Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Căpcăunul și nimfomana

Povestire fantastică

33 min lectură·
Mediu
Sergiu Someșan Căpcăunul și nimfomana Când Vasile Tudorache se visă prima dată pe scările Gării de Nord, nu i se păru nimic ciudat în asta. Nu mai fusese prin gară de vreo cinci, șase ani, de când își condusese niște rude la tren. Dar într-un fel era conștient că era doar un vis, așa că i se părea normal să poată fi oriunde fiindcă era doar un vis, nu? Mai puțin firesc i se păru să descopere că stătea pe un carton care era așezat pe o treaptă, undeva pe lângă intrarea în stația de metrou, sprijinit comod de unul dintre stâlpii gării. Lângă el o femeie vindea covrigi calzi și, după modul în care se uita la el din când în când, cu o privire ușor complice, se vedea treaba că era obișnuită cu el acolo. După ce urmări ce se întâmplă în jurul lui, obișnuindu-se cu locul, își coborî privirea și, spre uimirea lui, văzu că are la picioare un suport din lemn ca un scăunel mai mic, iar alături o cutie plină cu creme de pantofi și perii de toate felurile. Nu apucă să se gândească mai bine la asta, pentru că un pantof se și ivi pe scăunelul din fața lui, iar mâinile începură să i se miște parcă fără să vrea, cu o dexteritate pe care nu și-o știa. Abia când termină de lustruit pantofii ridică privirea și văzu că își cunoștea foarte bine clientul, era un avocat din vecini, pe care uneori îl mai întâlnea când ducea gunoiul și care tocmai îi arunca o bancnotă în cutie. Avocatul îl privi ușor disprețuitor și îi spuse din mers în timp ce se îndepărta: — Am auzit că ești șomer, dar chiar nu ai găsit altceva de lucru? Asta mi se pare degradant pentru pregătirea dumitale. Abia după ce dădu colțul, Vasile se dezmetici, dar, cum nu mai avea cui să-i răspundă, își strânse înciudat cutia cu creme și perii și se pregăti să plece. — Gata pe ziua de azi? întrebă femeia cu covrigeii cu un glas cântat și îi întinse un covrig cald. — Gata, spuse el, dintr-odată parcă obosit. La cum lucrez eu, îmi ajunge câte un client pe zi. Luă de la femeie covrigul călduț și când se pregăti să muște din el se trezi brusc. Un timp mai căută prin așternuturi covrigul, apoi realiză că totul fusese doar un vis, așa că își începu ritualul din fiecare dimineață de când era șomer. După ce se spălă, se îmbrăcă și se aranjă și, cu toate că nu prea avea gunoi în găleată, mai puse câteva ziare vechi în ea ca să pară plină și se hotărî să ducă gunoiul cu speranța secretă că se va întâlni cu avocatul, deși își dădea seama de absurdul situației. Chiar dacă avea să îl întâlnească, avea să îl salute la fel ca ieri sau ca și în alte dimineți, că doar nu avea să se certe cu bietul om numai din cauză că acesta îi făcuse un reproș în vis. Totuși, gândindu-se mai bine, își aduse aminte că avocatul chiar îl întrebase ceva cu o zi înainte, dar ori cât își frământă mintea nu își putu aduce aminte despre ce anume vorbiseră. Probabil că banalități pe care le schimbă oamenii între ei în mod obișnuit, dar avu impresia că mai fusese ceva. „O să îmi aduc eu aminte dacă chiar era ceva important“, mormăi el și goli găleata în unul dintre containerele înșirate de-a lungul unui zid, apoi trase puțin de timp, doar, doar va apărea până la urmă și avocatul, dar acesta nu-și făcu apariția. Se pregăti într-un târziu să ducă înapoi găleata în apartament, când văzu o femeie venind și ea tot cu o găleată cu gunoi. Din câte i se părea, aceasta locuia pe aceeași scară cu avocatul, așa că o întrebă: — Bună ziua! Avocatul ăla care locuiește pe scară cu dumneavoastră… nu l-ați văzut cumva azi? Femeia clătină din cap, în timp ce își golea găleata în container. Apoi păru să își amintească: — Aaa, vorbiți de domnul Angelescu? Nu, nu l-am văzut… de fapt nu l-am mai văzut de vreo câteva zile. Da’ de ce întrebați de el? Vreți să divorțați? Soția lui era plecată de vreo trei, patru ani în Italia, la muncă, și vecinii din cartier au aflat cu câteva luni înaintea lui că ea și-a găsit pe cineva acolo și că nu se mai întoarce în țară. — Nu, nici vorbă, răspunse el oarecum înciudat. Dar l-am visat azi-noapte… Se făcea că îi lustruiam pantofi, răspunse el cu un ton pe care și-l voia nepăsător. — Dacă îi spuneți asta, precis o să vă ia mai ieftin la proces. Că am auzit că este tare scump. Dar, din câte am auzit, nu pierde nici un proces, așa