceva din tine, după aia mă sacrific și eu. Între timp și-a revenit, pentru că mi-a răspuns cu tupeu: — Te lauzi degeaba cu monștrii tăi, sergent Amber Blood. Am citit, la comandant în birou, setările lor. Nu pot ataca soldați din aceeași tabără, a spus el și și-a atins cu infatuare petlițele de pe guler, unde avea un cip de recunoaștere de tip prieten-dușman. Nu pot ataca copii, nu pot ataca bărbați din rasa albă și nici femei. Am mângâiat-o iar pe Clara, care aștepta răbdătoare sfârșitul discuției noastre și i-am zâmbit soldatului: — Acum, eu ce să zic? Mutră de copilaș ai, soldat din tabăra prietenă ești, iar când te speli ești destul de alb. Așa că, hai și dă-mi o palmă, să vedem cât te-ajută setările Clarei. A rânjit tentat de idee, privind cu îndoială spre Clara. — Cu Clara în cușcă și promit să nu te raportez. În ochi i-a apărut o strălucire stranie. A mai făcut un pas înspre mine și-a ridicat mâna. Înainte s-apuce să-și sfârșească gestul, Clara a rupt barele groase de metal ale cuștii cu aceeași ușurință cu care eu aș fi rupt o pânză de păianjen și botul ei plin de dinți s-a oprit la câțiva centimetri de mâna soldatului, oprit fiind doar de palma mea. Timy Slade s-a făcut alb la față. Cred că s-a și scăpat pe el, pentru că aerul și-a schimbat brusc mirosul, dar eu nu l-am mai băgat în seamă pentru c-am intrat în cușcă să-mi mobilizez „fetele”. Încă nu aflasem precis ce le fusese implantat și nici cum, dar ascultau în totalitate de mine. Erau câteva ordine standard cu care fuseseră înzestrate, dar păreau capabile să învețe și, atunci când eram libere, nu exista plăcere mai mare decât să patrulăm împreună prin junglă, simțindu-ne la adăpost de orice primejdie și încercând să-nvățăm lucruri noi. Uneori mă credeam iar fetița de zece ani care se plimba, urmată de cățelușa mea Bella, prin pădurea din spatele casei. Între timp cățelușa fusese înlocuită de trei femele T. Rex și, în loc să prindem șobolani, eram nevoită să le las să-și vâneze o parte din hrana zilnică, doar așa, ca să se păstreze-n formă. Dar azi nu era nevoie de-așa ceva: erau sătule și dornice de acțiune. Le-am fixat armele pe șei, mi-am luat motocicleta Gravi din garaj și-am plecat spre hotelul Royal. — Hai, puștoaicelor! le-am spus eu celor din plutonul meu și câțiva soldați care m-au auzit, precis au crezut că sunt într-o ureche din cauza felului cum vorbeam cu ele. Dar cum altfel ai putea considera pe cineva care alintă cu diminutivul ”puștoaice” trei namile de cinci metri înălțime și aproape zece tone fiecare? Pe de altă parte, cum ai putea rămâne cu mințile întregi câtă vreme, noapte de noapte, Clara își culca lângă mine capul ei masiv, ca pentru a se asigura că nu le părăsesc? Probabil că țeasta ei avea peste o tonă în greutate, dar cred că-l ținea încordat, pentru că abia-l simțeam. Și-ncă tot e bine acum, dar la-nceput au dus lupte acerbe între ele pentru această „onoare” și-am avut câteva nopți în care n-am dormit aproape deloc din cauza dinților care se încleștau, uneori la numai câțiva centimetri de fața mea. Deși Clara era femela dominantă, în unele nopți am fost convinsă că vor lua fiecare câte-o halcă consistentă din mine pentru a tranșa definitiv această dispută și a încheia, o dată pentru totdeauna, problema. După vreo săptămâna, Clara și-a impus din nou supremația, poate fiindcă era cea mai mare dintre ele. Linda și Lidia păreau resemnate, însă nu știam precis cât timp va dura această ierarhie și când anume Linda își va revendica locul de lângă mine. Psihologii armatei se dădeau peste cap să afle de ce se întâmpla așa și nu altfel și de ce această formație dădea cele mai bune rezultate. Din câte știam, mai erau numai trei plutoane TR în toată armata și toate erau folosite în special în zonele de conflict din savană și junglă, pentru că ăsta era mediul în care dinozaurii de tipul ăsta se adaptau cel mai bine. La început s-a încercat și cu masculi dar, pe lângă faptul că erau mai instabili în comportament, dimorfismul sexual acționase de data asta în defavoarea lor și păreau de-a dreptul pitici pe lângă o femelă bine dezvoltată. — Hai la drum, puștoaicelor! le-am spus încă o dată și mi-am ridicat motocicleta Gravi de la sol, în așa fel încât să fiu la înălțimea ochilor lor. Ca de obicei, Clara și-a luat locul în față, iar eu am fost flancată de Linda și Lidia. După multe ore de patrulări prin junglă am ajuns la concluzia că asta este cea mai bună formație de marș. Clara nu numai că avea câteva plăci osoase mai groase decât celelalte - laboranții scăpaseră probabil ceva mai mult ADN de Stegozaur în eprubeta în care au fabricat-o - dar avea și simțurile mai dezvoltate decât celelalte două. Cu ea în frunte eram siguri că va depista din timp orice ambuscadă, iar pe de altă parte, câteva gloanțe nu păreau să facă cine știe ce stricăciuni platoșei ei osoase. Ruinele hotelului Royal erau la numai 20 de kilometri de bază. Am reglat viteza motocicletei la 40 de kilometri pe oră estimând că vom ajunge la țintă în cel mult o jumătate de oră. Cam asta era și viteza optimă pentru fetele mele dar, la o adică, pentru timp scurt, își puteau dubla viteza. Acum nu era cazul și-am ajuns, așa cum am estimat, în ceva mai puțin de o jumătate de oră în fața hotelului. La cursurile de pregătire tactică am învățat tone de teorie și uneori am făcut chiar instrucție intensivă pe teren. Am învățat despre pregătirea și evitarea unei ambuscade și despre ieșirea la creastă. Atât că în junglă nu prea găseai creste, de după care să ieși conform manualului, așa cum procedam pe dealurile din Texas, unde făcusem cursul de pregătire. Dar la toate lecțiile ni se preda obsesiv ca niciodată, dar niciodată, să nu folosim și să nu ne bazăm pe forța brută, ori eu tocmai așa procedam în ultima vreme. În loc să-mi folosesc mintea și tacticile învățate, mizam întotdeauna pe forța brută. Cea mai pură forță brută și nu-l văd pe cel care n-ar fi procedat ca mine, având în subordine trei namile numai mușchi și mai ascultătoare decât niște câini de vânătoare. La fel am procedat și acum și am ajuns cu cei trei dinozauri, tropăind de se scutura pământul, în fața hotelului în ruină. Omul de pază care patrula pe peronul hotelului, când ne-a zărit, s-a făcut nevăzut în interiorul clădirii ca dus de vânt. Am cerut informații de la bază și soldatul Stimm, operatorul de la centru de comunicații, mi-a vorbit scurt: — Am identificat până acum șapte copii închiși în camera din spate, iar cei patru, care-i păzesc, se îndreaptă spre ieșire. Atenție, ies chiar acum! Clara-i simțise și ea, pentru că s-a așezat protectivă între mine și peronul hotelului. Primul a ieșit Pierre Lacoste, urmat de ceilalți trei tovarăși ai lui. Toți erau înarmați cu puști de asalt AKM-47, faimoasele automate Kalașnicov modernizate, cu încărcătoare de tip sector, cu câte 30 de cartușe fiecare. După cum le țineau de lejer, păreau obișnuiți să le folosească, dar nu asta mă deranja, ci mutrele lor degajate și zâmbitoare. Nu așa ar fi trebuit să se comporte niște oameni, indiferent prin câte aventuri trecuseră ca teroriști, când se trezeau față-n față cu trei Tiranosaurus Rex. Cel mai zâmbitor dintre toți era Pierre Lacoste, care s-a apropiat de Clara fără frică, a ocolit-o și s-a proțăpit în fața mea. — Ei, uite că ne-ntâlnim din nou, păpușică! Am oprit motorul motocicletei și-am coborât din șa. Clara fornăia în spatele lui, dar omul dovedea o stăpânire de sine remarcabilă pentru că n-a întors capul, chiar și-atunci când i-a simțit răsuflarea în ceafă. — Ar trebui să fii mai atent cu dinozaurul ăla, l-am atenționat eu. Devine nervos când stai așa aproape de mine. Pierre Lacoste a hohotit din toată inima și și-a atins petlițele de pe guler, pe care le-am observat numai atunci. — De ce să fiu atent? a întrebat el, părând sincer uimit. Am aflat tot ce se poate despre animalele tale de companie, din sursă sigură. A început să enumere pe degete: — Unu, nu pot fi atacat de ele pentru că mă percep ca pe-un prieten, datorită cipului din petlițe. Am dat zece dolari pe fiecare și știu din sursă sigură că-și merită prețul. Doi, sunt alb și nu știu ce le-ați făcut, dar ați programat dinozaurii să nu atace albii. Și trei… a ezitat o clipă, apoi a fluturat din mână. Mai era ceva, dar zău dacă nu-mi ajung cele două motive. Þinea automatul neglijent și, din câte-am putut observa, avea piedica trasă. Folosisem și eu, pe vremuri, un astfel de automat și-mi aminteam că piedica era o pârghie care trecea de la blocat mai întâi în poziția de foc cu foc și abia apoi în poziția de foc automat, cea de care-mi era mie frică. Ca să-i distrag atenția, l-am privit în ochi și l-am întrebat: — Despre comenzile directe n-ai auzit nimic? A hohotit iarăși, dovadă că fusese bine informat, așa că am spus pe ton de comandă: — Clara, UCIDE-L! Clara a întors capul spre mine și-a fornăit nemulțumită, ca și cum mi-ar fi spus: „tu nu vezi că nu se poate?” Pentru o clipă Pierre Lacoste a tresărit, dar apoi, văzând că nu se-ntâmplă nimic, și-a întețit hohotul de râs, care-a devenit de-a dreptul sarcastic. S-a-ntors spre tovarășii lui: — Să mergem, băieți! Să ne vedem de treabă, fiindcă fioroșii dinozauri se pare că nu sunt decât niște amărâte de pisicuțe. Ce nu știa nici Pierre Lacoste și nici superiorii mei era că, în lungile ore de patrulare prin junglă, doar eu cu fetele mele, am avut o mulțime de timp la dispoziție să tot experimentez relația mea cu ele. Și să caut o mulțime de mijloace de-a le depăși limitările și setările. N-a fost greu să găsesc o cale, ci a fost mai greu să găsesc un cuvânt care să declanșeze ceea ce voiam eu. Un cuvânt care să nu fie folosit în limbajul uzual al armatei, ca să nu fiu tentată să-l folosesc din greșeală. După îndelungi căutări, gândindu-mă la viața dură din armată, până la urmă l-am găsit, așa c-am privit spre Clara și-am spus: — Clara, DELICAT! Clara m-a privit uimită, c-o ușoară ezitare, pentru că era prima oară când foloseam comanda în condiții reale. Dar sunt sigură c-ar fi reacționat fulgerător dac-ar fi fost vreo primejdie. — DELICAT, Clara! DELICAT! am repetat eu și-atunci Clara a-ntors botul spre Pierre Lacoste și delicat, într-adevăr foarte delicat, i-a prins capul cu gura ei înzestrată din belșug cu o mulțime de dinți, a strâns puternic, apoi i l-a răsucit și eu am auzit clar cum au trosnit vertebrele cervicale. Clara a rămas cu țeasta traficantului în gură. Un timp, mâna lui Pierre Lacoste a bâjbâit după piedica automatului, apoi a căzut moale pe lângă corp, iar după câteva secunde a fost urmată și de trupul lui, care zvâcnea spasmodic. Clara ținea atentă capul banditului și mă privea întrebătoare. Mi s-a părut chiar c-aud un fel de „Mâh?” pe care l-am perceput ca și cum ar fi vrut să spună: „Și-acum, eu ce fac cu el?” Am bătut-o pe gât încurajator, încercând să n-o ating în locurile în care era pătată de sânge, și i-am spus: — Ce „mâh”? E trofeul tău, poți să-l mănânci. N-a așteptat un alt îndemn și, în curând, trosnetele craniului vechiului meu dușman s-au făcut auzite până la tovarășii de fărădelegi ai lui Pierre Lacoste, care priveau albi la față și încremeniți de spaimă când la trupul fostului șef, care încă se mai zbătea convulsiv, când la Clara care părea de-a dreptul încântată de festinul ei. Am ocolit-o și m-am îndreptat spre ceilalți bandiți: — După cum ați văzut, șeful vostru n-a prea avut dreptate cu ceea ce știa el despre dinozauri, așa că lăsați armele jos ușor, ca să nu vă arăt ce alte talente mai au. Fusesem cam neglijentă venind în fața lor nepregătită, ieșind dezinvoltă de după corpul protector al Clarei dar, așa cum am bănuit, niciunul nu se gândea la vreun gest necugetat. Pentru prima dată am văzut cu adevărat ce înseamnă să tremuri ca o frunză în bătaia vântului. Au ezitat nu pentru c-ar fi vrut să m-atace, ci pur și simplu pentru că tremurau prea tare și nu-și mai coordonau mișcările. După ce-a terminat de mestecat capul lui Pierre Lacoste, Clara a scuipat spre ei șapca fostului lor șef, cam la fel cum scuipă un copil un sâmbure de cireașă. Clara avea un simț al umorului deosebit, dar ciracii lui Pierre Lacoste nu păreau în stare să-l aprecieze la adevărata lui valoare. Au trântit armele la pământ, de-a valma, și la semnul meu s-au aruncat pe jos. Deși nu erau prevăzute în regulament, aveam în coburii motocicletei două perechi de cătușe și le-am folosit pentru doi dintre ticăloși. Pentru al treilea am folosit un cablu ca să-l imobilizez. Nu păreau dornici de acte de vitejie, dar i-am avertizat: — Acum veți sta aici, cuminți, până vin colegii mei să vă preia. Vă sfătuiesc prietenește să nu vă mișcați din loc și, mai ales, să nu-ncercați să evadați. Dacă pornesc cu fetele mele în urmărirea voastră, în mod sigur n-o să le mai pot stăpâni, și-o să vă culeagă capetele din fugă. Ați înțeles? Din poziția aceea chinuită au aprobat repede din cap și aveam toate motivele să-i cred că au priceput. Am ridicat cele patru arme de asalt de jos și le-am pus în coburii motocicletei, apoi am privit spre cele trei femele de Tiranosaurus Rex care așteptau răbdătoare. Le-am făcut semn să aștepte pentru că mai aveam ceva de făcut. Am scos automatul care aparținuse lui Piere Lacoste și m-am apropiat de Clara. — Închide ochii, frumoaso, pentru că trebuie să-ți pregătesc o scuză. Ca și cum ar fi înțeles ce-i spun, a închis răbdătoare ochii. Mai jucasem de câteva ori aceeași scenetă. Am dat piedica pe foc automat, am armat și-am tras trei gloanțe pieziș, spre platoșa frontală a dinozaurului. Clara nici măcar n-a clipit, iar gloanțele au ricoșat și s-au pierdut în adâncurile junglei. Cum toate trei mă priveau fix, le-am zâmbit, deși în sinea mea eram ușor îngrețoșată. În mod normal nu le permiteam să facă asta dar, din când în când, era bine să le las să-și facă de cap, pentru coeziunea plutonului. Și mai voiam ca cei trei bandiți întinși pe jos să vadă ce riscă în cazul în care se vor mai ocupa vreodată cu traficul de copii. — Bine, fetelor! E al vostru! Dar să nu vă certați pe el. Nu se certau. În primul rând pentru că nu erau flămânde, dar mai ales pentru că scumpa mea Clara știa să-și impună cu strășnicie disciplina de conducătoare a grupului. Am intrat în clădirea părăginită prefăcându-mă că n-aud trosnetul înfiorător al oaselor de la festinul dinozaurilor mei și-am căutat încăperea unde erau închiși copiii. Trei fetițe și patru băieței, dintre care cel mai mare n-avea mai mult de 12 ani, stăteau aruncați într-un pat cu baldachin, care fusese, pe vremuri, culmea luxului pe aceste meleaguri. Au tresărit speriați când m-au văzut intrând, dar s-au mai liniștit puțin când au văzut că intră o femeie în uniformă. — Salut, puștime! am spus eu cât de calm am putut. Era puțin probabil să cunoască suficient de multă engleză cât să-nțeleagă ce le spuneam. Am venit să vă eliberez. Nu știu dac-au priceput ceva sau au reacționat doar la tonul blând, dar pe fețele lor au apărut mici zâmbete timide. Le-am făcut semn cu mâna: — Hai, să mergem! Gestul universal a fost înțeles de toți. S-au strâns în jurul meu la fel cum se strâng puii în jurul unei cloști. Pentru o clipă m-au înduioșat, dar n-aveam deloc timp pentru așa ceva. Am pornit spre ieșire și le-am făcut semn s-aștepte până când m-am convins că dinozaurii au terminat de curățat locul. Din omul plin de tupeu care fusese Piere Lacoste mai rămăseseră doar câteva haine pline de sânge, dar nu-mi făceam griji. Toți din unitatea militară cunoșteau obiceiurile fetelor mele încă de la prima lor misiune. La început copiii au fost puțin speriați de dinozauri, dar între copii și animale se creează un fel de legătură care ne este inaccesibilă nouă, adulților, în special dacă animalele sunt dinozauri programați genetic să iubească prichindeii. După ce s-au obișnuit cu ei, am pus câte doi copii pe fiecare dinozaur, în șeile folosite în mod normal pentru arme, le-am arătat de ce curele să se țină, iar pe cel mai mare dintre copii l-am luat cu mine, pe motocicletă. Am pornit înapoi spre tabără cu numai 20 de kilometri pe oră. Pe la jumătatea distanței ne-am întâlnit cu soldații trimiși ca forță de întărire. Am oprit, le-am dat cheile de la cătușe, le-am explicat unde-i pot găsi pe bandiți și-am ascultat spășită dojenile locotenentului care conducea formația, despre Convențiile internaționale care interziceau încătușarea prizonierilor de război. Era un ofițer tinerel, proaspăt ieșit de pe băncile Academiei Militare, și mai avea puțin și făcea apoplexie. După ce și-a epuizat argumentele, am spus într-o parte, ca și cum m-aș fi adresat Clarei: — Îmi cer scuze, Clara. Ai avut dreptate. Mai bine te lăsam să-i mănânci pe toți și scăpam de tevatura asta. Am salutat și m-am îndepărtat înainte s-aud ce-a răspuns locotenentul. Aș fi dat solda pe-o lună numai să-i văd reacția când va ajunge lângă hainele însângerate ale lui Pierre Lacoste. Capitolul 14 Din nou la judecată Ajunsă în cazarmă, am dus copii la infirmerie ca să li se facă un control amănunțit, apoi am dus dinozaurii în cușcă. Pe urmă am început să scriu raportul, cea mai nesuferită parte a unei misiuni. Pentru că nu puteam spune adevărul, trebuia să-ncerc să mint de fiecare dată la fel, lucru mai greu ca misiunea însăși, pentru că mereu eram tentată să adaug zorzoane stilistice. În sfârșit, exact când i-am dat o formă cât de cât credibilă, am fost chemată la raport. Am intrat în anticamera comandantului, iar soldatul Stimm mi-a făcut semn să intru și-a adăugat cunoscutul semn că șefii vor să-mi ia gâtul. Am luat o mutră spășită și-am intrat. „Hopa, mi-am spus eu, parc-ar fi constituită iar o Curte Marțială aici”. Numai că, între timp, în parte anului petrecut mai mult în misiuni și în parte datorită încrederii pe care mi-o dădea prezența dinozaurilor în apropierea mea, mai căpătasem și eu ceva tupeu. Locotenent-colonelul era așezat comod pe fotoliul din spatele biroului, iar lângă el, în picioare, era tânărul locotenent cu o figură radioasă. Probabil că terminase de pârât și-acum aștepta ca eu să fiu biciuită pe catarg, sau cam așa ceva. Avea să fie dezamăgit. Căpitanul medic Steven Henricks și locotenentul de intendență Norton se ocupau cu ce știau ei mai bine, adică unul butona o tabletă, iar celălalt era acaparat de-un rebus de la care nu-și lua ochii. Puteam face abstracție de ei. Lângă peretele din stânga erau aliniați cei trei prizonieri, păziți de doi soldați din Poliția Militară care stăteau cu mâinile pe tocurile pistolului, deși, la cât de timorați erau cei trei, nu prea se vedea rostul polițiștilor. Locotenent-colonelul Tom Spruer, care a ajuns de când ne cunoșteam, un veteran al misiunilor de pace, m-a privit blajin, fără să se ridice din fotoliu. — Felicitări, sergent, pentru îndeplinirea fără pierderi a misiunii. A tușit, ca pentru a-și drege vocea, și-a adăugat: — Totuși, există unele plângeri legate de modul în care ți-ai îndeplinit atribuțiile. Am luat o mutră ofensată: — Plângeri, domnule? Nu cred c-ar fi cazul. Copiii care-au fost luați ostateci au fost eliberați fără nici o rană, eu sunt bine mersi, iar cei trei dinozauri, cu valoarea de inventar de 42 de milioane fiecare, au fost aduși teferi și nevătămați, chiar dacă șeful bandiților a tras trei focuri într-unul din ei. Norocul nostru a fost că l-a lovit razant, în platoșa frontală, și astfel gloanțele au ricoșat. — Minte, domnule locotenent-colonel! Minte cu nerușinare! a intervenit locotenentul. Din spusele prizonerilor, se pare că… Locotenent-colonelul l-a oprit c-un gest scurt: — Þi-a dat cineva cuvântul, domnule locotenent? După ce locotenentul a plecat capul spășit, locotenent-colonelul Spruer s-a întors spre mine: — Există unele indicii că cele trei focuri au fost trase de dumneata, sergent Amber Blood. Cel puțin așa spun cei trei de-acolo, a arătat locotenent-colonelul spre prizonieri. Ba mai mult, se pare că te-ai folosit de autoritatea pe care o ai asupra dinozaurilor pentru a-i comanda unuia dintre ei să-l ucidă pe șeful lor, Pierre Lacoste. Ce-ai de spus? — El a tras primul, domnule locotenent-colonel. Dinozaurul doar s-a apărat. Locotenentul a vrut să protesteze, dar și-a înghițit vorbele sub privirea încruntată a locotenent-colonelului Spruer. — Și totuși, înregistrările arată altceva. Ce putem face în acest caz? M-am uitat la prizonieri care-l urmăreau pe locotenent-colonel cu ochii plini de speranță, apoi către polițiștii militari din spatele lor, care abia își ascundeau zâmbetele. Lângă locotenent-colonel, locotenentul jubila. L-am fixat cu privirea ca să văd cum îi cade fața când am spus pe cel mai serios ton: — Ștergem înregistrările, domnule locotenent-colonel. Soldatul Stimm mi-a promis că, dacă mă culc o dată cu el, mă ajută oricând în această privință. Pe cât de consternat era locotenentul, pe-atât de calm a primit soluția locotenent-colonelul Spruer. Dar avea, totuși, o obiecție: — Și cu martorii ce facem? Sper că n-ai de gând să te culci și cu prizonierii, numai ca să le obții tăcerea? Am mimat o față dezamăgită și i-am răspuns: — Nu cred că-i cazul s-ajung târfa batalionului numai pentru atâta lucru. Se poate rezolva și altfel. — Cum? a întrebat locotenent-colonelul, prefăcându-se că nu vede paloarea locotenentului de lângă el. — E simplu, am răspuns eu. După fiecare misiune, pe dinozaurii mei îi apucă o foame teribilă. Câte-un prizonier la fiecare și-am scuti contribuabilii de plata hranei pe-o zi. Locotenent-colonelul a meditat câteva secunde, apoi a aprobat ușor din capul său cărunt. — Da, mi se pare o soluție mulțumitoare pentru toată lumea, a zis el și le-a făcut semn polițiștilor militari. Aceștia i-au scos pe prizonieri afară din cort și, când unul dintre ei a încercat să spună ceva, a primit un pat de armă peste spate, făcându-l să tacă și se meargă împleticit până la ieșire. După ce prizonierii și paznicii au părăsit cortul, locotenentul a făcut câțiva pași și se s-a proțăpit în fața locotenent-colonelului Spruer: — Domnule locotenent-colonel, vă rog să-mi permiteți să vă spun că protestez ferm împotriva modului în care s-a rezolvat acest caz. Reglementările Convenției de la Geneva ne interzic un asemenea comportament. Locotenent-colonelul l-a privit calm și-a spus: — Păi, protestează, domnule locotenent. Sergent Blood, vino aici, lângă mine, să ne uităm la un locotenent cum protestează. Nu m-am dus. Dar din colțul meu am privit curioasă la comandant, să văd cum îl va pune cu botul pe labe pe-acest produs tipic West Point-ului. Pentru că locotenentul păstra tăcerea, locotenent-colonelul a început să vorbească pe-un ton inflexibil: — Domnule locotenent, hai să-ți explic puțin cum stă treaba pe-aici. Tot aștept prilejul ăsta de când ai venit, dar misiunile s-au succedat într-un ritm atât de rapid, încât n-am avut timpul necesar s-o fac. Și apoi, am vrut să văd cum te-adaptezi… S-a ridicat din fotoliu, s-a dus în fața locotenentului și l-a împuns cu degetul în piept, spunând apăsat: — Ești al treilea locotenent pe care-l am în doi ani. Și știi de ce? La semnul negativ al locotenentului, colonelul Spruer a continuat: — Pentru că tinerii ofițeri dinaintea dumitale au uitat că reglementările Convenției de la Geneva se aplică doar pe-o rază de-o mie... hai, cel mult două mii de kilometri în jurul Genevei. Aici este junglă și se-aplică legile junglei. Primul locotenent a sfârșit mâncat de-un șef al unui trib local, care-a crezul că puterile locotenentului vor trece astfel în oasele lui bătrâne. Iar al doilea a murit… S-a întors spre mine și m-a întrebat: — Până la urmă, cum a murit locotenentul Gavelson? — Împrejurările sunt neclare, domnule colonel, dar se pare s-a încrezut în asigurările de încetare a focului date de-un traficant de droguri și-a plecat să negocieze cu ei. Avea un steag alb în mână când a fost ciuruit. Eram și eu prin apropiere când s-a întâmplat și i-am propus să ia măcar un dinozaur și să se apropie de bandiți la adăpostul acestuia. N-a vrut. — Ai auzit, domnule locotenent, ce te așteaptă dacă nu te adaptezi junglei? Deși nu părea foarte convins, locotenentul a plecat fruntea și-a spus dup-o vreme: — Am să-ncerc, domnule locotenent-colonel, dar totuși... cei trei prizonieri… mi se pare o cruzime fără margini… Hohotul de râs al locotenent-colonelului l-a făcu să se oprească: — Locotenente, a spus acesta, în junglă nu-i bine să crezi tot ce-auzi. Prizonierii au fost duși în cortul-închisoare și așteaptă acolo să fie transferați la Nedine, unde vor fi judecați și încarcerați. Pentru că aici ne lipsește teribil distracția, uneori mai improvizăm și noi. Liber! Locotenentul a salutat regulamentar și, aruncându-mi o privire urâtă, a părăsit cortul. Partea de cort care era amenajată ca biroul al locotenent-colonelului avea aer condiționat și era o plăcere să întârzii în răcoarea lui după căldura de afară, dar mi-am dat seama că în cele din urmă va trebuie să plec și eu. L-am privit pe locotenent-colonel, care se așezase iar în fotoliu, masându-și spatele. Dacă față de ceilalți se mai ascundea, față de mine își permitea să-și arate uneori slăbiciunea. Mi-a surprins privirea și-a zâmbit slab: — Dac-ar fi existat dinozaurii în unitatea mea atunci când am fost împușcat, fii sigură că m-aș fi folosit de unul dintre ei și-acum aș fi avut spatele întreg. Ce crezi despre noul nostru locotenent? Am clătinat din cap, apoi am spus: — Stați liniștit, domnule locotenent-colonel. Cred că tipul ăsta se va adapta. — Sper să ai dreptate... a murmurat el și mi-a făcut semn că pot să plec. În porțiunea de cort care servea ca anticameră, soldatul Stimm, după ce-a s-a asigurat că ușa spre comandant este bine închisă, mi-a făcut semn să mă apropii. — Sergent Blood, a spus el în șoaptă, poate că nu-i treaba mea, dar am aflat de la unul și de la altul că soldatului Timy Slade îi cam place să vă tortureze dinozaurii. L-am privit curioasă și l-am întrebat: — Nu crezi că-i destul de greu să torturezi un dinozaur de zece tone, chiar dacă-i închis în cușcă? Soldatul Stimm a clătinat din cap: — Nu și dacă-i vorba de-un pistol cu șocuri electrice. M-am uitat la el fără să-mi cred urechilor, apoi am ieșit ca o furtună din cort și am luat-o la fugă spre țarcul dinozaurilor. De câteva ori mi s-a părut că văd pe jos electrozi cu cârlige, folosite la pistoalele cu șocuri electrice, dar nu le-am dat nici o atenție. Am intrat și, fără să le bag în seamă pe cele trei fete ale mele, am început să caut pe jos. N-a durat mult și-am găsit prima pereche de electrozi, apoi altele și altele. Erau călcate în picioare de dinozauri și-aproape făcute una cu pământul, dar se putea recunoaște cu ușurință ce erau. „Ticălosul!” am șoptit eu și-am strâns electrozii în mână, hotărâtă să mă duc să-i arăt comandantului. Dar la jumătatea drumului m-am oprit. „Fată, ai trei dinozauri pe mână și tu vrei să-l pârăști pe ticălos colonelului?” Am aruncat electrozii și m-am întors în țarc. Le-am cercetat pe cele trei femele de dinozaur, dar ele păreau în formă, ca-ntotdeauna. Mi-am luat motocicleta Gravi de la garaj, apoi am deschis ușa țarcului și am invitat dinozaurii afară. La poartă am spus doar că plec în patrulare și paznicul mi-a făcut semn cu mâna. În fiecare zi aveam programată o patrulare și, de obicei, alegeam un traseu aleatoriu, pentru că mă feream să devin previzibilă și să cad astfel în vreo capcană întinsă de mulțimea de dușmani pe care mi-i făcuserăm prin zonă în anul de când eram alocați unității. Poate că dinozaurii mei ar fi rezistat unei grenade reactive folosite de rebeli. De obicei aveau AG-7 portabile, dar am aflat că unii și-au făcut rost și de AG-9, calibru care sigur că mi-ar fi terminat fetițele. După ce m-am depărtat la aproape un kilometru de unitate, am luat-o prin junglă, spre Lacul Tbongo. Lacul Tbongo avea renumele de lac bântuit pentru că, în urmă cu vreo două sute de ani, peste o mie de sclavi și-au pierdut viața în apele lui și-atât triburile hutu, cât și cele tutsi, preferau să stea cât mai departe de el. Totuși, soldaților din tabără nu le-a luat mult timp să afle că soiul ciudat de biban care trăia în el avea gustul cu mult mai bun decât oricare din felurile preparate de bucătarul batalionului. C-o undiță improvizată, cei care aveau un program mai lejer își făceau drum până pe malurile lacului și-și îmbunătățeau meniul c-o gustoasă saramură de biban. Nu eram amatoare de așa ceva, dar auzisem nenumărate discuții și, nu de puține ori, în patrulările cu plutonul meu de dinozauri întâlneam ba un soldat, ba altul, încercându-și norocul. Dacă nu mă-nșelam, văzusem chiar înainte de-a mă prezenta la raport silueta îndepărtată a soldatului Timy Slade ieșind pe la punctul de control. Chiar dacă încerca să le-ascundă, i-am văzut clar undițele, așa că mi-a fost ușor să-mi dau seama încotro se-ndreaptă. Plecase pe jos pentru că lacul se afla la doar șase kilometri depărtare și, chiar dacă i-ar fi fost mai ușor c-o motocicletă gravi, acestea se eliberau numai pe bază de semnătură, pentru misiuni importante, și cu greu ar fi putut motiva că prepararea unei saramuri de biban era o misiune importantă. I-am făcut semn Clarei să mă lase pe mine prima și, cu o ușoară pufnitură de nemulțumire, în cele din urmă s-a conformat, iar eu am accelerat Gravi-motocicleta până la 20 de kilometri pe oră, viteză la care era suficient de silențioasă ca să mă pot apropia în liniște de lac. Pe Timy Slade nu-l știam așa de lacom: înșirase de-a lungul lacului nu mai puțin de cinci undițe, iar într-un vas cu apă avea deja prinși vreo trei-patru bibani destul de mari. Auzisem vorbe despre Timy Slade, dar îmi trecuseră pe lângă ureche. Profitând de serviciul lui lejer de la intendență, se ocupa cu pescuitul mai mult decât ar fi fost cazul și-și vindea surplusul de pești camarazilor din tabără. Ei bine, din prada de azi n-avea să vândă nimic, deoarece Clara, neprotocolară ca de obicei, a răsturnat găleata ș-ai înghițit cei câțiva pești cu mișcări rapide, pe nerăsuflate. — Hei! a protestat soldatul. Þine-ți monstrul în lesă! Mi-a halit tot ce-am pescuit azi. Am coborât lângă el de pe motocicletă și i-am spus: — Poți să raportezi comandantului dacă nu-ți convine. Timy Slade a zâmbit strâmb și-a spuse: — Știi bine că nu te pot raporta. Dar am eu ac și de cojocul monstrului. C-o mișcare bruscă a scos pistolul cu electroșocuri din buzunar. Și-apoi totul s-a desfășurat prea repede ca să mai pot reacționa. Clara, c-o viteză pe care nu i-o bănuiam, a mai făcut un pas spre soldat și-a pus gheara enormă peste el, imobilizându-l. În general se spune că tiranozaurii nu pot sta într-un singur picior, dar Clara se descurca binișor. Stătea într-un picior, iar cu celălalt îl imobiliza pe Timy Slade. Nu stătea prea comod și mi s-a părut că-i într-un echilibru precar și, din când în când, se sprijinea și pe piciorul al doilea pentru că soldatul se înroșise la față încercând să se elibereze. — I-ați monstrul de pe mine, a gâfâit el. Știi bine că nu poate să-mi facă nici un rău. Clara a întors și ea capul spre mine și-a gâlgâit ceva confuz. Dinozaurii n-aveau gâtul înzestrat cu corzi vocale, la fel ca cele mai multe dintre animale, dar uneori, exact ca acum, mi se părea că dinozaurii mei încearcă să depășească cumva acest impediment, modulându-și sunetele într-un mod aproape inteligibil. Aproape m-a făcut să uit de soldat și-am ascultat atentă: — Gli-cat, mi s-a părut că spune și, văzând că nu înțeleg, a scos supărată unul din răgetele care înspăimântau pe oricine le-auzea, cale de kilometri întregi, numai că de data asta era modulat într-un mod înspăimântător: GLLLIIII- KAAAT! S-a apropiat și Linda și, împingându-mă ușor cu botul ei imens, a spus ceva mai inteligibil: — Delikat! Apoi, aplecându-și capul într-o parte, a repetat aproape cu duioșie: — Delikat! Parcă învățând de la Linda, Clara a repetat și ea, de data asta mai clar: — Delikat! În cap am auzit iar zumzăitul și-o voce pătimașă mi-a spus: — Da, da, Delikat! Timy Slade se zvârcolea neputincios sub greutatea piciorului imens al Clarei. La un moment dat chiar a reușit să se elibereze pe jumătate, dar Clara l-a prinse din nou sub piciorul prevăzut cu gheare imense, fără să-și dezlipească ochii de la mine. — Delikat, a spuse iar Clara și-am simțit un fel de nerăbdare în răgetul ei. —Delikat! Delikat! s-a auzit iar vocea nerăbdătoare din mintea mea și zumzăitul a căpătat o intensitate insuportabilă. — Spune-i să-mi dea drumul, a gemut Timy Slade, dar eu deja nu-l mai auzeam, cutremurată de ceea ce tocmai se petrecea. Dinozaurii voiau să-l ucidă pe Timy Slade, dar nu puteau s-o facă datorită condiționării și-mi spuneau mie să le eliberez de angajament. Am privit spre soldat și, ca în transă, am spus: — DELICAT, Clara! și-nainte de-a termina de spus comanda, dinozaurul l-a eliberat pe Timy Slade care s-a ridicat grăbit în picioare. Mi-am întors ochii înainte de-a vedea cum Clara îi retează capul soldatului. Am auzit doar zgomotul înfiorător al oaselor zdrobite. Zumzetul din mintea mea a încetat brusc și papilele gustative au început brusc să-mi freamăte de plăcere, ca și cum aș fi gustat ceva ce-mi doream de multă vreme fără să știu. Când am realizat la ce anume salivez, aproape m-a apucat greața. M-am mai depărtat câțiva pași și senzația a dispărut. De data asta, celelalte fetițe n-au mai așteptat comanda mea și-au început alături de Clara să-l mănânce pe cel ce fusese Timy Slade. N-o făceau deloc lacom, ci