că poate își merită omul banii. Poate că o bagă la părăsire de domiciliu pe soția dumneavoastră și vă rămâne apartamentul. În timp ce stăteau de vorbă, de undeva se auzi sirena unei salvări și după numai câteva minute mașina opri chiar în fața blocului în care locuia avocatul. — Oare ce s-o fi întâmplat? întrebă femeia și își puse mâna la gură. Hai să vedem. Nu mai așteptă să vină și Vasile după ea, ci o luă cu pași repezi spre ambulanță și începu să întrebe în stânga și în dreapta, astfel că, până ajunse și el, era deja la curent cu toată întâmplarea. Ambulanța venise chiar la avocat, care telefonase cu numai câteva minute în urmă, anunțând că se simte foarte rău. Femeia aflase despre el că este bolnav de mai multă vreme cu inima și că doctorii i-au interzis de ani buni să mai pledeze, pe motiv că este o ocupație prea stresantă pentru boala lui, dar avocatul nu se îndura să se pensioneze. În numai câteva minute ieșiră din bloc și brancardierii cu targa acoperită, așa că toți își dădură seama că au ajuns prea târziu. După plecarea salvării, majoritatea celor adunați acolo au rămas să întoarcă moartea avocatului pe toate părțile, iar Vasile, încă impresionat de coincidență, se pregătea să plece, când se auzi strigat de femeia cu care stătuse de vorbă mai devreme. — Domnule Tudorache… vă rog eu să nu mă visați la noapte! Sau, dacă tot mă visați, să nu îmi faceți pantofii. Și, în ciuda atmosferei încordate, toată lumea începu să râdă, deși habar nu aveau de ce, iar femeia se apucă să le povestească visul lui. Abia când se mai îndepărtă și nu mai auzi râsetele celor rămași în urmă, încercă să își rememoreze visul, dar nu i se păru că ar fi fost nimic în el care să anunțe moartea iminentă a avocatului. — O simplă coincidență, își spuse el și, după ce lăsă găleata de gunoi acasă, porni iar prin oraș, pe la firmele care aveau afișate locuri de muncă. La fel ca în ultimele zile, nu găsi nimic, doar promisiuni vagi: „O să vă sunăm noi dacă se ivește ceva!“ îi spuneau toți cei de la resurse umane. Pe drumul de întoarcere își cumpără ceva de mâncare și, când intră pe aleea principală a cartierului în care locuia, avu impresia că toată lumea se uită ciudat la el. „Proasta aia de femeie, o fi spus la toată lumea că l-am visat pe avocat înainte de a muri“, se gândi el și după ce intră în apartament trânti ușa, parcă puțin mai tare decât ar fi vrut. Își pregăti ceva frugal de mâncare, apoi se așeză la televizor și urmări fără niciun chef o comedie clasică. Căută în frigider și găsi niște lichior de nuci vechi de vreo două, trei luni. Mirosea cam ciudat, dar, din câte își aducea aminte, așa mirosea și când îi fusese oferit cadou, cu cine știe ce ocazie. Bău două pahare mari, unul după altul, cu gândul să se amețească și să nu mai viseze pe nimeni în noaptea asta. Dormi adânc ca niciodată, iar spre dimineață se trezi cu gura uscată de sete. Un timp cochetă cu gândul să se întoarcă pe partea cealaltă și să-și continue somnul. Era sigur că setea i se trăgea de la paharele de lichior dulce-amărui pe care le băuse mai mult forțat și, cum nu prea era obișnuit cu băutura, se pare că avea efecte ciudate asupra lui. Până la urmă nu mai rezistă, se dădu jos din pat clătinându-se și bău pe nerăsuflate o cană mare de apă. „Bine, măcar așa nu o să mai visez pe nimeni“, își spuse el cu o urmă de satisfacție și se prăbuși înapoi în pat. După câteva minute o porni pe jos spre Gara de Nord și abia când ajunse lângă treptele pe care îl așteptau cartonul și cutia cu perii și creme își dădu seama că iar visează. — Ai întârziat azi, îl atenționă femeia cu covrigei. Vasile clătină din cap obosit. — Am băut cam mult aseară, spuse el spăsit. Dar se feri să îi spună că era vorba de numai două pahare de lichior. Chiar și în vis, își dădea seama că două pahare nu sunt o cantitate de băutură care să pună la pământ un bărbat ca el. — Se vede, spuse femeia, compătimitoare, și îi întinse un covrigel cald. În vis se făcea că vremea trecea puțin mai repede ca în realitate, așa că nu se miră când văzu că soarele era la un moment dat sus pe cer și că pe lângă el au început să treacă tot mai multe perechi de pantofi, dar nimeni nu părea dispus să se oprească la el. „Poate am norocul să nu se oprească nimeni azi la mine“, își spuse el și chiar atunci un pantof vișiniu de damă poposi pe suportul din