încet, privindu-se una pe alta ca într-un ritual ciudat. După ce-au terminat, am luat hainele pline de sânge, arma, găleata în care fuseseră peștii și ce-am mai găsit pe-acolo, le-am legat toate la un loc și, urcându-mă pe motocicleta Gravi, am mers până aproape de mijlocul lacului și-am aruncat totul în apă. În timp ce priveam cum se scufundau în apele liniștite ale lacului ce mai rămăsese din cel ce fusese un afurisit de soldat, mi-am dat seama că trecusem un prag și că, de-acum încolo, nu mai puteam da înapoi. Abia acum devenisem cu adevărat complice la crima făcută de dinozaurii mei. Am plecat mai departe în patrulare, pentru c-aș fi dat de bănuit dacă m-aș fi întors prea devreme în tabără. Tot drumul am condus absentă motocicleta, obsedată d-o singură întrebare: oare cum ar fi reacționat dinozaurii mei dac-aș fi refuzat să le dau ordinul să-l ucidă pe Timy Slade? Capitolul 15 Șase zile de coșmar Aproape fără să-mi dau seama cum, a trecut un an de când am fost repartizată la batalionul pentru menținerea păcii. Dar atunci când a venit vorba de concediu, fostul locotenent-colonelul Tom Spruer, care între timp fusese avansat la gradul de colonel plin nici n-a vrut s-audă: — Te rog! Te implor, nu mă lăsa singur cu bestiile tale pe cap! Sau poți să pleci dar fă cumva și ia-le cu tine. Am încercat să argumentez, deși mi-am dat seama că n-am nici o șansă: — Domnule colonel, vreau concediu să mă duc în țară, să-mi fac de cap și să dansez în cluburi până dimineața. Cum să fac asta cu dinozaurii după mine? — Mda... asta cam așa e, a acceptat el c-o jumătate de voce. Am arătat spre nord, direcția în care știam că se află Mbongo, singurul oraș mai răsărit din împrejurimi. — Până și în Mbongo mi s-a dus vestea și nu mai vrea nimeni să mai stea de vorbă cu mine, iar de dansat nici atât... Într-o seară, patronul unui bar m-a rugat să-i părăsesc localul pentru că-i sperii clienții. Colonelul părea ușor amuzat și în mod sigur interesat pentru că m-a întrebat: — Și cum ai procedat? Parc-am auzit ceva, dar nu din sursă credibilă... Nu voiam să-mi reamintesc povestea, dar avea dreptate și colonelul că trebuie să știe, mai ales că, la un moment dat, dacă se va afla întreaga poveste, oalele se vor sparge-n capul lui. I-am răspuns cu ezitare în voce: — Păi, cum să procedez? I-am spus că dacă nu-și bagă mințile-n cap, a două zi o să-i vizitez barul cu cele trei fetițe ale mele și-i fac praf șandramaua. M-a lăsat să rămân, dar tot n-a vrut să danseze nimeni cu mine. A încercat unul mai curajos, însă l-au speriat prietenii, strigându-i că se văd dinozaurii la geam și era să-mi leșine-n brațe. Așa că i-am lăsat dracului, cu barul lor cu tot. — Adevărul e c-au aflat toți ce i s-a întâmplat lui Pierre Lacoste. Din cauza asta se feresc toți de tine. Nu știu de unde, dar s-a aflat, mi-a răspuns colonelul și-a continuat munca de lămurire înc-o jumătate de oră, până când m-a făcut să-i promit c-o să mai stau încă un an, iar în acest timp vom încerca să găsim o cale de rezolvare a problemei. Care problemă devenea tot mai acută pe zi ce trecea. Fusesem avansată și eu la gradul de sergent-major, de parcă mult ce-mi păsa mie sau dinozaurilor de grade. Aproape mi s-a dublat solda, care se aduna, dolar după dolar, în contul meu de-acasă, pentru că aici n-aveam când să cheltui nici măcar un sfanț. În ultimul timp nu mai puteam face nici măcar un pas fără ca dinozaurii să mă-nsoțească. Tocmai de-aici au pornit necazurile. Ca toți ceilalți, din când în când îmi luam și eu câte-o permisie și plecam să mă distrez în orășelul vecin. Au apărut probleme chiar de la prima permisie de acest fel, pentru că imediat după plecarea mea, dinozaurii parcă au turbat. Au dărâmat fără nici un efort țarcul și, folosindu-se de formidabilul lor miros, mi-au dat de urmă. Nu știu cum naiba au reușit, pentru c-am plecat cu gravimotocicleta și tot timpul, deși fără intenție, am mers la doi, trei metri deasupra drumului. Se pare că au, totuși, un simț al mirosului mult mai dezvoltat decât s-a bănuit, sau foloseau alte simțuri ca să mă depisteze. Oricum, abia intrasem în bar când m-am pomenit cu boturile lor hidoase ivindu-se în cadrul ușii, făcând ca barul să se golească instantaneu. Am luat fetele, le-am dus la marginea orășelului și le-am legat simbolic de-un pom, dar distracția era dusă. Ca să evit asemenea scene, le luam de la bun început cu mine și le legam la marginea orașului, dar n-au fost de acord cu treaba asta prea multă vreme. Își rupeau frânghia, sau lanțul, cu care le legam și alergau fuga, fuguța după mine. Orice-am făcut a fost degeaba. Le-am certat, le-am amenințat până când, în cele din urmă, mi-a trecut prin gând că poate și ele, la fel ca mine, aud zumzăitul sau vocile. În acest caz chiar că nu se mai puteau împotrivi așa că le-am lăsat în plata Domnului. Oricum, după o vreme, am renunțat, fără prea mare părere de rău, la orice gând de distracție, mai ales că toate locurile unde te puteai distra cât de cât erau pline de francezi încrezuți, care trăiau oarecum la limita legii. Și ce haz era să dansezi sau să te-ncurci azi cu ei, dacă mâine trebuia să-i fugărești cu dinozaurii prin junglă? După eșecurile mele de-a duce o viață cât de cât normală, cel puțin la nivelul celorlați militari din cazarmă, m-am resemnat și m-am refugiat în lectură. Pentru că misiunea noastră urma să dureze ceva vreme, colonelul făcuse rost de un volum impresionant de cărți tipărite și, oricât ar părea destul de ciudat, o bună parte dintre soldații batalionul luau cărți împrumut de la bibliotecă. Cortul de comandă de altădată și-l transformase într-un elegant bungalov și-am avut impresia că, din cauza dinozaurilor pe care-i suporta cu stoicism, în batalionul lui i se făceau toate mofturile, chiar dacă nu erau strict necesare. Ca orice bungalov ce se respectă, avea în jurul lui și-un gazon de care era foarte mândru. De el se îngrijea unul din puținii angajați civili ai batalionului, un negru grădinar bătrân pe care toată ziua îl vedeam stropind, tăind și greblând gazonul colonelului. Din cauza asta, în dimineața în care a venit agale spre țarcul dinozaurilor, purtând grebla pe umeri, ca de obicei, nimeni nu l-a băgat în seamă. Era curios că uitasem cu totul de atentatul bătrânului războinic. Cel puțin, mie îmi plăcea să cred că a fost un simplu episod trecător. Cine s-a gândit că, la exact un an de la sosirea mea pe pământul Africii, o nouă serie de atentate avea să-nceapă? Cum nu eram de față, scena mi-a fost povestită de soldatul de la intendență care se ocupa de hrana dinozaurilor. Grădinarul a deschis calm țarcul dinozaurilor și s-a repezit spre Clara și-a început s-o lovească cu grebla. Clara l-a privit mai întâi nepăsătoare apoi, după o vreme, sâcâită de insistențele bătrânului, l-a împins mai încolo, dar nici pe departe cu puterea pe care o folosea atunci când primea comanda ÎMPINGE. Bătrânul s-a ridicat cu greu și-a reînceput atacul asupra Clarei, până când i s-a rupt coada greblei. Atunci s-a prins de piciorul uriaș al femelei de dinozaur și-a încercat să muște cu gura lui știrbă din pielea rezistentă la gloanțe. Când în cele din urmă am fost anunțată și-am fugit spre țarc, am rămas încremenită în fața scenei de-un patetism extrem. Clara își scutura din când în când piciorul imens iar bătrânul se rostogolea la o distanță de câțiva pași, dar revenea cu o încăpățânare de neclintit. Până s-ajungă cei de la poliția militară, l-au imobilizat soldații de la intendență. Bătrânul n-a opus cine știe ce rezistență. Atunci când a fost imobilizat, avea o privire fixă și șoptea ceva asemănător ca și bătrânul vânător dogon: „Dragonul cu aripi ascunse trebuie să moară”. În cele din urmă a fost preluat de poliția militară și supus unui interogatoriu ca la carte. Prea multe n-au aflat de la el, decât c-a auzit un zumzet insuportabil în cap, apoi o voce care i-a spus că: „Dragonul cu aripi ascunse trebuie să moară”. — Cel puțin nu mai ești tu ținta atacurilor astea prostești, a remarcat comandantul meu și-a închis cazul, fără să adâncească problema. Cum am mai spus, mi se amenajase în țarcul dinozaurilor o mică încăpere din elemente prefabricate, în care aveam doar strictul necesar și unde-mi petreceam cea mai mare parte a vremii citind. Era închisă spre partea care dădea spre restul unității militare, dar avea o ușă largă, din plastic transparent, pentru că dinozaurii voiau să mă vadă tot timpul. Chiar și-atunci când intram în baie, trebuia să-mi arăt fața la geam pentru a-i asigura că totul e-n regulă cu mine. Momentele în care mergeam la comandant, la raport sau pentru a primi ordine, erau pentru mine - și pentru alții de fapt - un adevărat chin. Din cinci în cinci minute femelele de dinozaur își trâmbițau nemulțumirea, până când, exasperat, colonelul mă trimitea să le liniștesc. Cum aveau capetele la peste cinci metri înălțime, mă vedeau de la distanță, imediat ce ieșeam din clădirea comandamentului, iar zbieretele lor pline de entuziasm nu erau pentru cei din jur cu mult mai ușor de suportat. Mai ales că majoritatea soldaților nici nu făceau diferența între un țipăt de nemulțumire sau unul de bucurie. A doua zi dimineața, după atacul bătrânului grădinar, eram în birou la colonel, la ora opt, pentru că urma să primesc ordine referitoare la sectoarele de patrulare. Tocmai studiam împreună cu el harta când acesta a ridicat capul și-a ascultat atent, apoi a spus: — Fetele tale nu mai zbiară după tine! Am ridicat din umeri: — Poate s-au săturat să țipe degeaba. Doar au văzut că de fiecare dată, după cel mult un sfert de oră, mă întorc la ele. Comandantul meu asculta atent în continuare: — Nu-i numai asta. Se mai aude ceva. Am ascultat atentă și mi-am dat seama că un duduit profund, de mașini de mare putere, se auzeau undeva în depărtare. — Tancuri? am întrebat eu și colonelul m-a privit îngrijorat. — Ce altceva ar putea fi? a întrebat el și s-a repezit pe ușă afară, nu înainte de a-mi spune: — Rămâi aici! — Rămâi aici! mi-a șoptit și vocea din capul meu, iar zumzăitul s-a auzit încet, dar crescând din când în când în intensitate, ca pentru a-mi aminti cât de puternic poate deveni dacă nu sunt ascultătoare. Am rămas aproape o jumătate de minut, dar pentru că nu se-ntâmpla nimic deosebit, iar duduitul se auzea tot mai aproape, am întredeschis ușa și-am privit afară. Pe drumul de la intrarea în unitatea militară veneau nu tancuri, ci două excavatoare uriașe. S-au îndreptat țintă spre țarcul dinozaurilor și dac-aș fi fost în cămăruța mea din țarc, aș fi fost făcută zob, pentru că pe ea au dărâmat-o prima. — Scoateți dinozaurii din țarc! am strigat eu cât am putut de tare, ca să acopăr huruitul infernal scos de excavatoare. Nu a fost nevoie deoarece dinozaurii au sfărâmat gratiile țarcului de parc-ar fi fost făcute din vreascuri. Apoi, mișcându-se cu viteză, au trecut în spatele excavatoarelor. Fetele mele scoteau țipete de atac și dincolo de starea de surescitare, ghiceam o ușoară notă de încântare c-au întâlnit, în sfârșit, un adversar de mărimea lor. Dacă excavatoarele ar fi fost blindate, probabil că lupta ar fi durat mai mult. Dar uriașele mașini, după cum am aflat mai târziu căutând pe internet, erau niște excavatoare rusești, vechi și uriașe, de tip ET-26, având 26 de tone și-aproape 200 de cai putere. Niște adversari pe măsura dinozaurilor, dacă n-ar fi avut furtunele de comandă hidraulică expuse ca niște artere pe brațul lung al excavatorului. Poate instinctiv, sau poate numai din întâmplare, dinozaurii, ferindu-se cu îndemânare de cupa excavatorului, au apucat furtunele și cablurile electrice care o comandau și, în numai câteva minute, uriașele mașini au rămas nemișcate, etalându-și cui voia să vadă inscripțiile aproape șterse, scrise cu litere chirilice pe ele. Cei din Poliția Militară au înconjurat excavatoarele și-au dat jos din ele doi tineri îmbrăcați în salopete, care păreau că nu-și dau seama foarte bine pe ce lume se află. Vorbeau numai rusește și, când în cele din urmă s-a găsit un interpret, s-a aflat că erau muncitori ruși, angajați cu contract pentru a lucra la șantierul de amenajări hidrotehnice de pe un afluent minor al râului Cambambe. — Dar este la peste o mie de kilometri distanță, a protestat colonelul. — Am pornit de-alaltăieri la drum, a spus unul din tineri, parcă pe-un ton de scuză. Am auzit așa, ca un zumzet în cap, și-o voce care ne spunea unde să mergem și să ucidem monștrii. Am alimentat, am luat rezervoare suplimentare cu noi și-am pornit la drum. Au privit derutați împrejur și-au întrebat încurcați: — Am reușit? Am omorât monștrii? Nu le-a răspuns nimeni și-am privit mai atent la ei. Erau blonzi amândoi, aveau până-n treizeci de ani și, dacă mai aveam vreo urmă de discernământ, puteam jura cu mâna pe inimă că și ei erau la fel de nevinovați ca și bătrânul grădinar. Nici vorbă să fie agenți FSB, cum insinua unul din polițiștii militari, motiv pentru care au fost alertați cei de la serviciile de securitate. Părerea mea n-a prea contat pentru că, a doua zi, a sosit o echipă formată din vreo cinci oameni care, deși s-au recomandat a fi de la nu știu ce unitate militară obscură, păreau a fi în mod sigur agenți de la CIA. Oricum, prezența lor n-a avut efect pentru că atentatele la limitele penibilului au continuat cu aceeași vigoare în ziua următoare. De data asta s-a prezentat la poarta unității militare un nou războinic dogon, îmbrăcat în costumul tradițional, după cum mi-a spus mai târziu, medicul militar. Avea doar o cingătoare din frunze de palmier, vopsite în culori țipătoare, părea la limita epuizării deși era mai tânăr ca primul. Deși avea numai o sabie de ceremonie, a fost dezarmat și condus la comandant. Trecând pe lângă țarcul dinozaurilor, mi s-a povestit că s-a smuncit din mâinile celor care-l țineau și-a încercat să-și recupereze sabia ca să atace animalele. Rupea câteva vorbe în engleză și părea de-a dreptul îngrozit de faptul că noi nu înțelegem cât de primejdioși sunt dragonii, mai ales cel cu aripi ascunse. Asupra lui a fost găsită o hârtie pe care erau desenați doar dinozaurii, eu lipsind de data asta din desen. Speram că s-au lămurit în privința mea deși, dacă m-aș fi aflat în mica mea cămăruță atunci când țarcul a fost atacat cu excavatoarele, aș fi fost făcută una cu pământul. Aș fi fost trecută probabil la pierderi colaterale. Eram singura care-am observat asta, însă n-am atras atenția nimănui asupra acestui fapt pentru că deja mă simțeam sufocată de prezența polițiștilor militari care roiau în jurul meu. Războinicul dogon a fost și el preluat de către cei pe care îi bănuiam a fi de la CIA și n-am mai auzit nimic de el și nici de informațiile care au fost obținute de la el. Ziua următoare a început cu bine și părea să decurgă ceva mai liniștit. Tocmai mă întorceam de la popotă, urmată discret de câțiva polițiști când ceva mi s-a părut suspect. M-am oprit și-am privit în jur dar nu-am observat nimic deosebit. Mi-am reluat mersul spre țarcul dinozaurilor când mi-am dat seama că soldatul de la intendență, care se lupta să ducă o canistră grea spre adăpătoarea animalelor, nu prea avea ce căuta acolo. Adăpătoarea, de fapt un bazin din tablă inox, era alimentată cu apă potabilă din rețeaua care alimenta și unitatea militară. Apă bine filtrată și dezinfectată - doar ne aflam în Africa - curgea până se umplea bazinul, când un robinet de supra-plin întrerupea alimentarea. M-am oprit și m-am întors spre polițiști militari din spatele meu: — Opriți-l pe soldatul acela, le-am arătat eu pe omul de la intendență care, văzând că fusese descoperit, a început să alerge cu bidonul greu în brațe. A fost o chestiune de secunde până când a fost ajuns din urmă și trântit la pământ. Unul din polițiști a ridicat cu grijă bidonul și mi-a arătat ce scrie pe el: — Acid sulfuric, pentru bateriile de la garaj. Dacă apuca să-l toarne în apă, dinozaurii erau ca și morți. L-am privit lung ca să văd dacă vorbește serios și, văzându-i privirea strălucitoare, am lăsat-o ca el, deși nu știu cât de tâmpiți ar fi trebuit să fie dinozaurii ca să bea apă amestecată cu acid sulfuric. N-am fost curioasă să asist la interogatoriul lui. Eram de-acum singură că și acesta auzise un zumzet în cap și-o voce care i-a spus să facă asta. Ziua următoare a trecut fără nici un atentat și tocmai mă pregăteam de culcare când, unul din agenții CIA s-a apropiat de țarc și m-a rugat să-i deschid pentru că vrea să-mi comunice o informație foarte importantă. „Cine știe, mi-am spus în gând, poate a aflat ce-i cu zumzetul și cu vocile pe care le aud cei care ne atacă”. Sinceră să fiu, n-am bănuit nici o clipă nimic despre intențiile lui, nici măcar atunci când a scos pistolul