fața lui. Când ridică ochii nu fu prea uimit s-o vadă pe vecina de ieri, care îl privea cu reproș. — Și doar te-am rugat ieri să nu-mi faci pantofi, spuse ea plină de obidă. Vasile căută în cutia cu creme și răsuflă ușurat. — Oricum nu am cremă vișinie, așa că doar o să-i șterg cu o cârpă. Femeia clătină din cap fără să spună nimic și, după ce Vasile termină de curățat pantofii, urcă treptele spre gară, ținând în mână un bilet de tren. — Crezi că ajută? întrebă femeia cu covrigeii și Vasile ridică doar din umeri. Cât a depins de el a făcut, își spusese chiar și când se trezi în patul lui, mai târziu ca de obicei. Mai bău o cană de apă, apoi se pregăti iar de patrularea zilnică pe la firmele din oraș. Tot fără succes, la fel ca în fiecare zi, așa că atunci când reveni spre casă își numără mărunțișul din buzunar cu mai multă grijă decât de obicei. Dacă vor mai urma câteva zile asemănătoare, va trebui să accepte de lucru chiar și cu ziua. Dar asta ar fi însemnat pentru el cu adevărat o degradare. Se întrebă la un moment dat dacă nu ar trebui să ia de bun visul cu Gara de Nord. În fond, ar scoate probabil atât cât să își asigure existența. „Mâine o să mă duc până în gară să văd ce și cum“, își spuse el fără prea multă convingere și intră la micul magazin alimentar din cartier să își cumpere un pateu și o pâine. Vânzătoarea de la magazin era o fetișcană veselă, de vreo douăzeci de ani, care mereu glumea cu el, dar care acum îl privea cu ochi plini de spaimă, dar și de curiozitate. Îi dădu pâinea și pateul, apoi învingându-și spaima întrebă cu glasul sugrumat: — Nea Vasile, azi-noapte ai visat pe cineva? Deși era cu doar vreo zece ani mai mare ca ea, fata îi zicea de multă vreme „nene“, poate așa, ca un fel de compromis, că doar nu era să-i zică „domnule“ unui șomer care din când în când mai lua pe datorie. — Vecina aia a ta are gura cam bogată, nu? Dar am visat-o azi-noapte și i-am șters de praf pantofii, așa, ca să se învețe minte altă dată să mai vorbească prostii, spuse el vesel, încercând să o dea pe glumă. Loredana, așa o chema pe fată, după cum scria cu litere de tipar pe eticheta de pe pieptul ei bogat, chicoti și, profitând de faptul că erau numai ei doi în magazin, îi spuse: — Pe mine, dacă vrei, poți să mă visezi, dar te rog să nu mă visezi că îmi faci pantofii. Mai bine visezi că îmi faci altceva, șopti ea și, privind încă o dată spre ușă, să se asigure că nu vine cineva, îi luă o mână și i-o lipi de unul dintre sânii ei tari. — Așa ceva, de exemplu, spuse fata și îi puse în punga cu pâinea și pateul încă o ciocolată și o sticlă de vin. Asta-i din partea firmei, adăugă ea zâmbind și își mușcă buzele provocator. Poate trec diseară pe la dumneata să bem un pahar. Vasile ieși buimăcit din micul magazin. De când se aflase că nevastă-sa nu mai vine din Italia, în ciuda faptului că era șomer, devenise destul de atrăgător pentru femeile din cartier, din câte aflase de la una și de la alta din vecinele lui. Și poate că nu atât pentru o legătură permanentă, cât mai ales pentru câte o aventură ocazională și numai firea lui molcomă a făcut ca micul lui apartament să nu se transforme într-un adevărat bordel. Ajuns acasă, mâncă trei felii de pâine cu pateu, gândindu-se că, la câtă vâlvă se stârnise acum în jurul lui, ar fi putut lua orice pe datorie de la micul magazin. Numai că ajutorul de șomaj venea tot mai târziu și în curând avea să se termine și ăla, iar dacă Vasile ura ceva, ura să rămână dator. Altădată mai ieșea după-miaza în parc, mai schimba o vorbă, mai juca o partidă de șah, dar astăzi chiar că nu avea nici un chef. Se dezbrăcă, apoi privi apatic la știri, pe urmă la filmele după-amiezii, și era gata să ațipească la un documentar de pe Discovery, când se auzi soneria la ușă. Se ridică să răspundă și, cum întârzie să oprească sonorul de la televizor, pe lângă sonerie cineva începu să bată cu putere în ușă. — Vin, vin, spuse el, trăgându-și din mers o pereche de pantaloni, și când deschise ușa văzu o Loredană palidă și emoționată, care aștepta cu o sacoșă în brațe. Păru incapabilă să spună ceva câteva clipe lungi, apoi îl întrebă mușcându-și buzele: — Nu mă poftești să intru? — Scuze, făcu încurcat Vasile, dar să știi, la mine este cam deranj. Mă pregăteam de culcare și chiar nu mă așteptam la vizite la ora asta. Am crezut că glumești când ai zis că o să vii… nu că nu ai fi binevenită, adăugă el, văzând cum ochii ei se întunecă. Îi făcu loc să treacă și o urmări tăcut cum intră în bucătărie și puse sacoșa pe masă, după ce împinse la o parte farfuriile murdare rămase acolo de câteva zile. Găsi o cârpă, șterse firimiturile de pâine, apoi începu să scoată una după alta bunătățile din sacoșă. După ce termină, se întoarse spre Vasile și se apropie de el, mușcându-și buzele ca și cum ar fi frământat-o o întrebare. — Spune, o încurajă el. Care-i problema? — Pot rămâne aici noaptea asta? întrebă ea, privind rușinată în jos. Se apropie și mai mult de el, aproape atingându-l, apoi șopti iar: — Pot? Vasile desfăcu larg brațele, arătând în jur. — Poți, bineînțeles că poți, numai că nu pricep ce te-a apucat așa, dintr-odată. Că doar nu te-oi fi îndrăgostit brusc de mine. Profitând că el era cu brațele desfăcute, se apropie și mai mult de el și-l luă dintr-o dată în brațe, și Vasile deveni conștient de trupul tânăr care se împingea în el. Gura ei cu buzele roșii ca focul se ridică spre el și, înainte să își dea seama ce face, îl sărută. Nici nu își dădu seama cum au ajuns în dormitor și cum s-a desfășurat totul, deși avu clar la un moment dat senzația că era folosit și manevrat. După ce totul s-a terminat și au început să respire iar normal, Vasile se întoarse spre ea. — Și acum spune-mi, de ce vrei să rămâi noaptea asta aici? Te-ai certat cu părinții? Loredana își trase un colț al cearceafului peste față și șopti de sub el: — Nu spun! — Va trebui să spui până la urmă, așa că mai bine fă-o mai devreme decât mai târziu, spuse el și trase cearceaful de pe ea. Deși nu era nici vorbă de amenințare în vocea lui, fata făcu ochii mari și spuse repede: — A murit tanti Mia. A călcat-o o mașină azi după-amiază și a murit în drum spre spital. — Cine este tanti Mia? întrebă el, dar își dădu seama chiar în timp ce punea întrebarea. Femeia pe care am visat-o eu azi-noapte, spuse el, și acum era mai mult o constatare decât o întrebare. Fata încuviință doar din cap, tăcută, dar el tot nu era lămurit. — Bun, și asta tot nu explică de ce vrei tu să dormi aici dacă a murit femeia aia. Ce legătură are una cu alta? Fata oftă, apoi spuse: — Până acum, pe toți cei cu care ai vorbit mai mult ziua, în noaptea următoare i-ai visat că le făceai pantofi. Și numai o zi mai târziu au murit. Își strânse iar cearceaful sub bărbie, iar ochii i se umeziră. — Eu nu vreau să mor, chiar nu vreau să mor. Sunt prea tânără ca să mor… Mai bine te țin treaz toată noapte ca să fiu sigură că nu mai visezi pe nimeni… Văzând îndoiala de pe fața lui, lepădă de tot cearceaful și se ridică în picioare în pat, arătându-se în toată splendoarea celor douăzeci de ani. — Nea Vasile, mie de multă vreme îmi place de dumneata, dar nu am avut ocazia să îți spun până acum, începu ea să vorbească precipitat. Dar acum nu îmi mai pasă ce zice lumea… Vasile o lăsă să vorbească, pe urmă clătină din cap fără să spună nimic, luă un prosop și plecă să facă un duș. Când termină, dădu drumul la apă rece, cu gândul să-și limpezească puțin mintea: prea multe se întâmplaseră în prea puțin timp. O lăsă apoi pe Loredana să facă duș și se duse în bucătărie, privind la pachetele întinse de fată pe toată masa. În timp ce se uita la o sticlă de vin din cele aduse de fată, un gând năstrușnic îi trecu prin minte: avea impresia că este căpcăunul cartierului, căruia locuitorii îi aduceau ca jertfă bucate alese, băuturi fine și chiar și o fecioară. „Mă rog,“, recunoscu în sinea lui, „fecioara e mai mult nimfomană decât fecioară, dar totuși, până la un punct, paralela se poate păstra“. Toate astea pentru a-i potoli furia, probabil. Atât că el nu se simțea deloc furios, ci doar nedumerit. În mod sigur era doar o simplă coincidență în faptul că el visează pe cineva care a doua zi moare. Sau poate că dezvoltase o sensibilitate aparte și putea depista cu o zi înainte persoanele care aveau să moară. Își aducea aminte că citise în adolescență despre un vrăjitor sau șaman care își dezvoltase un așa-numit miros al morții, depistându-i din timp pe cei ce urma să moară, dar nu își putu aminti nici în ruptul capului despre ce carte era vorba. Între timp Loredana ieșise de la duș și se plimba mai mult goală prin fața lui, zâmbindu-i din când în când provocator, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva asta era o tactică: să îl țină tot timpul excitat, în așa fel încât să uite de preocupările lui morbide. Deschise frigiderul și începu să așeze din bunătățile aduse de ea, care – subconștientul lui nu putea uita asta – erau toate menite să îi mute gândul de la visele cu pantofi. Până la urmă s-au culcat, deși numai somn nu a fost ăla: dormind, fata avea tendința să-i tragă capul între sânii ei, probabil ca să fie sigură că n-are timp de vise prostești. Dimineața nu și-a adus aminte nici de câte ori au făcut dragoste și nici dacă a ațipit vreun pic. Oricum îl usturau atât ochii de nesomn, cât și penisul din alte motive, așa că, după ce Loredana a plecat la treaba ei, a lăsat jaluzelele și a adormit aproape instantaneu. S-a trezit puțin după ora prânzului, fără să se simtă cu mult mai odihnit, și, aproape frânt, și-a făcut un sendviș cu ce a găsit prin frigider, fiindcă nu găsi în el puteri să își mai încălzească ceva. După ce a mâncat cu noduri sandvișul, a încercat să își amintească dacă a visat ceva. Nimic! Nada! O foaie de hârtie mare, albă, presărată ici și colo cu sâni tari și mușchi fesieri rotunzi și bine reliefați. După ce a ieșit din casă s-a simțit dator să intre și pe la magazinul fetei să o vadă și să mai vorbească cu ea. Mai erau câțiva clienți, dar s-au risipit ca duși de vânt când l-au văzut. — Ei, cum este? l-a întrebat fata, cu ochi strălucitori. Ai mai visat ceva? — Nimic, poți să stai liniștită. Deși am adormit după ce ai plecat tu, tot nu am visat nimic. Am dormit ca frânt, de parcă am tăiat lemne, spuse el și simți cum roșește puțin. — Ei, nu chiar lemne, ci numai niște lemnișoare, spuse ea șoptit și îi luă mâna și și-o puse iar pe sân. Și nu le-ai tăiat, ci numai le-ai strâns, adăugă ea zâmbind. Cineva vru să intre în magazin, dar, văzând prin geam scena, se precipită înapoi, încât era gata să cadă pe scări. — Diseară vin iar, spuse fata cu un amestec de amenințare și de promisiune. Și vreau tot de șase ori, ca și azi-noapte. „De șase ori într-o noapte“, își șopti Vasile în timp ce cobora scările. „Doar să mai chem vreo două ajutoare…“ Se îndreptă ca în vis spre micul parc dintre blocuri, fiindcă azi nu se simțea în stare să hoinărească în căutarea unor iluzorii locuri de muncă. Se așeză la o masă de șah liberă, dar nu găsi pe nimeni amator să joace cu el, până când fostul lui profesor de matematică îl lămuri: — Drăguță, azi nu ai să găsești pe nimeni dispus să riște o partidă de șah cu dumneata. Dacă te bate… poate te superi și cine știe ce idei îți mai vin, după cum vorbește lumea. Dacă se lasă bătut, iar nu este bine, că îți vin alte idei… Mai bine renunță azi la șah. Cu atât mai mult că am auzit că ai alte preocupări, mai lumești. Președintele asociației de locatari, un om care nu îl putuse suferi niciodată pe Vasile, deși nu ar fi putu spune de ce, pufni zgomotos de la o masă alăturată. — De șase ori pe noapte, auzi la el. Dacă o fi și adevărat, atunci chiar c-a devenit nepericulos. Mâncat bine, băut bine, futut bine, cui să-i mai ardă de lustruit pantofi? Și un hohot de râs general îi însoți vorbele. Vasile așteptă să se facă liniște, apoi se ridică de la masă și când trecu pe lângă președinte îl întrebă scurt: — Te mănâncă, ai? Și îl privi pe om doar atât cât să vadă cum devine alb ca varul la față, apoi plecă tăcut, urmărit de privirile tuturor. O luă pe jos până în centrul orașului, unde nu îl cunoștea nimeni și se putea plimba liniștit, fără să se simtă urmărit de privirile tuturor. Bău o cafea la o terasă, mai pierdu un timp vremea pe străzile animate din centru, apoi vrând, nevrând se întoarse spre casă și imediat cum intră în cartier simți atmosfera oarecum ostilă de care era înconjurat. Dacă era zărit din vreme, era ocolit, dar dacă era văzut prea târziu pentru a mai fi evitat, era salutat de bărbați și femei de care nu-și aducea aminte să-l fi salutat până atunci. O făceau neutru, cu privirile plecate și preocupați de lucruri mărunte: priveau la ceas, își verificau conținutul buzunarelor sau își numărau cu grijă mărunțișul: orice, numai să nu fie nevoiți să-i întâlnească ochii. Ajuns acasă, își prepară o supă rapidă dintr-un plic adus de Loredana, apoi se trânti în fotoliu, urmărind cu ochii aproape închiși știrile. Deși era normal să nu se vorbească despre el și despre „talentul“ lui, parcă se simți puțin