din tocul de sub umăr și l-a îndreptat spre Clara. Asta poate și din cauză că părea foarte calm și n-avea privirea pierdută a celorlalți atacatori. — Mă întreb dacă un animal atât de mare n-ar putea fi doborât c-un singur foc, țintit fix în ochi? a întrebat el și-a ochit spre ochiul albastru al Clarei, părând interesat de-un loc anume. — Atacă-l! am auzit vocea din capul meu, de data cu intensitatea unui țipăt. Polițiștii militari care mă supravegheau din afara țarcului au strigat și ei ceva, iar agentul și-a mutat pentru o clipă ochii asupra lor. Suficient cât să realizez ce se-ntâmplă și să-l lovesc peste mână, exact în clipa când pistolul s-a descărcat, iar glonțul s-a pierdut în pădure. N-a apucat să tragă din nou deoarece Clara, fără nici o comandă, l-a împins astfel că s-a dus de-a berbeleacul până aproape de ieșirea din țarc, de unde a fost preluat și dezarmat de polițiști. Am asistat oarecum pasivă la disputa dintre polițiștii militari și colegii de la CIA ai atacatorului. Gândul meu era în altă parte. În mod sigur agenții de teren ai celei mai mari agenții de spionaj din lumea erau bine verificați din punct de vedere medical și în mod sigur n-ar fi ajuns acolo un bolnav psihic. Fără îndoială că, atunci când va fi interogat, va spune, la fel ca și soldatul de la intendență sau mecanicii de excavator ruși, c-a auzit o voce care-i spunea ce să facă. Ar fi trebuit să-l întreb pe maiorul medic cu ce boală psihică este asociat, de obicei, acest simptom, dar n-am mai apucat pentru că ziua următoare a fost cea mai rea dintre toate. Până pe la prânz nu s-a întâmplat nimic și mă uitam în toate părțile, neștiind la ce să mă aștept, pentru c-aveam un presentiment că ceva rău se va întâmpla. Verificasem mâncarea și bazinul cu apă al dinozaurilor și mă îndreptam spre ieșirea din țarc când stația care mă ținea în legătură cu centrul de comunicației al bazei militare, a început să păcănească, apoi vocea alarmată a soldatului Stimm s-a auzit în căști: — Sergent-major Blood, au fost depistate drone neidentificate la distanță de tir față de bază. Fii pregătită! — Pericol, pericol, ai grijă! a șoptit vocea din capul meu. Le-am chemat pe fetițe lângă mine, și s-au despărțit mormăind nemulțumite de carcasele de vită din care mâncau. Nu le întrerupsesem niciodată până atunci masa, dar m-am bucurat să văd că mă ascultă, chiar flămânde fiind. Am mângâiat-o pe Clara pe gât și soldatul Stimm mi-a țipat în ureche: — Rachetele eu fost lansate! Timp estimat de impact zece secunde. Depărtează-te urgent de țarc. — LA PICIOR, Clara! am strigat eu și Clara a îngenunchiat lângă mine, iar eu m-am prins de excrescențele ei osoase, de care erau agățate de obicei armele. — FUGI! am strigat și, după ce m-am văzut urcată și cu mâna în dreptul ochiului ei, am arătat spre înainte. Linda și Lidia n-au mai așteptat alt îndemn și, văzând direcția indicată de mine cu mâna, s-au repezit primele, dărâmând gratiile țarcului. Mi-am lipit capul de spinarea Clarei, ca să nu fiu zgâriată de vergelele de fier desprinse din gard, și-am început cel mai sălbatic galop din viața mea. Polițiștii militari care mă supravegheau și păzeau în același timp, ori fuseseră informați și ei despre iminenta sosirea a rachetelor, ori fuga mea le-a dat un impuls, astfel c-au început și ei să alerge ca să se-adăpostească. E-adevărat că dinozaurii pot atinge și 80 de kilometri pe oră pentru momente scurte, dar ca să pornești din loc o masă de zece tone dura ceva vreme așa că, în timp ce soldatul Stimm îmi număra în ureche, cei trei dinozauri accelerau cu fiecare clipă care trecea: — Timp estimat de impact trei secunde, spunea el aproape țipând. Două secunde...una... Impact! Nu s-a întâmplat nimic și-o clipă, ascultând cum îmi fluieră vântul prin păr din cauza vitezei, am sperat c-a fost o alarmă falsă, apoi un bubuit cumplit s-a auzit în spatele nostru și bucăți de piatră și chiar gratii metalice din gard au început să zboare pe lângă noi. Numai norocul a făcut ca nici eu, și nici dinozaurii, să nu fim rănite. La a doua și-a treia explozie deja eram departe, chiar lângă gardul bazei militare și mă-ntrebam dacă să trecem dincolo când, printre accese de tuse, soldatul Stimm m-a informat că tirul a-ncetat. Am ezitat totuși să mă întorc înapoi și bine-am făcut, deoarece colonelul Spruer mi-a trimis vorbă printr-un polițist militar să rămân pe loc și să fiu pregătită să dărâm gardul unității și să fugim în pădure în caz de pericol. — Ne retragem în munți, ca în războaiele de guerilă, fetelor! le-am spus eu, dar ele nu păreau prea impresionate. De-acolo de unde eram, vedeam destul de bine cum maiorul medic, ajutat de sanitari, acorda primul ajutor răniților și cum soldații începeau deja să strângă dărâmăturile făcute de cele trei explozii. După aproape o oră, și-a făcut apariția într-o mașină de teren și colonelul. Părea bucuros și mi-a spus dintr-o suflare: — Nu-avem nici un mort, ci doar vreo trei răniți. Dar e vorba de răni superficiale. Se pare că în ultimule zile țarcul dinozaurilor era ocolit instinctiv de către cei care n-aveau treabă urgentă pe lângă el. Arătă cu mâna spre resturile dărâmate ale țarcului și mi-a spus: — Rachetele de pe drone n-au cine știe ce putere și ăsta a fost norocul nostru. Plus că au fost depistate din timp. Să-i lăsăm pe cei de meserie să afle ale cui erau și cine ne poartă pică în halul ăsta. Oricum, m-am convins că tu și animalele tale sunteți mai importanți pentru armată decât am crezut pentru că, după ce-am raportat noul atac, s-a pus în mișcare o întreagă echipă de specialiști care vor sosi aici mâine, să analizeze situația și să ofere soluții. A privit spre cele trei femele de dinozaur, care scrutau atente pădurea: — Unul dintre cei cu care-am vorbit m-a întrebat dacă n-ar fi de folos construirea unui adăpost subteran pentru dinozauri, dar am zis să te-ntreb mai întâi pe tine. Am clătinat din cap: — Fetițele mele nu se vor lăsa niciodată închise într-un buncăr subteran. Ar fi mai bine să ne petrecem cea mai mare parte a timpului în junglă. Acolo nu le va depista nimeni prea ușor. Venim dimineața, le dau de mâncare, iau ordinele de marș, apoi plecăm în patrulare. — Ce viață este asta? Cât crezi c-o să reziști așa? I-am zâmbit amar: — Viață de cercetaș, domnule colonel. Și n-am de gând să mă mut în junglă de tot, ci doar până aflați cine vrea să ne ucidă. — OK, a acceptat colonelul cu inimă îndoită. Au mâncat ceva fetele tale înainte de explozii? Am încercat să-mi aduc aminte. Parcă apucaseră să mănânce destul. Oricum, suficient până când aveam să revenim în unitate. — Nu contează, domnule colonel. Chiar dacă nu s-au săturat, vor găsi ele ceva de mâncare în junglă. La urma urmei, sunt animale de pradă. — Nici nu vreau să aflu ce-or să vâneze... Sper doar să n-ajungi în oraș, la barul din care ai fost dată afară, a încercat el o glumă. A privit spre gardul care înconjura unitatea militară și-a continuat: — Cred că trimit câțiva geniști să dărâme gardul, ca să puteți ieși pe-aici. Nu vreau să mai folosiți ieșirea din unitate. Cine știe cine vă mai așteaptă și pe-acolo. Am privit spre Clara și-am bătut ușor cu palma în gardul din elemente prefabricate. — ÎMPINGE, Clara! i-am spus eu și-n câteva secunde o porțiune de vreo zece metri din gard era dărâmată. — Trimiteți geniștii doar ca să repare gardul, domnule colonel, pentru că noi nu mai stăm aici nici un minut. Þinem legătura prin stație! am arătat eu spre căștile pe care le-avem încă în urechi și-am încălecat pe Clara. — Hai, fetelor! Mergem la picnic, le-am spus eu zâmbind și-am ieșit prin porțiunea de gard dărâmată în timp ce în spatele nostru, colonelul clătina din cap de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce făceam. Nu știu dacă faptul că eu și puștoaicele ne petreceam cea mai mare a timpului în junglă sau pur și simplu cineva a hotărât c-ajunge cu-atâtea atacuri la limita penibilului, dar, din ziua aceea, asupra noastră n-a mai fost aruncată nici măcar o piatră. Ca și cum cineva s-ar fi lămurit de inutilitatea atentatelor și-a trântit brusc un capac greu peste ele. Capitolul 16 Fetița era băiețel A urmat cea mai frumoasă perioadă din viața mea, dar nu puteam spune nimănui asta. Trebuia să mă prefac îngrijorată și speriată în scurtele momente în care mă vedeam cu cei din unitatea militară, dar eu, de fapt, mă simțeam mai liberă ca niciodată. Legăturile mele cu unitatea militară se mai țineau într-un fir subțire, ca o ață, și-n mod sigur c-aș fi dat abia la o săptămână prin unitate dacă n-ar fi fost necesar să-mi hrănesc puștoaicele și să schimb acumulatorii de la stația radio. Colonelul părea și el mulțumit de acest aranjament, fiind ferm convins că-n pădure și dacă ne aflam mereu în mișcare eram cu mult mai în siguranță decât în unitatea militară, oricât de bine aș fi fost păzită. Ceea ce era mai important era că bântuiam împreună cu puștoaicele prin cele mai îndepărtate și sălbatice locuri. Africa avea numeroase locuri în care omul nu pusese încă piciorul. Chiar dacă avea aproape două miliarde de locuitori, majoritatea locuiau în marile aglomerații sau de-a lungul fluviilor și prea puțini prin locurile pe unde bântuiam noi. Odată cred că m-am depărtat la mai mult de 200 de kilometri de unitatea militară pentru că, atunci când colonelul a încercat să ia legătura cu mine, s-au auzit abia niște pârâituri slabe și frânturi disparate de fraze. Am revenit mai aproape și-atunci l-am putut auzi mai bine. Nu era nimic important, doar era îngrijorat că n-avea nici o veste de la mine de peste trei zile. Uitasem pur și simplu că trebuia să-i raportez zilnic poziția și eventualele probleme. Era mai ales îngrijorat de faptul că puștoaicele nu se prezentaseră la masa de dimineață, dar se pare că ele găseau suficiente animale pe care să le vâneze, ca să nu mai fie nevoite să depindă de carcasele de vită oferite de cei de la intendență. După ce l-am liniștit pe colonel, am continuat să umblăm brambura și, într-una din zile, am descoperit un lac minunat, limpede ca un cristal, adăpostit sub câteva stânci, de pe care se prăvălea o cascadă sclipitoare. M-am dezbrăcat și, fără nici o urmă de responsabilitate, m-am aruncat în apele cristaline, urmată imediat de puștoaice. În ciuda senzației de euforie pe care o simțeam, eram atentă la tot ce era în jur pentru că, deși nu părea un loc populat de crocodili, nu se știa niciodată. Dacă n-ar fi fost puștoaicele mai atente decât mine, în mod sigur ar fi fost ultima baie din viața mea. A doua zi, pe când înotam destul de departe de mal, am simțit o atingere rece pe picior. Înainte s-apuc să reacționez, Clara, care era cel mai aproape de mine, s-a repezit ca un fulger și, o clipă mai târziu, a scos din apă un crocodil în botul imens. Lidia și Linda m-au flancat imediat și m-au împins afară din apă, iar după câteva minute a sosit și Clara, trăgând crocodilul pe mal. Deși era cât pe-aici să mă-nhațe, nu m-am putut bucura de priveliștea crudă a sfâșierii crocodilului și-a modului în care-l mâncau fetele. De-atâta timp, ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că sunt totuși niște animale de pradă și că vrând, nevrând, ăsta era modul lor de viață. După ce-au terminat de mâncat uriașul crocodil, mă așteptam să se-ntindă la soare și să-și facă digestia, așa cum ar fi procedat oricare alt mare carnasier. În loc de asta, după ce-au schimbat câteva mârâituri, Clara s-a îndreptat spre mine și m-a împins câțiva metri mai departe de malul lacului, apoi au intrat toate trei în lac și-au început să-l cerceteze cu atenție, de parc-ar fi fost o adevărată patrulă militară. În numai trei ore au terminat de dragat tot lacul. Nu știam că pot înota atât de bine, uneori aveam impresia că stau și câte cinci minute sub apă, căutând grijulii peste tot. Au mai găsit patru crocodili, i-au ucis și i-au adus lângă mine, apoi Clara a venit la mine și m-a împins ușor spre lac. Nu mai aveam chef de baie, dar probabil ăsta era modul ei de a-mi transmite că lacul era sigur. Și singurul mod în care m-am priceput să-i spun c-am înțeles mesajul a fost să intru câteva minute în apă, să mă bălăcesc. După ce-am revenit în unitate am fost tentată să-i spun colonelului despre acest lac și despre episodul recent încheiat, dar am considerat că-i mai bine să tac și să țin descoperirea numai pentru mine. Locul mi se părea fascinant și-am surprins de câteva ori două dintre puștoaice dispărând în spatele perdelei de apă făcută de cascadă, în timp ce a treia stătea de pază lângă mine. După câteva astfel de dispariții am devenit curioasă și, ocolind lacul, am văzut o fâșie îngustă de teren uscat pe unde-am putut ajunge în spatele cascadei. Am găsit astfel intrarea într-o peșteră imensă, unde Clara și Linda se fugăreau și se hârjoneau fără grijă. Dacă la intrare se mai putea zări câte ceva de la lumina care se strecura prin perdelele de apă ale cascadei, urma o porțiune de semiîntuneric, apoi peștera era iar luminată de razele soarelui care se strecurau prin câteva hornuri ce se deschideau în tavan, ca niște luminatoare. Când m-au zărit, cele două puștoaice au părut nemulțumite și ușor, dar ferm, m-au împins cu boturile lor imense spre ieșire. Am mai aruncat o privire spre adâncimile peșterii, dar cum n-am văzut nimic deosebit, am pășit spre ieșire. Împinsă puțin cam tare de Clara, am alunecat și m-am sprijinit fără să vreau de unul din pereți. Mi-am tras mâna ca arsă. De fapt nu chiar arsă, pentru că temperatura rocii de care mă sprijinisem n-avea mai mult de 40 de grade Celsius, dar pentru că nu m-am așteptat să întâlnesc o asemenea temperatură acolo, m-am speriat și-am tras mâna. N-am avut timp să cercetez îndeaproape fenomenul și întinderea lui pentru deoarece Clara delicat dar ferm, mă conducea spre ieșire. Am ieșit afară și, dând de apele cristaline ale lacului, am uitat de pereții calzi ai peșterii. Speram doar să nu fie fierbinți din cauza unor roci radioactive și să pățească puștoaicele ceva. După încă o zi, am fost chemată de colonel pentru că primise informații pe căi oculte că orice pericol care plana asupra mea sau asupra fetițelor mele fusese înlăturat. Pe drumul de întoarcere mă tot întrebam cum anume a aflat asta, dar am ajuns la unitatea militară înainte de-a dezlega enigma și, văzând cu câtă poftă se reped fetițele asupra carcaselor de vită abia decongelate, mi-am dat seama că, de fapt, se obișnuiseră și cu acest fel de hrană. În timp ce ele mâncau, de mine s-a apropiat un soldat mai în vârstă care, după ce-a tușit de câteva ori, și-a făcut curaj să vorbească: — Nu vă supărați, domnișoară sergent-major, dar aș vrea să vă spun ceva. Am privit uimită la el. Era soldatul de intendență care se ocupa cu hrana puștoaicelor după dispariția lui Tim Slade și, din câte-mi aminteam, până acum nu schimbasem prea multe vorbe. — Spune, l-am încurajat eu. Și-a scos boneta și și-o frământa neliniștit în mână, căutându-și parcă vorbele. — Nu știu cum să vă spun, a început el în cele din urmă să vorbească, dar cred că faceți o greșeală. Eram hotărâtă să dau dovadă de tact și l-am întrebat cu răbdare: — Ce fel de greșeală? — Păi, vă aud mereu că le spuneți celor trei animale ba puștoaice, ba fetițe… Probabil că nu era singurul care era nelămurit pe tema asta, așa c-am hotărât să-i explic: — Vezi dumneata, dinozaurii ăștia, chiar dacă toți le zicem dinozauri, sunt de fapt femele de dinozauri pentru că femele sunt mai mari și mai robuste și mai bine pregătite să… M-am întrerupt pentru că soldatul, fără să mă-ntrerupă, a arătat cu degetul spre Linda care tocmai terminase de mâncat și-acum se întindea, arătându-și în toată splendoarea abdomenul. Iar ceea ce se afla acolo fără îndoială că n-ar fi trebuit să se afle în dotarea unei puștoaice, indiferent din ce regn ar face parte. — Una din fetițele dumneavoastră e un băiețel în toată regula, a spus soldatul și s-a depărtat, dându-mi astfel timp să privesc și să mă gândesc. Am făcut grăbită un set de fotografii și-am căutat un loc mai izolat ca să pot vorbi liniștită la telefon. După ce m-am asigurat că nu e nimeni prin apropiere, l-am sunat pe colonelul Thomson. — Știu că este miezul nopții, domnule colonel, dar sunt sigură c-o să vă sară somnul când o să vedeți ce vă trimit. Am trimis fotografiile și-am ascultat tăcută. Mi s-a părut c-aud cum respirația colonelului se accelerează, dar probabil că era doar o impresie. — Sper c-i o glumă, a spus mai mult în șoaptă colonelul și l-am simțit, în ciuda distanței, cuprins de îngrijorare. — Nu-i nici o glumă, domnule colonel, și-abia acum câteva minute am văzut și eu despre ce este vorba. După câteva clipe de tăcere colonelul a oftat, apoi a întrebat: — Există posibilitatea