dezamăgit. „Mai e timp“, gândi el și alunecă într-un somn adânc și fără vise, din care îl trezi peste vreo oră soneria. Era Loredana, care de data asta avea două sacoșe cu ea: căpcăunul cartierului trebuia hrănit și nu s-ar fi mirat deloc să audă că fata, cu spiritul ei întreprinzător, făcea o chetă de la toți cei care călcau pragul micului magazin alimentar, pentru a asigura astfel liniștea tuturor. E adevărat că toate apartamentele din cartier erau cam la fel, astfel că fata se adaptă cu ușurință la micul lui apartament, de parcă ar fi locuit acolo de când lumea. Pe lângă asta, Vasile nu se putu abține să nu observe că fata era sprintenă și hărnicuță, astfel că în mai puțin de o oră curăță lună în bucătărie și dinspre aragaz începu în curând să miroasă a mâncare adevărată. După ce au terminat de mâncat, s-au așezat la televizor și, simțind cum Loredana se cuibărește în brațele lui, aproape că începea să regrete anii pe care și i-a petrecut singur în așteptarea unei femei pe care o bănuise de la bun început că pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu apucă să adâncească prea mult ideea, că se auzi soneria. Fata se strecură din brațele lui ca o zvârlugă și-i spuse: — Stai liniștit, că mă duc eu să văd cine este. Din holul de la intrare s-au auzit sunetul înăbușit al vocilor, apoi Loredana a strigat tare ca să se audă: — Te caută un polițist… ce fac, îi dau drumul? Vasile rămase un timp blocat, dar apoi rememorând ultimele zile, își spuse că era firesc ca întâmplările din cartier să ajungă până la urmă și la urechile poliției. — Da, poftește-l înăuntru, spuse el și își aranjă cât de cât hainele, de care Loredana, în scurtul răgaz cât au stat la televizor, începuse să tragă. La ușă aștepta un polițist în uniformă care îi părea vag cunoscut: probabil că era sectoristul cartierului, dar, cum nu avusese până acum probleme cu poliția, era normal să nu îl cunoască prea bine. — Să trăiți, spuse acesta cu voce sonoră. Agent Postolache mă numesc și am venit la dumneavoastră pentru a rezolva o mică problemă. La poliție avem înregistrată o reclamație pe numele dumneavoastră și, cum tot am avut drum prin cartier, m-am gândit că o putem rezolva direct, ca să nu vă mai deranjăm cu o invitație la sediu pentru o declarație în acest sens. Cum Loredana eliberase deja masa din bucătărie, Vasile l-a poftit pe agent acolo. Agentul, în ciuda faptului că voia să pară calm și sigur pe el, se vedea că era ușor timorat. Scoase din mapă, cu mâini care tremurau ușor, o foaie de hârtie pe care erau scrise vreo cinci, șase rânduri, nu mai multe. — Spuneți, făcu Vasile și privi mai atent foaia de hârtie, dar agentul o trase discret spre el, astfel că nu putu distinge semnătura. — Ei bine, făcu agentul Postolache, încurcat, sunteți reclamat pentru faptul că dacă cineva vă supără în cursul zilei, în cursul nopții îl visați într-o anumită postură care ulterior îi produce moartea. — Cine a putut să scrie prostia asta? întrebă Loredana revoltată și întinse mâna să apuce foaia, dar agentul fu mai rapid decât ea și puse hârtia înapoi în mapă. — Nu avem voie să arătăm…, începu agentul să vorbească, dar Loredana îl întrerupse brusc. — Nu zău, spuse ea, prinzându-l pe Vasile de după talie cu un braț posesiv. Și atunci, bărbatul meu la cine o să se gândească la noapte? La ăla care l-a reclamat, pe care nu îl cunoaște, sau la dumneata, care stai aici ca o momâie și nu vrei să-i arăți o amărâtă de reclamație? Un timp, niciunul dintre ei nu a mai spus nimic și, în timp ce întrebarea fetei plutea în aer, Vasile a văzut cum pe fruntea și pe buza de sus a agentului au apărut brusc broboane de transpirație. Aproape că i se făcu milă de el când văzu cum începe să tremure și cum, parcă fără să vrea, scoase reclamația din mapă. Loredana i-o smulse din mână și o citi cu ochi lacomi. — Eram sigură, spuse ea cu năduf. E scârba aia de președinte de asociație. Îi înapoie hârtia agentului și se întoarse spre Vasile, cu ochi scânteind. — Popescu Nicolae se numește… și la noapte chiar te rog să îl visezi. Așa, ca să se învețe minte, Dar ce își închipuie el? Polițistul se ridică în picioare cât era el de înalt, dar se vedea că tremura, era palid la față, părea cu totul depășit de situație. Își închise mapa și spuse cu glas stins: — Un pahar cu apă, vă rog, dacă se poate… După ce bău cu înghițituri