să fie o greșeală? Adică să fie o reflexie de lumină sau ceva asemănător? Am pufnit disprețuitoare și-am spus: — Domnule colonel, din nefericire pentru dumneavoastră și pentru iluziile dumneavoastră, sunt o fată crescută la o fermă și, chiar dacă nu creșteam dinozauri, pot să vă confirm fără nici o urmă de-ndoială: Linda nu mai este femelă, ci un mascul funcțional din toate punctele de vedere. — Ce te face să crezi asta? a întrebat cu voce tremurândă colonelul. Și-atunci i-am spus despre hârjoana nevinovată a Lindei și a Clarei din peșteră. Cel puțin așa o credeam eu atunci, dar acum, rememorând scena, mi-am schimbat părerea. — Doamne Dumnezeule! Trebuie să vii aici cât poți de repede, să vorbim cu profesorul Douglas. Sper doar să nu fie prea târziu... I-am explicat pe scurt despre modul în care reacționează fetițele în lipsa mea și-a început să râdă. — Dacă-mi aduc aminte, prima comandă pe care-ai folosit-o cu ele a fost tocmai comanda AȘTEAPTÃ. Dacă a funcționat atunci, de ce crezi că n-ar funcționa acum? — Păi, credeam că se referă numai la intervale mici de timp, nu la câteva zile sau chiar săptămâni... Colonelul a pufnit disprețuitor și-a spus ușor răstit: — Citește bine manualul și pe urmă mai discutăm. În drum spre biroul comandantului meu am scos manualul și l-am recitit la partea de comenzi. Cu litere mici, încât abia se puteau citi, scria într-adevăr și de comanda AȘTEAPTà și despre caracteristicile ei. Comanda AȘTEAPTà putea fi urmată de durata cât trebuiau să aștepte. Era destul să spun AȘTEAPTà O ZI, AȘTEAPTà O SÃPTÃMÂNÃ, AȘTEAPTà O LUNà și fetele urmau să m-aștepte intervalul de timp indicat prin comandă. Erau cele mai mici litere din tot manualul și, gândindu-mă mai bine, era bine așa pentru c-altfel, la primele greutăți întâlnite, aș fi dat bir cu fugiți. Capitolul 17 Home sweet home După ce-a auzit că există posibilitatea ca dinozaurii să rămână liniștiți în lipsa mea, comandantul meu n-a mai avut nimic împotrivă să plec în concediu câteva zile. N-am vrut să-l implic pe colonelul Thomson în asta, care în mod sigur ar fi reușit să impulsioneze lucrurile, pentru c-am încercat să mă descurc singură. — OK, dacă zici că nu-i apucă iar strechea în lipsa ta, îți promit că te vei urca în primul avion care pleacă spre țară din Mbongo. Întâmplător, primul avion care decola spre țară era un bătrân cargou imens, de tip Lockheed Martin C-130J Super Hercules care, după cum arăta, părea de pe vremea dinozaurilor. Adusese ajutoare umanitare în Mbongo, iar acum se întorcea gol spre casă. Văzându-mi privirea plină de îndoieli, căpitanul avionului a-nceput să râdă și-apoi mi-a spus: — Domnișoară sergent major, colonelul dumitale a solicitat la aeroport cel mai sigur mijloc de transport aerian spre țară pentru dumneata… A făcut un gest larg spre imensul cargou și-a spus: — Ãsta este! Poate că n-are confortul și luxul unui Air Jet, dar credeți-mă uriașul ăsta ne va duce în America în siguranță. M-am mulțumit să-i zâmbesc ușor și m-am urcat în cala avionului, căutându-mi un loc cât mai confortabil, ca să pot dormi. Nu mai erau alți pasageri, iar cei patru membri ai echipajului păreau prea preocupați de ceea ce făceau ca să mai aibă timp și de mine. Așa că m-am cufundat în gânduri, pe scaunul tare, în timp ce avionul a început să se târască cu 600 de kilometri pe oră spre America și nici nu mi-am dat seama când am adormit. Pe la jumătatea drumului navigatorul m-a trezit și mi-a adus o tavă c-un ceai cald și-o rație militară. Am mâncat ca prin vis tot ce mi-a dat și-am adormit iarăși, trezindu-mă abia când am ajuns pe aeroportul de destinație. M-am întins să mă dezmorțesc, am mulțumit echipajului, apoi am intrat în prima toaletă întâlnită ca să mă clătesc puțin pe față, fiindcă-mi rămăseseră urme adânci pe față de la spătarul scaunului de care mă sprijinisem în timpul somnului. Am avut parte de legături bune și, după ce-am închiriat o mașină din parcarea aeroportului din Dallas trei ore mai târziu eram acasă. Deși i-am telefonat din mașină mamei c-o să ajung acasă pe la amiază, parcă nu-i venea să creadă când m-a văzut în fața porții. M-a privit mult timp înmărmurită, apoi și-a dus mâna la gură ca și cum ar fi vrut să-și oprească vorbele, dar în cele din urmă a întrebat: — Doamne, Amber, ce ți-au făcut? Ești slabă ca un schelet. Am zâmbit gândindu-mă că goana cu dinozaurii prin junglă nu prea era făcută pentru cele dornice să se îngrașe, dar nu puteam să-i spun așa ceva. I-am zis: — Mamă, nu uita că sunt în armată și-acolo nu prea e timp de lenevit… Mama mă privea și tot nu-i venea să creadă, așa că m-am dus în fața oglinzii mari din sufragerie ca să mă privesc mai bine. Din oglindă mă privea o fată slăbuță, cu fața trasă, păr auriu și doi ochi care păreau mai albaștri și mai adânci din cauza cearcănelor. Uniforma era mototolită și adăuga și ea o notă de dezolare înfățișării mele. — Lasă, mama! Fac o baie și-ai să vezi că sunt ca nouă. Am intrat în camera mea, care rămăsese la fel ca atunci când am plecat și să mă angajez în armată, am aruncat uniforma într-un colț și m-am tolănit în cadă până când m-a strigat mama, îngrijorată că nu mai ies. Am ales o rochie albastră și-am încercat să-i prind la spate câteva cute care, în urmă c-un an, nu existau, în așa fel încât să n-atârne. Când am coborât, mama m-a studiat c-un ochi critic, dar n-a spus nimic și m-a invitat la masă. Întinsese pe ea atâtea bunătăți încât aveam impresia că vrea să-mi pună la loc kilogramele lipsă în numai câteva zile. — Tata când vine? am întrebat eu după ce m-am săturat, gândindu-mă c-un ușor sentiment de vinovăție că poate-ar fi fost bine să-ntreb asta înainte de-a începe să mănânc. — Lasă-l tu pe taică-tău, a spus mama zâmbind. Știi bine că nu lasă câmpul nici măcar dac-ar fi avut băiatul sosit din armată. Tata avea câteva zeci hectare și se „juca de-a agricultura” după cum spunea mama, dar adevărul era că întotdeauna se descurca de minune cu joaca lui și ghicea c-un an înainte la care dintre cereale le va crește prețul, de parcă ar fi avut un glob fermecat. Iar treaba cu băiatul sosit din armată era o vorbă de-a noastră, scoasă atunci când m-am înrolat. Tatăl meu era convins că m-am angajat în armată numai pentru a-i demonstra lui că pot ține locul băiatului pe care și-l dorise toată viața. De fapt, situația era mai complicată și eu aveam de gând s-o complic și mai mult, dar n-aveam ce face. Am așteptat un moment prielnic și, după ce-am strâns de pe masă, am oftat adânc și i-am spus mamei: — Mamă, n-aș vrea să te superi, dar vreau să te-ntreb ceva mai delicat. Mama s-a șters îndelung pe mâini cu șervetul, apoi s-a așezat la masă ca și cum ar fi ghicit ce urmează s-o întreb. — Întreabă, a spus ea și-avea vocea pierdută. M-am așezat și eu am strâns din pumni sub masă, dar n-am renunțat fiindcă trebuia să știu: — Mamă, eu sunt copilul vostru natural? Sau sunt înfiată? Tăcerea s-a lăsat grea între noi, punctată periodic de apa care picura din robinetul din bucătărie pe care uitasem să-l închid până la capăt. — Ce-ți veni să-ntrebi așa ceva? a întrebat mama c-un glas șoptit, într-un târziu. — Așa... fără nici un motiv, am spus eu, deși aveam un motiv foarte întemeiat, atât doar că nu puteam să i-l spun. — Nu te-am îngrijit noi așa cum ai fi vrut? Nu ți-am fost alături de câte ori ai avut nevoie? M-am ridicat de la masă și-am întrerupt-o: — Mamă, nici vorbă de așa ceva! Pur și simplu sunt prea diferită de voi și nu-mi pot explica motivul. Voi sunteți amândoi bruneți cu pielea închisă, iar eu am pielea albă și păr auriu, aproape blond. Voi aveți ochi căprui, iar eu albaștri… Mama a zâmbit trist, apoi a oftat adânc și-a spus: — Speram să nu-ți dai seama, dar tu ai fost întotdeauna o fată isteață, așa că nu mă mir că întrebi asta. În cele din urmă tot trebuia să-ți spunem... S-a dus la chiuvetă, a lăsat să curgă apa într-un pahar de apă apoi, după ce-a băut câteva înghițituri, a continuat: — Eu și tatăl tău eram căsătoriți de câțiva ani buni și încă n-aveam nici un copil. Am făcut nenumărate analize, atât eu cât și tatăl tău, dar nimeni nu-și putea explica motivul, pentru că totul părea în regulă. Uitase și ea să-nchidă robinetul bine și-a părut deranjată de zgomotul picăturilor, sau poate căuta numai ceva de făcut ca să poată vorbi mai ușor. A plecat să-l închidă, după care sa-ntors iar la masă, s-a aplecat și m-a privit în ochi: — Aproape c-am renunțat la ideea de-a avea copii și chiar ne gândeam să adoptăm unul, când un prieten de-a tatălui tău ne-a recomandat o clinică privată, cu rezultate excepționale. Era vorba despre un program nou, cumva secret, dar tatăl tău a sacrificat recolta dintr-un an, a mituit pe cine trebuie și uite-așa m-am trezit și eu inclusă în programul special de inseminare artificială. M-a apucat de mâini și m-a strâns: — Ce-ți spun eu acum te rog să nu-i spui niciodată tatălui tău. Orgoliul lui a suferit destul atunci când a aflat cum vom proceda, dar a trecut cu tărie peste asta și-atunci când a vorbit cu profesorul Douglas a făcut chiar haz de necaz și-a spus că, dacă tot avea de-ales, atunci el vrea un băiat înalt și blond, să alerge toate fetele după el. — Profesorul Douglas? am întrebat eu și-am sperat ca mama mea să nu vadă cum am tresărit. — Da, a spus mama. Profesorul Douglas era șeful clinicii private. De ce întrebi? — Am cunoscut și eu pe cineva care se numea Douglas, am răspuns eu cât mai neutru posibil. — Probabil că este doar o coincidență, a spus mama mea. Imediat după ce-am rămas gravidă clinica s-a închis, iar despre profesor n-a mai auzit nimeni nimic. Oricum, nouă nu ne păsa pentru că ne-am atins scopul. Chiar dacă n-am născut un băiat cum a sperat tatăl tău, am căpătat o fetiță care, cel puțin până pe la vreo zece ani, a fost gălbioară ca floarea soarelui. A arătat spre peretele sufrageriei plin cu poze de ale mele de la diferite aniversări. Am zâmbit privindu-le și nu am putut să nu-i dau dreptate. Până pe la vreo zece ani aveam un păr atât de galben, încât părea vopsit. Abia mai apoi a început să se-închidă la culoare și să capete culoarea auriu închis, pe care-o aveam și-acum. Și-mi aduceam aminte și de încercările tatălui meu de-a uita că n-are un băiat și cum mă-nvăța tot ce-ar fi vrut să știe puștiul lui pe care nu l-a avut astfel că, foarte timpuriu, am învățat să călăresc și să conduc un tractor. — N-o să-i spun nimic, mamă. Pentru mine ați fost și rămâneți cei mai buni părinți din lume. Mulțumită de asigurările mele mama s-a întors la bucătărie să pregătească una din specialitățile ei, iar eu m-am dus să mă plimb prin grădină. „Să mă relaxez” i-am spus mamei, dar pe lângă relaxare mai căutam răspunsul la câteva dintre întrebări. În trecere spre partea din spate a grădinii am intrat prin șopron și-am luat un hârleț și-o lopată apoi, cu ele pe umăr, m-am îndreptat pe furiș, și parcă ușor vinovată, spre locul unde-am îngropat-o în urmă cu mulți ani pe Bella, cățelușa mea Husky. În capul meu zumzetul creștea în intensitate dar strâns din dinți și-am continuat să merg. Căutând să sap repede și ordonat, așa cum m-au învățat instructorii de la Fort Hood să sap adăposturile individuale, n-a trecut mai mult de-un sfert de oră până când să-mi dau seama că în mormântul Bellei nu se afla nimic. Nici măcar pledul ei drag, pe care-și petrecuse ultimele zile de viață. Am așezat gliile desprinse înapoi peste mormânt astfel că, dacă cineva nu-ar fi căutat cu tot dinadinsul, n-ar fi observat nimic. M-am spălat pe mâini la cișmeaua din curte și-am intrat în casă, unde mama îmi curățase și călcase uniforma. Văzând privirea mea uimită, mi-a spus: — A dat telefon tatăl tău că astăzi vine mai repede și m-am gândit că…a ezitat o clipă, apoi a continuat: — M-am gândit că i-ai face o mare bucurie dacă te-ar vedea în uniformă... Am zâmbit și i-am spus: — Sigur că da, mamă. Nici o problemă. Am luat uniforma și-am urcat la mine în cameră să mă schimb, apoi l-am așteptat pe tata afară, pe treptele de la intrare. Mama a venit lângă mine și m-a privit pe furiș: — Ești o fată frumoasă, Amber. N-ar trebui să spun, dar ești o fată foarte frumoasă și uneori mă-ntreb cum de nu-ți găsești și tu pe cineva? Am ridicat din umeri, dar trebuia să-i răspund pentru că altfel ar fi reluat subiectul iar și iar, așa că preferam s-o lămuresc acum: — Mamă, sunt angajată în armată și-acolo există un afurisit de regulament pe care trebuie să-l respectăm cu toții, și femeile și bărbații. Iar articolul 50 din acest regulament interzice în mod categoric relațiile între camarazi, așa că nu prea pot să-mi găsesc prieteni cât sunt în armată pentru că, acolo unde sunt, nu întâlnesc decât camarazi. Am văzut că mă privește cu îndoială, așa că am continuat: — Și, ca să te liniștesc până la capăt, să știi că nu-mi plac fetele… cel puțin nu în felul în care te gândești tu. Îmi plac bărbații, ca la orice fată normală, numai că … n-a sosit încă vremea. Crede-mă. Parcă puțin mai liniștită, mi-a arătat tractorul tatei care se vedea venind în depărtare și-a intrat în casă ca să mă lase să-l primesc singură. Când l-am văzut apropiindu-se, m-am ridicat și l-am salutat bățoasă și m-am făcut că nu-i văd lacrimile din ochi când mi-a răspuns la salut. — Ce mai faci, soldățelul meu iubit? a întrebat el cu voce schimbată și m-a luat în brațe și m-a strâns tare, la fel ca în copilărie. Mâinile lui mari, cât niște lopeți, bătătorite de muncă, îmi mângâiau părul și-o clipă, doar o clipă, mi-am imaginat că sunt iar fetița de odinioară, alergând cu Bella prin pădurea din spatele grădinii doar eu și ea, fără griji, dinozauri și fără zumzetul și vocile din cap. Ziua petrecută cu ai mei, în casa copilăriei, a trecut aproape fără să-mi dau seama, iar seara m-am culcat devreme pentru că a doua zi trebuia să mă trezesc dimineața devreme pentru ca să merg să-l întâlnesc pe colonelul Thompson. Capitolul 18 Visele doctorului Douglas Am ajuns la locuința profesorului Douglas duminică pe la prânz. Pentru că nu răspundea la telefon, dar colonelul Thompson știa unde locuiește, am hotărât să cădem pe capul lui direct, fără să-l mai anunțăm. — Puteam să-i trimitem măcar un mesaj pe telefon sau un email... am spus eu la un moment dat, cuprinsă de remușcări, dar colonelul Thompson a scuturat din cap. — Poate-i mai bine că ajungem pe neașteptate. Abia nu-i dăm timp să pregătească o poveste ca să ne îmbrobodească. Zău că n-aș vrea să ne-amețească iar cu explicații de doi bani, mai ales după ce-am aflat ce se-ntâmplă cu dinozaurii tăi. Conducea relaxat, șoseaua era liberă și se vedea că nu era prima dată când urma drumul ăsta. După câteva minute de tăcere și-a continuat ideea: — În viața mea n-am cunoscut un om c-o putere de convingere mai mare... Să fi văzut cum îi mâncau din palmă durii din Comisia de Apărare a Senatului. Parcă-i sorbeau cuvintele din gură, nu alta. I-a convins din două vorbe și trei mișcări. — Înafara cazului că nu erau deja gata convinși, am mormăit eu și el era gata să oprească mașina de emoție. A întors capul spre mine și m-a întrebat: — Ce vrei să spui cu asta? Chiar dacă era o porțiune dreaptă de șosea, nu mă simțeam confortabil ca cineva să conducă cu ochii la mine, așa că i-am arătat c-un gest șoseaua și, după ce-a întors privirea spre drum, am continuat: — Imediat după moartea Bellei, cățelușa mea Husky, am început s-aud o voce care-mi spunea ce să fac. Dacă nu voiam să fac ce mi se spunea, simțeam un zumzet care devenea din ce în ce mai puternic până când, într-un final, trebuia să mă supun. Așa am ajuns să mă-nrolez în armată, deși eu voiam să joc teatru. De data asta colonelul Thomson a oprit mașina și-a tras pe dreapta într-un refugiu. M-a privit lung un timp, apoi și-a pus capul pe volan și, în cele din urmă, a întors capul spre mine și mi-a spus: — Deci și tu... Credeam că numai eu sunt atins de această „nebunie” . Am ridicat din umeri: — Și eu, mai mult ca sigur că și profesorul Douglas și cine știe câți or mai fi. A respirat adânc de câteva ori, până și-a revenit destul de mult ca să poată conduce mașina mai departe. A pornit-o și-a spus: — Haide, totuși, la profesor… sunt sigur că știe mai multe decât spune. Locuința profesorului Douglas era o veche casă colonială, restaurată și bine întreținută. Când colonelul a tras mașina la peron, am avut surpriza să vedem silueta subțiratică a profesorului între coloanele din față. — Vă așteptam, a spus el după ce-am schimbat saluturile de rigoare. — Aveți cumva un glob magic? am întrebat eu, încercând să imprim discuției un ton colocvial, care se preta mai bine la ceea ce-aveam de gând să-ntrebăm. Profesorul mi-a zâmbit părintește și m-a luat de după umeri, conducându-mă în casă. Colonelul Thompson ne-a urmat îndeaproape: Odată ajunși în holul mare și spațios mi-a răspuns: — N-am un glob magic. În schimb, în afară de auzit voci, eu am și vise premonitoare. Un fel de viziuni mai aparte dacă vreți… Văzând că eu și colonelul am schimbat o privire lungă, a zâmbi iar apoi și-a continuat ideea: — Vise destul de vagi și neclare, pentru că uneori le am în stare de trezie și se suprapun peste realitatea curentă, astfel că sunt foarte greu de deslușit. A arătat spre o ușă cu cifru care se deschidea în peretele depărat al holului și ne-a poftit: — Am dat liber azi personalului ca să putem sta de vorbă în liniște și cred că cel mai bine voi răspunde nelămuririlor voastre în laborator. După ce-a deschis ușa, am pătruns într-un laborator spațios și era de mirare că încăpea în casa care nu părea chiar atât de mare. Pereții erau acoperiți cu rafturi pline cu aparatură, iar pe mese era înșirată sticlărie de laborator, alături de care își etalau strălucirea câteva microscoape puternice. Într-un colț, o centrifugă zumzăia monoton, dar profesorul a oprit-o, spunând în surdină: — Nu vreau să fie nimic care să ne perturbe. Și- apoi cred că nici nu mai am nevoie de ceea ce este în ea. A golit o masă, manevră un ibric care părea singura piesă veche din tot laboratorul, și-a revenit cu o tavă pe care se aflau trei cești de ceai fierbinte. A luat un carnețel în care a scris câteva cuvinte. A întors apoi carnețelul, pe rând, atât spre mine cât și spre colonel, și-am putut vedea cele câteva cuvinte scrise în grabă: „ Beți ceaiul repede și fără să-ntrebați nimic!” În ciuda interdicției, am dat să-ntreb ce era cu șarada asta, dar profesorul a dus un deget la buze și-a arătat spre cănile cu ceai. Am dus ceașca la gură și l-am gustat. Ceaiul avea un gust amărui și părea făcut dintr-un amestec de plante medicinale. Au trecut câteva minute și abia atunci mi-am dat seama că zumzetul din mintea mea, ce mă însoțea în permanență, ca un zgomot de fond de la moartea Bellei, se atenua tot mai mult și, în curând, a dispărut cu totul. Văzând schimbarea de pe fața mea, profesorul a zâmbit și-a explicat: — Ceai din Leonurus Cardiaca, spuse profesorul și ne-a mai așezat câte o cană în față. Din sutele de ceaiuri încercate, se pare că este singurul în stare să reducă puțin volumul vocilor și să atenueze zumzăitul până la un nivel suportabil, sau chiar să-l anuleze cu totul. A continuă văzând privirile noastre nedumerite: — Se găsește în farmacii. Este folosit ocazional pentru tratarea anxietății. Încercați să mai beți încă o cană și-o să vedeți ce se-ntâmplă. Abia de la a doua cană vor dispărea complet și vocile. Am dus precaută a doua ceașca la buze și imediat am auzit vocea, de data asta cu o notă de iritare răutăcioasă, cum spune: — Nu bea, rău, nu bea! Am mai luat o gură fierbinte de ceai și vocea s-a transformat într-un bolborosit furios. Am mai luat încă o gură și bâzâitul care-a apărut era cu-adevărat suportabil de data asta. — Vocea îmi spune să nu beau, le-am spus eu și-am mai sorbit o înghițitură de ceai. Profesorul Douglas a zâmbit și mi-a răspuns: — Bea-l tot, cât mai repede și cât mai cald și-o să ai parte de liniște pentru cel puțin două ore. Am golit ceașca și exemplul mi-a fost urmat imediat de colonelul Thompson care s-a luminat vizibil la față după ce-a terminat de băut tot ceaiul. După ce-a văzut efectele ceaiului pe fețele noastre, profesorul a spus: — Acum vom avea vreo două ore să discutăm în liniște. Am găsit și alte substanțe care blochează vocile, dar ceaiul ăsta este cel mai simplu și mai ușor de folosit. Și-nafară de asta, sunt pline farmaciile naturiste de el. Deși nu crește în America, a fost importat în cantități industriale din Europa. Acolo se numește ceai de talpa gâștei. A arătat spre ibric și-a continuat: — Problema e că nu putem să bem câte un ceai din două în două ore pentru că, în cantități mari, intervine intoleranța. Să ne grăbim, așadar, să discutăm ce-avem de discutat. Am privit la colonelul Thompson mi-a făcut semn să vorbesc eu prima. — Mai întâi vreau să vă-ntreb dacă sunteți unul și același profesor Douglas care, în urmă cu peste 20 de ani, a condus o clinică privată de fertilitate, unde se făceau și inseminări artificiale? Colonelul îl privi dintr-o parte, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară: — V-ați ocupat și cu-așa ceva? Profesorul a ridicat din umeri: — Parcă n-ați ști! M-am ocupat de tot ce-mi spuneau vocile să fac. Numai că …vedeți voi, de cele mai multe ori făceam toate lucrurile astea, așa, ca-ntr-un fel de transă, și mă trezeam câteva ore mai târziu și mă uitam în jurul meu ca să văd ce lucruri fusesem pus să fac. Uneori mă simțeam ca o pensetă umană pusă să ia trei micrograme din substanța A și s-o amestec cu patru micrograme din substanța B, iar cu ceea ce rezulta, trebuia să fac ceva ce nu-mi mai aminteam peste numai câteva ore. Și-a mai turnat o cană de ceai și, după ce-a sorbit din ea, a zis: — Se pare că la mine problema este mai severă decât la voi și, din cauza asta, sunt nevoit să beau mai mult ceai. Zilele astea voi încerca să analizez compoziția ceaiului și să încerc să izolez substanța care ne ferește de voci și zumzet. Poate voi reuși să prepar niște pilule pe care-ar trebui să le purtăm în permanență la noi. Ascultam atentă explicațiile profesorului, dar o întrebare nu-mi dădea pace. Am încercat s-o formulez cât mai simplu și, în cele din urmă, am întrebat direct: — Atunci, domnule profesor, cine sunt eu? Sunt „fabricată”, ca să spun așa, din componente umane sau ați luat un microgram de-aici și două de dincolo și în cazul meu? Profesorul m-a privit trist, apoi a oftat adânc și mi-a făcut semn să mă ridic și să-l urmez până la un perete al laboratorului, care avea prinsă pe el o oglindă. I-a făcu semn colonelului să se apropie și el, apoi a spus: — S-ar putea să-ți pară rău c-ai întrebat, dar există o metodă sigură de-a afla cine ești. Sau ce ești… Mi-a prins mâinile la spate și i-a spus colonelului Thomson: — Þine-i, te rog, mâinile la spate și strânge-le cât poți de bine. Nu uitați că totul nu-i decât un experiment. Spre deosebire de Clara, care de obicei executa prompt comenzile, colonelul a privit spre profesor, a privit spre mine apoi, după ce-a întors ordinul pe toate părțile, a întrebat nedumerit: —De ce naiba aș face asta? — E doar un experiment, l-a liniștit profesorul, zâmbind. Apoi mi-a zâmbit și mie. În cele din urmă colonelul a trecut în spatele meu, mi-a prins mâinile la spate și mi le-a ținut strâns, așa cum i-a cerut Douglas. Profesorul s-a așezat în fața mea și, zâmbindu-mi cu-același zâmbet fals liniștitor, mi-a tras o palmă peste față încât am văzut stele verzi la propriu. Înainte de-a putea reacționa, mi-a întors fața spre oglinda atârnată de peretele laboratorului și i-a spus colonelului. — Acum las-o să vadă! Cu obrazul în flăcări, am dat să mă-ntorc spre profesorul Douglas și să-i spun câteva vorbe grele, uitând de grade și de respect, dar privirea mi-a fost atrasă de oglindă de unde mă privea o cu totul altă persoană. Dacă fața mai semăna cât de cât cu veche mea înfățișare, ochii în mod sigur nu mi-i recunoșteam. Deveniseră verzi ca smaraldul, iar două pupile negre, verticale și imense ca două hăuri, mă fascinau și m-au făcut să mă trag înapoi până când m-am lovit de colonelul Thomson, care nici el nu-și putea lua privirea din oglindă. După ce ne-a lăsat un timp să admirăm noua mea înfățișare, profesorul Douglas a spuse c-un zâmbet amar: — Dac-ai avea tupeul să ne pocnești sau ai găsi o altă cale prin care să ne înfurii la extrem, ai avea surpriza să vezi că, atât eu, cât și colonelul, am avea ochii exact ca tine. A umplut un pahar cu apă de la chiuveta din fața oglinzii și mi l-a întins fără să spună nimic. Apoi, după ce l-am băut și m-am mai liniștit, a adăugat: — Și ca noi cine știe câți or mai fi... numai că nu putem umbla pe străzi și să pălmuim oamenii la întâmplare, ca să aflăm câți dintre ei sunt așa, ca noi…și câți dintre ei sunt normali... Am oftat adânc, am mai băut puțină apă, mi-am clătit fața și-am privit fascinată cum pupilele negre ca tăciunele se retrag încetul cu încetul și, în numai câteva minute, din oglindă mă priveau iar ochii mei albaștri și inocenți. Simțeam că tremur, nu atât din cauza palmei primite, cât mai ales de la implicațiile pe care le aveau cele aflate. M-am așezat la masa de laborator și mi-am pus singură încă o ceașcă de ceai, încercând instinctiv să mă apăr de voce și de tot ce-nsemna ea. S-au așezat alături și ceilalți doi, iar în cele din urmă colonelul a spus: — Noi venisem să vă spunem că Linda s-a transformat în mascul, dar se pare că dumneavoastră aveți mai multe vești să ne dați, așa c-ar fi bine să vorbiți primul. — Cum doriți, a spus profesorul și-a început să ne istorisească cea mai incredibilă poveste pe care credeam c-o pot auzi. Și pe care, dacă n-ar fi fost confirmată de propria mea experiență, n-aș fi crezut-o cu nici un chip și-aș fi catalogat-o imediat ca pe încă una din multe teorii ale conspirației. —Fiind cel mai în vârstă dintre noi, probabil că eu am fost primul care a început să aibă vise și să audă aceste voci. Și lucrul acesta a început foarte devreme, încă din copilăria mea timpurie, astfel încât nu mi s-au părut ceva deplasat. Chiar și părinții mei își închipuiau, când le povesteam despre experiențele mele, că nu era vorba decât despre un prieten imaginar cum au mulți dintre copii de vârstă preșcolară. Ba mai mult, erau încântați de existența acestui prieten imaginar, mai ales pentru că mă sfătuia de bine și mă ferea de pericole. Bunica mea spunea că-i vorba de „îngerul meu păzitor” dar eu, după ce-am mai crescut, mi-am dat seama că-i vorba de cineva care mă voia cu orice preț în viață, pentru că avea planuri mari cu mine. — Cineva? Cine? am întrebat eu. Extratereștrii? O civilizație reptiliană? Profesorul Douglas a clătinat din capul lui mare și leonin a dezolare. — Nu știu sigur… dar dacă vom pune cap la cap tot ce știm toți despre această problemă, probabil că vom afla. Există un principiu filosofic numit Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei, care spune că, după ce elimini toate ipotezele improbabile, ceea ce rămâne este în mod sigur adevărat. Așa că, hai să vă spun ce știu eu. Ne-am așezat mai bine și, deși scaunele erau destul de incomode, în curând nu-am mai simțit disconfortul. — La 12 ani mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă cu mine. Atunci când, la urcarea într-un autobuz care urma să mă ducă pe mine și pe câțiva colegi într-o excursie, am auzit mai tare ca niciodată vocea. ”Pericol, nu urca!” îmi spunea vocea și, pentru că nu voiam să mă fac de râs în fața colegilor și-am îndrăznit s-o înfrunt, am simțit un bâzâit mai puternic ca niciodată și care mi-a dat o durere de cap groaznică. Pur și simplu am simțit că-mi pleznește capul de durere și, ca să scap de ea, am început să mă izbesc cu capul de trotuar și de ziduri. Bineînțeles că autobuzul a plecat în excursie fără mine, iar eu am fost dus la spital unde s-a constatat că, în afară de cucuiele pe care mi le făcusem singur, n-aveam nici o altă afecțiune. Între timp a sosit vestea că autobuzul în care se aflau colegii mei s-a răsturnat într-o prăpastie din Munții Stâncoși și nici unul dintre ei n-a scăpat cu viață. După întâmplarea asta am început să fiu mai atent la ceea ce-mi spunea vocea și să ascult în întregime de sfaturile ei. Au trecut mulți ani, m-a mai scăpat din câteva pericole, până când am început să mă-ntreb cine este. Era vorba de vocea mea interioară? Sau era îngerul păzitor, așa cum îmi spunea bunica mea? Eram atras încă din tinerețe de biochimie și-am ajuns în curând un specialist renumit, dar uneori îmi puneam întrebarea dacă această pasiune a mea nu era cumva tot indusă. Dacă nu cumva cel din spatele vocii avea nevoie de-un biochimist pentru a-și duce planurile la îndeplinire? A făcut o pauză mai lungă și m-am simțit îndemnată să-l întreb: — Și-așa a fost? A oftat și-a aprobat din cap: — Se pare că da. M-am convins de asta mai ales când am simțit brusc nevoia să readuc la viață dinozaurii. Și nu orice fel de dinozauri, ci tocmai T. Rex. Tot atunci am început să am și vise care păreau atât de reale, încât, după trezire, realitatea din jurul meu mi se părea de fapt un vis. Și mai aveam impresia că visele îmi erau trimise de două entități diferite, care nu prea erau de acord cu ce să-mi transmită. Primul dintre ele a fost și cel mai impresionant, pentru că mi s-a părut c-a durat o eternitate. În el era vorba de niște broaște țestoase uriașe care trăiau într-un loc radioactiv și care, atunci când îmbătrâneau, erau mânate de-un instinct care le trimitea să moară undeva, într-o peșteră aflată pe lângă marele Rift African. „Le-am trimis la moarte ca să vă puteți voi naște”, îmi spunea cineva în vis și n-am înțeles despre ce-i vorba până când, în visul următor, am primit mai multe informații. În peșteră, care parcă avea pereții luminoși, au intrat o ceată de maimuțe bipede care, după câtva timp, au ieșit de-acolo oameni. — Peștera unde m-au dus fetițele mele... am murmurat eu și le-am povestit, cu amănunte, despre întâmplările de lângă lac. — Nu știu dacă-i aceeași peșteră pe care am visat-o eu, dar în mod sigur este radioactivă, dacă spui că avea pereții calzi. Va trebui să luăm cu noi un contor Geiger când o vom vizita... pentru că va trebui s-o vizităm în cele din urmă... În laborator s-a lăsat o tăcere grea pe care a întrerupt-o colonelul Thomson: — Spuneați ceva de Briciul lui Occam. Când îl ascuțim? Profesorul a zâmbit slab la această încercare de glumă și abia într-un târziu a răspuns: — Înainte de-a trece mai departe, o să vă mai povestesc ceva din copilăria mea timpurie. Încă de pe atunci îmi plăcea enorm să citesc tot ce-mi pica în mână și, la fel ca toți copii care au un tată iubitor, am avut și eu o căsuță într-un copac, căsuță care aproape se prăbușea sub greutatea cărților pe care le cărasem acolo. Luat cu cititul, uitam de mâncare și-atunci tot tatăl meu a găsit o rezolvare, care-a fost acceptată de toată lumea. În bucătărie, la îndemâna mamei mele, a instalat un mâner legat cu o sfoară care, după ce ocolea jumătate de grădină, ajungea și-n căsuța unde citeam eu. La capătul acestei sfori se găsea un clopoțel. Atunci când masa era pusă, mama trăgea de mâner iar eu, conform înțelegerii, lăsam lectura și coboram din copac la masă. — Și credeți că noi suntem copiii care răspundem la semnal atunci când cineva trage de sfoară? a întrebat sarcastic colonelul Thomson. Profesorul Douglas l-a privit cu milă și i-a răspuns cu-amărăciune: — Nu, domnule colonel, noi nu suntem copiii gata să răspundă la semnal. Noi suntem clopoțeii meniți să-i anunțe pe copii că masa-i gata. A adus de undeva o coală mare de hârtie și, c-un marcher negru, a desenat pe ea un mâner stilizat, prelungit cu o sfoară care se termina la capăt c-un clopoțel pe care a desenat un chip de fată care semăna supărător de mult cu mine. Am făcut o grimasă, dar profesorul și-a continuat munca de artist amator și, sub mânerul stilizat de la capătul celălalt al sforii, a desenat o farfurie în care, la fel de schematic dar ușor de recunoscut, l-a desenat pe colonel. — Asta ce naiba vrea să-nsemne? a întrebat ușor exasperat colonelul. Profesorul Douglas a terminat desenul, l-a mai admirat câteva clipe, apoi a întorse foaia de hârtie spre noi să-i putem admira și noi opera și-a zis: — Asta înseamnă că, atunci când cineva va trage de mâner, altcineva se va pregăti de masă. — Cu tot respectul pe care vi-l port, domnule profesor, dar asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o până acum! a exclamat colonelul. Profesorul Douglas a mai privit o clipă desenul, apoi a adăugat: — Mda... este posibil să fi exagerat puțin. Noi trei, în orice caz, nu vom fi serviți drept masă. Cred că noi suntem mai degrabă chelneri… sau poate bucătari... dar în nici un caz nu vom fi nici gătiți și nici serviți ca atare. Atât eu, cât și colonelul, îl priveam și nu ne dădeam seama dacă vorbește serios sau nu, așa că în cele din urmă am întrebat: — Nu puteți fi puțin mai explicit, domnule profesor? Despre cine vorbiți? Cine vor fi cei care vor servi masa și cine va trage de mâner ca să sune clopoțelul? Profesorul a clătinat din cap și-a spus zâmbind: — Pui întrebările greșite, domnișoară Amber Blood. Problema nu este cine va servi masa… asta mi se pare evident. Întrebarea potrivită este când s-a tras de mâner? Văzând că tace, am acceptat să joc rolul pe care mi-l pregătise și-am întrebat: — Foarte bine, domnule profesor, am să întreb așa cum ați spus dumneavoastră. Deci, când s-a tras de mâner? M-a