mari, se îndreptă cu pași pe care și-i voia hotărâți spre ieșire, de unde se mai întoarse încă o dată spre Vasile. — Ați văzut că noi nu… vreau să zic am avut toată bunăvoința, dar reclamațiile au număr de înregistrare și trebuie rezolvate într-un fel sau altul. Vasile dădu să spună ceva, dar Loredana îi luă iar vorba din gură: — Du-te liniștit, că nu are nimeni nimic cu dumneata. Dar ăia care nu au loc de noi, o să vadă ei… Agentul salută ușurat și Loredana închise furioasă ușa după el, apoi se întoarse spre Vasile. — Hai în pat. Astăzi ești la regim: o singură dată, cel mult de două ori, apoi de rog să te culci și să-l visezi pe nesimțitul ăla. * A doua zi de dimineață, când s-a trezit, Loredana era întoarsă spre el și îl privea cu ochi sclipind de curiozitate. — Ei, cum e? L-ai visat? Da, îl visase, și când i-a spus asta fetei a obținut o explozie de bucurie din partea ei și încă o scurtă partidă de sex înainte de a pleca la lucru. Când a ieșit pe ușă l-a sărutat radioasă și i-a spus: — Abia aștept să-l întâlnesc pe boșorogul acela libidinos și să-i spun că l-ai visat. Ieri a venit pe la mine pe la magazin și a început să facă mișto de mine… nici nu pot să zic ce cuvinte urâte a folosit. Să-l mai văd acum ce zice! Și a fugit iute pe scări înainte de-a apuca el să-i mai zică ceva. Vasile a rămas toată ziua în casă, fiindcă nu avea chef să iasă și să înfrunte privirile speriate sau ostile ale oamenilor. Se uită câteva ore la televizor, fără să fie atent la emisiuni. Nu avea chef de nimeni și începea să se întrebe dacă fusese o idee bună să o primească pe Loredana în casă. Viața lui o lua oricum razna, și fără să mai pună ea paie pe foc. Tocmai se gândea la o metodă delicată de a-i face vânt din viața sa, când sună telefonul. Ridică precaut receptorul, de parcă s-ar fi așteptat la cine știe ce vești proaste. Era Loredana, care deborda de fericire. — Gata, s-a rezolvat! spuse ea veselă și Vasile avu nevoie de câteva clipe ca să își dea seama la ce se referea fata. Căută pe pipăite un taburet pe care îl știa lângă telefon și se așeză bâjbâind. Respiră de câteva ori adânc, încercând să își revină, apoi întrebă cu glas stins: — Cum s-a întâmplat? De la celălalt capăt al firului se auziră câteva voci, apoi fata îi răspunse: — Acum a venit cineva și mi-a adus vestea: cică s-a aruncat de pe blocul turn. A lăsat și un bilet că se sinucide pentru că nu mai poate suporta tensiunea și că se așteaptă să moară din moment în moment din cauză că l-ai visat tu. Vasile analiză un moment informația, apoi spuse: — Asta nu este bine, nu este bine deloc. Iar o să am probleme cu poliția. — Ba este bine, spuse Loredana, calmă. Bilețelul este la mine. Prietenul nostru, știi tu cine, mi l-a adus. A spus că este posibil ca președintele să aibă lipsă în gestiune și de asta să se fi sinucis. Cel puțin asta o să fie varianta oficială. Și… lasă asta, am o surpriză mare pentru tine când vin acasă. Vru să întrebe despre ce este vorba, dar parcă Loredana ar fi ghicit ce are de gând, pentru că spuse repede: — Nu mă întreba, pentru că nu am de gând să îți spun. Dar atâta să știi: că este o surpriză foarte plăcută. Ros de curiozitate, dar și de puțină teamă, fiindcă nu era prea sigur că avea aceleași motive de bucurie ca tânăra fată, așteptă cu nerăbdare să treacă timpul, astfel că, atunci când aceasta sună la ușă, el era deja cu mâna pe clanță să-i deschidă. Cum iar era încărcată ca un brad de Crăciun, o ajută să pună plasele și pachetele pe masa din bucătărie, așteptând veștile. Mai întâi fata îi dădu biletul președintelui de asociație, apoi, după ce el îl citi, îl luă înapoi și îi dădu foc deasupra la chiuvetă. Lăsă să curgă apa peste cenușa biletul, se asigură că nu a rămas nici o urmă și abia apoi s-a întors spre Vasile. — Așa m-a învățat să fac știi tu cine. A zis că este mai bine așa… Dar vestea cea bună nu este asta, ci… Cu gesturi de prestidigitator scoase dintr-o plasă o cutie pătrățoasă de carton, care avea într-o parte o fantă. Cum Vasile nu pricepea, Loredana luă un cuțit și desfăcu cu dexteritate capacul și o mulțime de plicuri căzură pe masă. Vasile făcu ochii mari și luă unul la întâmplare; înăuntru erau cinci hârtii de o sută, aproape cât șomajul lui pe o lună, și un bilet – „Pentru domnul Vasile, multă sănătate din partea lui Alexandru Păun.