privit blajin și c-un pic de milă, apoi a răspuns: — O dată precisă nu știu, dar aș putea estima că asta s-a întâmplat în urmă cu 65 de milioane de ani. Eu am tăcut, încercând să asimilez informația, dar colonelul Thomson care tocmai bea un pahar cu apă s-a înecat și-a fost cât pe ce să scape paharul din mână. S-a șters de apă, a așezat paharul pe masă, apoi a spus calm: — Sunteți nebun. Fără îndoială că sunteți nebun. De mult am auzit astfel de zvonuri despre dumneavoastră, dar acum m-ați convins cu adevărat. Sunteți nebun! Profesorul l-a privit blajin, ca și cum ar fi fost obișnuit cu astfel de aprecieri, și în cele din urmă a spus: — Păi, gândește-te puțin, domnule colonel, la zumzăitul mai mult sau mai puțin permanent pe care-l auzi în cap. La vocile care, în cele mai importante momente ale vieții, apar și-ți spun ce să faci. Gândește-te bine la asta și-o să-ți capeți singur răspunsul. Își masă îndelung fruntea apoi continuă: — Știu că este greu de acceptat, dar în știință, atunci când elimini toate celelalte ipoteze, cea care rămâne trebuie să fie adevărată. Este vorba de Briciul lui Occam, un concept filosofic vechi de secole și care n-a dezamăgit până-n prezent. Dacă găsiți altă explicație mai simplă, eu unul o accept cu plăcere… Colonelul n-a spus nimic, dar se vedea că se gândește intens la cele aflate. — Să presupunem, doar de dragul demonstrației, că cele propuse de dumneavoastră ca ipoteză de lucru ar fi adevărate… deși nu-mi imaginez încă cum ar putea fi așa ceva posibil... dar să presupunem c-ar fi adevărat. Atunci atentatele asupra dinozaurilor și-asupra sergentului Blood n-ar fi tocmai acele fapte care vă contrazic? — Păi, e suficient să ne gândim că poate în urmă cu 65 de milioane de ani exista, ca și-acum, o opoziție care nu era de acord cu ceea ce-aveau de gând să facă cei de la putere. Cum sunt la noi cu partidul Democrat și cel Republican. Colonelul nu părea de acord cu asta: — Păi, dac-ar fi adevărat ceea ce spuneți, atunci cum explicați naivitatea atentatelor? Să trimiți în luptă pe cel mai bătrân războinic al tribului o fi poate o onoare, dar în nici un caz o rezolvare. Ca să nu mai vorbesc de încercarea rușilor cu buldozerele. Asta cum o mai explicați? Profesorul Douglas a privit când la mine, când la colonel, apoi a ridicat din umeri: — Să nu credeți că nu m-am gândit la asta încă de cum am aflat de atentate, dar hai să ne gândim la un alt joc al copilăriei noastre. Este vorba de telefonul fără fir. La un capăt al unui șir de copii se spune un cuvânt care este repetat apoi de fiecare copil, până când ajunge la celălalt capăt. Ei, aduceți-vă aminte cât de deformată era informația după numai cinci, șase copii. Ce să mai spunem atunci de 65 de milioane de ani? — Dar de ce se deformează numai informația trimisă de opoziție și nu și cea trimisă de cei la putere? a insistat colonelul. — Asta-i o explicație la mintea oricui! s-a înfuriat profesorul. Cei de la putere au de partea lor tot ce au nevoie, pe când cei din opozite probabil că sunt hăituiți și vânați, așa că numai ei știu cum pot trimite, din când în când, câte-o amărâtă de informație. Colonelul a admis în silă explicația dată de profesor, dar se vedea pe fața lui că nu-i mulțumit în întregime. Profesorul Douglas a continuat: — Și chiar dacă nu sunt adeptul numerologiei și nici al sistemelor de numerație, nu pot să nu observ că, la împlinirea unui an de când dinozaurii au ajuns în Africa, s-au mai executat încă șase atentate asupra domnișoarei Blood și asupra dinozaurilor, presupun de către opoziție. — Și ce-i cu asta? s-a încruntat nedumerit colonelul. — Păi, dacă presupunem că atentatele au fost comandate de cineva care are șase degete – sau mă rog gheare – la cele două labe din față, este la fel de normal să folosească un sistem de numerație în baza șase, așa cum noi folosim baza zece, pentru că avem zece degete la cele două mâini. Așa că au atacat de șase ori – o cifră rotundă pentru sistemul lor de numerație -, cum ar fi zece pentru noi. — Bine că n-au fost organizate atentatele de miriapozi, a spus ironic colonelul Thomson. Domnișoara, aici de față, și dinozaurii ei ar fi avut parte de mii de atentate și singur unul ar fi avut succes în cele din urmă. N-a râs nimeni, iar eu eram parcă năucită de cap de la atâtea informații asimilate în ultimele minute. Am scuturat din cap ca să-mi limpezesc gândurile. — Și-atunci ce explicație găsiți pentru ceea ce ni se întâmplă? am întrebat eu — Nu găsesc nici o explicație, a spus profesorul deprimat. Probabil că, dacă aș reuși să descriu fenomenul în termeni științifici și să-l explic, aș lua fără îndoială premiul Nobel. Presupunând că, după o asemenea explicație, ar mai interesa pe cineva premiul Nobel. Capitolul 19 Dumnezeu este dinozaur Profesorul s-a apropiat de-un laptop aflat pe o măsuță alăturată, l-a cuplat la un proiector și-a apăsat un buton de pe un pupitru de comandă, făcând să coboare jaluzelele. — Să vă arăt acum o pagină pe care-am descoperit-o de curând. A tastat ceva pe laptop, apoi a spus: — Pentru că eram convins că nu suntem noi singurii care auzim voci, am căutat informații pe internet. Deși internetul e plin de prostii, dacă știi ce să selectezi, găsești lucruri interesante. Ca ăsta de pildă. Ne-a arătat pe ecran o pagină care avea un titlul mare și pâlpâitor: „Dumnezeu a fost dinozaur”. — Ce-i prostia asta? am întrebat eu, dar profesorul ne-a îndemnat: — Vă rog, citiți mai întâi. Discutăm după. Am început să citesc cu voce tare textul care se lăfăia sub titlul ce-ar fi făcut-o pe mama mea să-și facă nenumărate cruci mari și semnul afuriseniei, deși nu era cine știe ce bisericoasă de felul ei: — „Dacă vă-ntrebați unde a dispărut Dumnezeul crud, rece, răzbunător, mânios și însetat de sânge din Vechiul Testament, făcându-i loc blândului și iubitorului Dumnezeu din Noul Testament, înseamnă că sunteți pe calea cea bună. Iar dacă reușiți să ieșiți din cutia dogmatică în care educația religioasă v-a pus, veți găsi singuri răspunsul. Dumnezeul adevărat este cel din Vechiul Testament. Numai că, atunci când a văzut că omenirea evoluează, și-a modificat și el discursul. S-a adaptat vremurilor. Se pune problema atunci de ce, dacă omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, acest Dumnezeu este atât de crud… atât de inuman. Răspunsul este simplu și la îndemâna oricui caută adevărul: Dumnezeu este un dinozaur, mai precis un Tiranosaurus Rex.” — Ciudată ipoteză... am spus eu, dar profesorul m-a îndemnat: — Citește mai departe! Iar eu am continuat: — „ Acum 65 de milioane de ani, Tiranozaurii erau o castă dominantă pe Terra și aveau o civilizație foarte avansată, dar puțin dezvoltată din punct de vedere tehnologic. Confruntați cu pericolul reprezentat de-un asteroid care se apropia și având deasupra capului pericolul extincției, și-au dezvoltat câteva talente pe care le-aveau deja, dar le lăsaseră în stare latentă. Este vorba de abilități telepatice, care aveau capacitatea de-a transcende timpul și puteau influența ființe și fenomene care aveau să se petreacă multe milioane de ani mai târziu. Influențează astfel o specie de broaște țestoase de uscat să bea apă dintr-un izvor radioactiv, iar după ce elementele radioactive s-au concentrt suficient de mult în carapacea lor, le sugerează să meargă să moară într-un anume loc din centrul Africii. Este vorba de-o peșteră aflată lângă Marele Rift African, cunoscut drept leagăn al umanității, locul unde Tiranozaurii au trimis cu puterea gândului mai multe maimuțe antropoide, unde pur și simplu li s-a „prăjit creierul”, forțând un salt calitativ care a dus la apariția omului.” — Asta-i o ipoteză absurdă, i am spus eu și m-am oprit din citit. — Stai așa, că asta nu este tot! a spus profesorul Douglas și-a continuat să citească de unde-am rămas eu: — „Tiranozaurii au depus toate aceste eforturi pentru că aveau nevoie de ființe care să construiască o civilizație tehnologică și care să fie capabile să manevreze instrumentele fine necesare readucerii lor la viață. Scopul final al acestui demers era ca s-apară pe Terra un număr suficient de mare de Tiranozauri care, prin puterile lor telepatice, să inițieze crearea unui portal temporal prin care toți cei un milion de Tiranozauri să ajungă în prezent, unde exista hrană suficientă – aproape nouă miliarde de ființe umane”. — În ciuda a ceea ce ni se-ntâmplă nouă, este o ipoteză incredibilă, a spus colonelul Thompson. Profesorul Douglas a vrut să-i răspundă, dar chiar atunci i-a sunat telefonul și s-a retras câțiva pași ca să poată vorbi. Când s-a întors spre noi, mi-am dat seama după fața schimbată că primise vești importante. — Am aflat lucruri noi, a spus el. După cum știți deja, atât chinezii, cât și rușii, au readus la viață câte-un set de Tiranozauri. Nu știu dacă este o coincidență sau nu, dar ieri dimineață toți au fost uciși de-un soi de comando fantomă. Atacul n-a fost revendicat de nimeni. — Înseamnă că și Tiranozaurii noștri sunt în pericol, am spus eu. — Da și nu, a răspuns profesorul. Tot ieri dimineață, cei trei dinozauri instruiți de sergentul major Amber Blood s-au făcut pierduți în junglă și de-atunci n-au mai reapărut. Ca și cum cineva i-ar fi anunțat despre pericolul care-i pândește... Ne-am privit un timp lung unii pe alții și în cele din urmă colonelul a fost cel care-a rupt tăcerea: — Păi... și-atunci ce ne rămâne de făcut? Profesorul a ridicat din umeri. — Prea multe opțiuni nu ne rămân, a răspuns el într-un târziu. Vom spune tuturor că voi ați venit la mine să-mi cereți ajutorul, pentru c-ați fost informați că cei trei dinozauri au dispărut din unitatea militară unde erau ținuți. Așa că vom merge în Africa să-i găsim. Am impresia că toate încep și se termină în Africa unde, probabil, și noi va trebui să decidem dacă suntem oameni sau dinozauri. Aș fi vrut să-ntreb la ce se referă, dar tot ce-aș fi obținut ar fi fost o lungă disertație despre originea africană a omului, așa că m-am abținut și-am plecat împreună cu colonelul Thomson să găsim unui avion care să ne ducă pe toți pe continentul negru. Capitolul 20 Peștera lui Hades Întâmplător – sau poate nu – am fost duși în Africa de-același bătrân avion Lockheed Martin C-130J Super Hercules, iar căpitanul a zâmbit amuzat când ne-a văzut: — Vă mulțumesc, domnișoară sergent major, pentru lobby-ul pe care ni-l faceți. Văd că aveți succes, iar numărul de pasageri crește cu fiecare nou zbor împreună cu noi. De data asta avionul era încărcat cu ajutoare și câțiva soldați au fost nevoiți să descarce câteva cutii cu conserve, ca să ne facă loc și nouă. Nu eram nici unul dintre noi pretențioși pentru că eram cu gândul la ce li se putea întâmpla dinozaurilor în lipsa noastră. Căpitanul avionului și-a dat seama că suntem preocupați pentru că, după ce ne-a văzut îmbarcați, ne-a lăsat în pace și-a plecat să se ocupe de procedurile pentru decolare. Aveam cu noi, la îndemână, câteva termosuri cu ceai de talpa gâștei, iar profesorul Douglas își umpluse o geantă cu plicuri de ceai nepreparat, pentru că nu era sigur că planta asta crește și-n Africa. Pe drum, din cauza zgomotului făcut de motoare, n-am putut discuta, iar în mașina care ne-a dus de pe aeroportul din Mbongo până la unitatea militară condusă de colonelul Spruer nici atât. În parte datorită faptului că drumul era mizerabil și mașina ne scutura ca pe zaruri, iar în parte datorită urechilor ciulite ale șoferului. Când am ajuns în unitatea militară, colonelul Spruer aproape că ne-a luat în brațe de bucurie că putea să-și ia de pe umeri grija dispariției dinozaurilor. — Nici o grijă, domnule colonel, l-am liniștit eu. De-aici ne ocupăm noi. Dați-ne doar trei gravimotociclete. Trecând peste grade, am preluat tacit conducerea grupului, mai ales că n-a obiectat. Au fost câteva probleme până când profesorul Douglas s-a obișnuit cu comenzile motocicletei, dar a făcut-o destul de repede, așa c-am pornit la drum cu toată viteza. Am parcurs cei 200 de kilometri dintre unitatea militară și lacul lângă care se găsea peștera în patru ore. Atât din cauza nepriceperii profesorului, cât și datorită faptului că cea mai mare parte a drumului am parcurs-o prin junglă, rar de tot găsind câte un drumeag sau o potecă. Ajunși toți trei lângă lac, am oprit motocicletele pe partea lacului unde era intrarea în peșteră și-am ascultat atent. Nu se auzea nimic. Eram, oricum, încă destul de departe. Ne-am apropiat de intrare și ne-am oprit iar. Profesorul Douglas a scos contorul Geiger și-a măsurat nivelul de radiații. — E aproape dublu față de nivelul normal, dar nu este periculos, mai ales pentru perioade scurte de timp. — Oricum prea mult nu cred c-o să ne lase dinozaurii să rămânem, a spus colonelul Thompson și ne-a arătat pereții peșterii. Atât pereții, cât și solul, păreau formați din bucățele mici de rocă și-abia când colonelul a ridicat una și ne-a arătat-o, am putut vedea că era de fapt o bucată dintr-o carcasă de broască țestoasă. Cea pe care o ținea în mână părea mai recentă, dar pereții și podeaua erau formate din bucăți atât de vechi, încât erau pur și simplu amalgamate într-un amestec dur, tasate de trecerea timpului. Un miros înțepător venea din hăurile obscure ale peșterii și profesorul Douglas a spus: — Parc-ar fi peștera lui Hades... Văzând că-l privesc curioasă, a continuat: — Hades a fost zeul infernului la vechii greci. Văzând că tot nu înțeleg, a explicat: — Se presupune că zeul avea o peșteră plină de comori, dar intrarea în ea era însoțită de mari pericole. Cum tot nu păream foarte lămurită, colonelul Thompson a spus zâmbind: — Se vede treaba că Hollywood-ul n-a făcut recent nici un film cu tema asta. A zâmbit și profesorul, dar i-am lăsat în pace. Eram cu toții încordați și glumele astea, așa proaste cum erau, păreau menite să reducă stresul. Am pătruns mai mult în peșteră și profesorul ne-a comunicat că nivelul radiației a mai crescut puțin, dar încă n-a atins un nivel periculos. După alți câțiva pași am auzit un zgomot ciudat, ca și cum ar fi fost făcut de-o mulțime de animale și, în semiîntunericul peșterii am văzut-o pe Clara. Iar dincolo de ea, o mulțime de pui de T. Rex mici și câteva grămezi de ouă pe punctul de a ecloza. Am privit spre Clara care nu ne observase încă pentru că se uita atentă la șirul de ouă neeclozate și la micii Tiranozauri care forfoteau peste tot. — Clara! am strigat-o eu încet și ea și-a întors capul imens spre mine. Am privit lung în ochii ei albaștri și-am chemat-o, încercând ca vocea să nu-mi sune a ordin: — Clara, vino lângă mine. — „Mâh”? a întrebat ea și eu i-am răspuns: — Fără „Mâh”? Știu că înțelegi ce-ți spun, așa că vino lângă mine. Șovăitor, și-a urnit marele trup de reptilă spre mine și-a plecat capul până aproape de înălțimea ochilor mei. Tot mi se părea că mă privește de sus, dar nu mi-a păsat pentru că știam că este doar o iluzie. — Ce-ai făcut Clara? Ce-ai făcut? Clara m-a privit puțin tristă și-a plecat și mai mult capul, a privit spre animalele din peșteră, apoi iar spre mine și-a spus doar atât: — Pui? Plăcându-i cum sună cuvântul, a repetat mai tare și vădit încântată: — Puuuuui! Chiar dacă abia se distingea ce spune, Clara spusese în mod sigur „pui”. Din spatele peșterii, unde se vedeau alte grămezi de ouă așezate în cercuri, într-un fel de mici adâncituri săpate în rocă, s-au apropiat Lidia și Linda, căruia poate ar fi trebuit să-i spun Linden de acum. Erau mai vesele decât Clara și spuneau mai clar decât ea: — Pui, pui, pui… Păreau că n-au de gând să se mai oprească, iar colonelul Thompson a spus tare, încercând să le-acopere țipetele: — Tare mi-e frică că puii ăștia ne vor mânca într-o zi. M-am întors intrigată spre el și l-am întrebat: — De ce să ne mănânce? și chiar în timp ce puneam întrebarea mi-am dat seama. Dacă părinții lor aveau incluse niște limitări, ce garanție aveam că și puii lor le aveau? Cel mai probabil n-aveau. Și era la fel de puțin probabil să se transmită așa ceva pe cale ereditară. Profesorul Douglas știa mai multe despre asta, așa că m-am întors spre el să îl întreb. Capitolul 21 Copiii poporului ales N-am mai apucat pentru că-n spatele lui, la intrarea în peșteră, s-au ivit patru bărbați. Erau îmbrăcați în uniforme de camuflaj, se mișcau siguri pe ei și, în câteva secunde, au ajuns lângă noi. Primul dintre ei, un bărbat înalt, brunet și cu ochi căprui, s-a oprit în fața mea și mi-a spus c-un zâmbet pe care-aș fi vrut să-l întâlnesc în alte ocazii: — Mulțumesc că ne-ați condus pân-aici, domnișoară sergent major. De-aici preluăm noi! În spatele meu am auzit răgetul contrariat al Clarei și, când m-am întors, am văzut că ezita dacă să se-ntoarcă să-și apere puii sau să se repeadă asupra intrușilor. — Pericol, fugi, fugi, pericol, m-a avertizat vocea abia auzit și mi-am adus aminte c-au trecut mai mult de două ore de când am băut ultimul ceai. Dar de ce trebuia să fug eu? Bărbații în uniforme aveau ceva de-mpărțit cu dinozaurii, nu cu mine. Colonelul Thomson, văzând armele de-un tip aparte îndreptate spre dinozauri, s-a simțit dator să intervină: — Domnilor, țin să vă informez că aceste animale fac parte din inventarul armatei americane și orice acțiune împotriva lor presupune… — Am notat, domnule colonel, l-a întrerupt bărbatul ce părea a fi conducătorul comandoului și-a țintit cu pușca lui ciudată spre Clara. Nu știu ce fel de gloanțe avea, dar în momentul în care a fost lovită în cap, Clara s-a prăbușit ca fulgerată. Ceilalți trei au procedat la fel cu Lidia și Linda. Apoi încet, metodic, au pășit printre puii de T. Rex și ouăle încă neeclozate, țintind pe fiecare cu câte-un glonț. M-am apropiat de Clara și-am văzut că din rana din creștet se scurgea un lichid luminescent, lăptos, și m-am gândit la fosfor prima dată, dar era altceva. Draga mea Clara era moartă și ochiul ei albastru, care era întors spre mine, a devenit încetul cu-ncetul tot mai opac, până când, în cele din urmă cu o tremurătură a pleoapelor, albastrul a dispărut cu totul, fiind înlocuit de un verde crud, cu aceeași pupilă neagră, verticală, pe care-o văzusem și la mine. — Ce-ați făcut, pentru numele lui Dumnezeu? s-a lamentat colonelul Thompson privind la măcelul din peșteră. Conducătorul celor trei, care supraveghea atent acțiunea lor ucigașă, s-a întors o clipă spre el: — Parcă n-ați ști, domnule colonel... Am salvat lumea, asta am făcut! Profesorul Douglas a respirat adânc și nu mi-am dat seama dacă nu era cumva un oftat de ușurare că altcineva luase o asemenea hotărâre în locul lui. Cei trei s-au întors din sinistra lor misiune și unul dintre ei a raportat: — Gata, șefu! N-a mai rămas nimic în viață. Șeful a arătat spre câteva peșteri mici, care se deschideau din cea principală: — Verificați și-acolo. Nu lăsați nici o piatră neîntoarsă. Iar în spate montați explozibilii. — Am înțeles, a răspuns scurt omul și cei trei au plecat să execute ordinul. Am scrutat cu ochii spre adâncul peșterii unde cei trei răscoleau totul, dar nimic nu părea să mai fi rămas întreg. — Pericol, fugi, fugi, pericol, m-a avertizat iar vocea, de data asta mai tare. Nu mai vedeam nici un pericol pentru noi, dar ca să fiu sigură l-am întrebat pe cel care comanda grupul: — Cum sună ordinele dumitale? O să ne elimini și pe noi? Omul m-a privit zâmbind și-a răspuns: — Dacă stația dumitale de comunicare cu dinozaurii încă îți mai spune că ești în pericol, are numai în parte dreptate. Nu vă vom elimina pe voi, ci doar legătura cu stația. A scotocit în rucsacul lui și-a scos ceva care părea a fi un fel de cască de baie prevăzută cu câteva fire. — Savanții noștri au cercetat problema și-au ajuns la concluzia că vocile pe care le auziți iau naștere în creierul vostru prin intermediul unei concrețiuni nervoase, de mărimea unei alune, situată în spatele glandei hipofize. La început, eliminarea ei se făcea prin operație. Dar, mai nou, se poate distruge glanda asta printr-un mic tratament cu microunde. Mi-a arătat casca și a întrebat: — O pui de bunăvoie sau trebuie să rog unul din soldați să te țină? Am dat din umeri și-am întrebat: — Am de ales? — Nu prea, a recunoscut el. Dar, pentru încurajare, trebuie să-ți spun că aceste căști sunt sigure și până acum am avut o rată de succes de sută la sută. Spre deosebire de operații, care mai dădeau și greș. — Pericol, fugi, fugi, pericol, m-a avertizat vocea, dar de data asta părând mai degrabă resemnată decât poruncitoare. Conducătorul comandoului mi-a prins casca pe cap cu degete abile, apoi a conectat-o la un acumulator. Am simțit o durere fulgerătoare prin cap și o clipă am crezut că voi cădea, dar am fost sprijinită de bărbat. Am inspirat adânc, apoi m-am prins cu mâinile de cap. Simțeam o usturime ușoară, dar persistentă, undeva în creier. Bărbatul m-a liniștit: — Mi s-a spus că durerea va trece în cel mult cinci minute. Pe mine m-a durut capul o zi întreagă, dar în cazul meu s-a folosit un model primitiv de cască. Am privit amândoi cum subalternii lui repetă aceeași procedură asupra colonelului și a profesorului, iar după ce și-au recuperat casca și acumulatorul, cei trei s-au îndreptat spre ieșire. Conducătorul lor a privit după ei, ca pentru a se asigura c-au plecat, apoi s-a întors spre noi: — Apropo, am uitat să mă prezint. Eu sunt Avidan. — Aha! a exclamat triumfător colonelul. Mossad! Cel numit Avidan a zâmbit îngăduitor: — În ultimul timp v-am monitorizat îndeaproape convorbirile, domnule colonel, așa că știm totul despre obsesia dumneavoastră pentru Mossad, dar de data asta greșiți. Nu suntem de la Mossad. Dar să zicem că sunteți pe-aproape... Am ieșit cu toții afară din peșteră. Înainte de a ieși, Avidan și-a așezat rucsacul militar, pe care-l avea în spate, după niște pietre, i-a deschis clapeta și a setat ceea ce părea a fi o bombă cu detonare întârziată. S-a întoarse spre noi și-a spus: — Începând de-acum, avem zece minute ca să ne îndepărtăm de locurile astea. pentru că pe urmă vor deveni cu-adevărat un ținut al lui Hades. Vrem să ne asigurăm că nimeni nu va mai folosi pe viitor reactorul din carapace de broaște țestoase… — De parcă cei care l-au făcut n-ar putea să construiască altul, a ripostat profesorul Douglas zâmbind amar. — Pot face asta, bineînțeles, dar va mai dura încă câteva milioane de ani și alții vor fi cei însărcinați să-l distrugă. Noi ne mulțumim să ne îndeplinim partea noastră de misiune. Cei trei însoțitori ai lui Avidan depășiseră locul unde ne lăsasem noi gravimotocicletele și se îndreptau spre un elicopter care aterizase într-o poiană mică, aflată dincolo de lac. Avidan s-a oprit și s-a întors spre mine: — Domnișoară sergent major, ești o fată drăguță dar savanții noștri au ajuns la prosteasca concluzie că anumite persoane speciale pentru dinozauri - și dumneata ești o astfel de persoană - ar putea avea o altă „alună” implantată în creier, care funcționează pe altă frecvență și care se activează numai după distrugerea celei dintâi… Pentru distrugerea acestei „alune” ar fi nevoie de-o cu totul altă frecvență. Dar pentru că, până acum, nu-am întâlnit nici un caz, totul a rămas la stadiul de ipoteză. Fiind de natură organică și implantată încă din momentul conceperii, este foarte greu de depistat pe cale radiologică. — Așa, și? am întrebat eu, fără să pricep. Avidan zâmbi mânzește și-a spus. —Vreau să mă asigur dacă au sau nu dreptate. a spuse el. Exact când voiam să-ntreb cum va face asta, mi-a tras cu mâna dreaptă o palmă zdravănă, care aproape mi-a mutat capul din loc. Am dat să-i răspund tot c-o palmă, chiar dacă nu mai aveam dinozaurii în spatele meu ca să mă apere de excesele celor din jur, când am văzut că Avidan privea atent în ochii mei. După câteva secunde a zâmbit mulțumit și mi-a spus: — Savanții noștri au greșit, domnișoară Amber Blood. Ești curată și fără alți gărgăuni în cap, cum ar spune cineva cu mai mult umor. Mi-am frecat obrazul care mă ustura și-am spus: — Mă bucură mult treaba asta, dar aș dori ca, pe viitor, savanții voștri să găsească alte metode pentru a testa prezența gărgăunilor. Avidan, urmat de grupul nostru, s-a pus iar în mișcare și mi-a aruncat peste umăr: — Le voi transmite asta, domnișoară dragă. Am ajuns la gravimotociclete, și ne-am adăpostit cu toții în spatele lor. Avidan și-a verificat iar ceasul și-a spus: — Ar mai fi vreo patru minute până la explozie. Dacă stăm aici, după motociclete, cred că suntem în siguranță. Nu vreau să plec până nu văd cum dispare „cuibul diavolilor”, cum îi spuneau unii dintre noi. Mi-am frecat obrazul stâng, care încă mă mai ustura, și-am întrebat: — „Noi”? Þinând seama de ce palmă zdravănă am primit, cred că merit ceva mai multe informații, mai ales că eu nu sunt setată precum colonelul Thompson ca să văd peste tot numai servicii secrete. Avidan m-a privit gânditor, apoi mi-a făcut semn să mă ghemuiesc după motocicleta masivă și-a zis: — În fond, ai dreptate. Dacă e cineva care merită să cunoască adevărul, atunci voi, care-ați suferit în mod direct, sunteți aceia. S-a așezat mai bine și-a continuat: — Noi facem parte dintr-o asociație secretă numită „Copiii Poporului Ales”… — Poporul ales să facă ce? a întrebat morocănos colonelul Thompson de după motocicleta lui. Chiar în acel moment peștera a explodat într-o jerbă uriașă de flăcări și pietre. Câteva bucăți mai mărunte de piatră au ajuns până la noi, dar nimeni n-a fost atins. Avidan a continuat, adresându-se de data asta colonelului: — Păi, după cum vedeți, domnule colonel, până una-alta, suntem poporul ales să salveze omenirea. S-a ridicat în picioare și s-a scuturat de praful fin care se așezase pe el. — Hai s-o iau cu începutul, ca să-nțelegeți mai bine și să n-o lungesc prea mult. Din zorii civilizației am trăit cu convingerea că noi, evreii, suntem poporul ales de Iehave - Dumnezeul crud, rece, răzbunător, mânios și însetat de sânge al Vechiului Testament - pentru o misiune înaltă. O mulțime de prooroci ne asigurau că acesta este adevărul și că, prin intermediul lor, Iehave ne transmitea dorințele lui care deveneau apoi lege pentru toți. Visele și viziunile pe care le-aveau aceștia semănau suspect de mult cu visele și vocile pe care l-ați auzit voi. Legenda spune că proorocul Ben Avidan, un străbun îndepărtat de-al meu, a fost primul care s-a-ndoit de adevărul vocii care-i vorbea. Descoperise și el efectul ceaiului de Leonurus cardiaca, sau pur și simplu i s-a părut că acest Iehave era prea crud și rece pentru a fi cel luat ca model când a fost făcut omul. Asta se contrazicea flagrant cu cele scrise în Cartea Facerii, care spunea că Iehave l-a făcut pe om după chipul și asemănarea lui. A făcut cercetări pe cont propriu care n-au fost deloc pe placul clerului oficial și-a fost lapidat cu pietre, în piața publică, ca profet mincinos. —Am citit de curând pe internet ceva asemănător, dar tot n-am înțeles legătura cu noi, a spus profesorul Douglas. Avidan a privit spre cei trei oameni ai lui, care se îmbarcau în elicopter, și-a grăbit ritmul relatării: — Înainte de-a muri, a reușit să închege o frăție numită „Copiii Poporului Ales” care aveau ca menire salvarea omenirii de invazia dinozaurilor. — Invazia dinozaurilor? a întrebat profesorul Douglas pe-un ton batjocoritor. Nu sună ca un titlu de film SF despre apocalipsă? — Păi, dacă nu distrugeam dinozaurii pe care savanții ca dumneata din Rusia și din China i-au readus la viață, aveam toate șansele ca această apocalipsă să devină realitate. — Cum așa? a întrebat colonelul Thompson. Cum ar fi procedat practic? Avidan s-a scărpinat în cap, privind spre elicopterul care-și pusese deja elicea în mișcare: — E o poveste prea lungă ca să v-o pot expune pe-ndelete, dar rezumată în doar câteva cuvinte ar suna cam așa: acum 65 de milioane de ani, pe pământ exista o civilizație foarte avansată, dar care nu era orientată tehnologic, dezvoltând în schimb alte abilități. Tiranozaurii, care erau rasa conducătoare, au fost conștienți de sosirea asteroidului care avea să le distrugă civilizația. Preconizaseră în amănunt dispariția lor, dacă nu aveau să ia nici o măsură. Mai întâi, datorită lungilor zile în care soarele va fi ascuns în spatele norilor de praf, vor dispărea plantele care erau hrana zilnică a uriașilor dinozauri ierbivori care constituiau hrana zilnică a Tiranozaurilor. A ridicat din umeri și-a continuat: —Dincolo de toate, ăsta era adevărul: Tiranozaurii erau rasa dominantă și erau carnivori, care aveau nevoie, pentru a supraviețui, de-o jumătate de tonă de carne pe zi. Cam șase oameni maturi, a zâmbit el. — Ciudată unitate de măsură ați ales, am intervenit și eu în discuție. — O să vezi imediat de ce, mi-a răspuns el. Unii dintre Tiranozaurii au propus să obțină, prin diferite procedee, o micșorare a dimensiunilor, dar au fost probabil lapidați și ei în piețe publice, la fel ca străbunul meu. Dimensiunile lor și faptul că se hrăneau cu carne erau însăși motivul existenței acestor prădători, oricât de dezvoltați erau ei din punct de vedere spiritual. Era mândria lor, era emblema lor la care nu puteau renunța. Salvarea a venit de la unul dintre conducători, cel care și-a împrumutat o serie de caracteristici Clarei, mi-a zâmbi el mie, și care a descoperit o modalitate de-a crea o legătură telepatică cu viitorul. A încercat astfel, de nenumărate ori, să creeze, dirijând comportamentul diferitelor animale, civilizații tehnologice care să poată readuce la viață Tiranozaurii pornind de la rămășițe de ADN conservat în ambră și plantat de ei în diferite locuri strategice, până când savanții ruși, chinezi și americani, aflați sub comanda lor telepatică, urmau să le execute ordinele. A avansat încet spre elicopter, dar eu l-am prins de mână: — Doar atât? De ce aveau nevoie acum de Tiranozauri în viață ca să se salveze? M-a privi un timp parcă hotărându-se dacă să îmi spună sau nu și mi-a răspuns în cele din urmă: — Pentru că regina Tiranozaurilor, un fel de Clara din vechime, avea nevoie de-o copie de-a ei în viață, ca să construiască un vortex spațio-temporal prin care s-aducă în timpurile noastre pe toți Tiranozaurii fideli castei conducătoare. Era nevoie doar de această copie a reginei și de cel puțin o sută de Tiranozauri vii și înzestrați cu puteri telepatice – sau poate de altă natură - care le-ar fi permis să creeze partea din prezent a vortexului temporal. Din câte am putut să ne dăm seama, ar fi vorba de transferul unui milion de Tiranozauri. — Un milion de Tiranozauri? am întrebat eu îngrozită. Dar este enorm… Și, mă rog, ce-ar urma să mănânce acest milion de Tiranozauri? Am găsit răspunsul chiar în timp ce-ntrebam și-am dus mâna la gură, oprindu-mi vorbele înspăimântată. — Văd c-ai priceput, a zâmbit Avidan. Și-au făcut socoteala că cei nouă miliarde de oameni care populează pământul le vor ajunge până când vor găsi o soluție. O altă facțiune a propus ca, după sosirea lor aici, să ne oblige la plătirea unui tribut în animale domestice și să ne lase în viață, cel puțin o parte din omenire. Este posibil să mai fi încercat, la scară mică, transferul de-a lungul timpului. Să nu uităm de miturile cu dragoni care cereau sacrificarea de tineri pentru a lăsa în pace comunitățile lângă care trăiau. — Sau mitul Minotaurului, a completat colonelul, obținând o înclinare din cap din partea lui Avidan. — Stai așa! a strigat profesorul Douglas. Și opoziția? Cei care voiau s-o omoare pe Clara? — Opoziția dorea să se lase în voia sorții și să dispară, dacă asta era dorința zeului lor suprem. Pentru că aveau și ei un zeu suprem... Gata cu întrebările și gata și cu răspunsurile! Aveți toate datele la îndemână. Vă puteți răspunde și singuri la celelalte nelămuriri pe care le mai aveți. S-a urcat în elicopter și acesta s-a pierdut în spatele copacilor din junglă în doar câteva secunde. Am rămas un timp lângă motociclete, dar nu mai era nimic de spus sau de făcut. Ne-am urcat pe ele și-am pornit spre unitatea militară, să-i dăm vestea colonelului Spruer că trei proprietăți ale armatei USA, în valoare de 42 de milioane de dolari fiecare, tocmai au fost distruse. Mergeam deja de vreo zece kilometri, toate trei motociclete erau la viteza economică pentru că nu ne grăbeam nici unul dintre noi să-i dăm veștile rele colonelului Spruer, când mi s-a părut că aud un fâșâit ușor în urechi. Am bătut ușor cu degetul în cască, dar fâșâitul nu venea din ea. Și oricum, eram încă prea departe ca cei din unitatea militară să mă poată contacta. Fâșâitul persista totuși. Am scos cu totul căștile din urechi pentru a fi sigură și-am oprit motocicleta ca să pot asculta mai bine. Cum eram ultima din șir, colonelul Thompson și profesorul Douglas s-au îndepărtat, până când i-am pierdut din vedere. Am coborât de pe motocicletă și-am ascultat atent. În jurul meu se auzeau zgomotele obișnuite ale junglei. Câteva maimuțe se certau în copaci, un papagal își încerca repertoriul... Dar fâșâitul se auzea în continuare. Am ascultat mai atentă și, tocmai când mă concentram mai tare, am auzit ceva, ca un ușor declic, și mi-am dat seama că vine din interiorul capului meu, exact ca vechiul zumzet de odinioară. Fâșâitul s-a atenuat pentru o clipă, apoi am auzit clar o voce care părea cu certitudine amuzată: „ Mâh”! după care a urmat o tăcere totală. Am urcat pe motocicletă și i-am ajuns pe ceilalți doi din urmă, încercând să-mi dau seama dacă fusese real ce-am auzit sau fusese doar o iluzie datorată stresului prin care tocmai am trecut.