“ Mai luă un plic și în el găsi de data asta șapte hârtii de o sută și un bilet asemănător, tot din partea unui om pe care nu îl cunoștea. — Ce-i asta? întrebă el pierdut. Ce naiba se întâmplă, Loredana? — Nimic, făcu fata, inocentă. Oamenii vor să se asigure că sunt în relații bune cu tine. La început au veni câțiva de dimineață și se tot chinuiau să îmi bage plicuri în buzunarul de la piept. Ei, atunci când mi-am dat seama că vor fi mai multe, am lipit o cutie de carton și le-am spus să le pună acolo. Hai să-i numărăm. De numărat, i-a numărat numai Loredana, pentru că el era prea buimăcit ca să o poată ajuta; a privit la fată cum așeza fișic după fișic. A clătinat nemulțumită din cap când a găsit un plic cu numai două sute în el, apoi, într-un târziu, a făcut totalul și Vasile a rămas șocat când a auzit suma. Oare chiar atât de speriată de el era lumea din cartier? — Parcă aș număra darul de nuntă, se bucură Loredana. Deși nu știu dacă atunci când o să mă mărit o să strâng un asemenea dar de nuntă. Poate numai dacă mă iei tu de nevastă…, aruncă ea șăgalnic, dar îi privi atent ochii ca să vadă cum reacționează. Vasile se prefăcu preocupat de unul dintre bilețele, ca să nu fie nevoit să-i răspundă, mai ales că lui i se părea că plicurile seamănă mai puțin a dar de nuntă, cât a acatist ciudat și păgân. * Au trecut câteva zile de o monotonie exasperantă, mai ales că Vasile tot nu simțea nevoia să iasă din casă, iar Loredana aducea cutii tot mai pline cu plicuri cu bani. Văzuse toate filmele și telenovelele programelor de televiziune și uneori i se părea că este unul dintre personajele neverosimile din filme. Avea totuși impresia că, deși cele mai multe dintre telenovele se terminau cu happy-end, filmul lui nu se va termina deloc așa. Impresia asta i s-a întărit într-o seară, atunci când Loredana a venit acasă mai îmbujorată ca de obicei. Nu s-a mai apucat să numere banii, ca până acum, ci cu gesturi misterioase a scos un plic mare, din carton alb-gălbui, și din el a scos un teanc impresionant de euro, împreună cu fotografia unui bărbat. Îi flutură banii prin față și îi arătă fotografia. — Zece mii de euro acum și zece mii după ce îl visezi pe bărbatul acesta. Vasile rămase perplex, apoi izbucni: — Stai puțin, fată dragă… ce crezi tu că sunt? Un ucigaș profesionist cu sânge rece? Loredana clătină din cap neîndurătoare. — Prea puțin contează cum ai sângele, atâta vreme cât rezolvi problema. Mai ales că dacă clientul este mulțumit a promis că ne mai aduce pe urmă și alte fotografii. Vasile ridică din umeri neputincios. — Nu te pot ajuta aici, și gata! Nu sunt un ucigaș, orice ar crede lumea despre mine… au fost simple coincidențe și sunt sigur că până la urmă se vor lămuri. Mâine să faci bine să-i duci banii înapoi. Până la urmă fu nevoit să se culce cu fotografia bietului om în mână, convins de insistențele și de lacrimile fetei. „Trebuie să ne facem și noi un rost, că doar nu o să rămân toată viața vânzătoare la alimentara aia nenorocită!“ Imediat cum adormi se trezi pe scările Gării de Nord, dar în mână nu avea nici o fotografie și nici nu își putea aminti fața omului pe care trebuia să îl viseze. Femeia de alături îi întinse un covrig cald și spuse: — Ai lipsit câteva zile, nu glumă… — Am avut niște treburi urgente de rezolvat, mormăi el și luă o perie într-o mână și o cutie cu cremă în cealaltă. Privea neliniștit în jur, cu speranța că poate omul va apărea, chiar dacă el nu își mai amintea cum arată. Nu era foarte sigur cum anume lucra talentul ăsta al lui, așa că poate se va descurca până la urmă. La un moment dat observă că femeia cu covrigei îl privea neliniștită. La întrebarea lui nerostită, arătă spre pantofii lui. — Nu cred că faci bine ce faci… Plecă privirea și observă că mâna lui, obișnuită în vis cu făcutul pantofilor, se apucase cu de la sine putere să-i facă pantofii. Trecură câteva clipe până să realizeze ce anume înseamnă asta și făcu un efort să își oprească mâna, care, purtată parcă de o forță nevăzută, nu se lăsă oprită până nu dădu lustru și celui de-al doilea pantof. Dimineață, Loredana îl întrebă curioasă dacă l-a visat pe omul din fotografie sau trebuie să dea banii înapoi. Fu dezamăgită când află că nu îl visase, dar fata avea de gând să multiplice fotografia la un copiator color și diseară să tapeteze pereții și tavanul dormitorului cu poza omului, poate, poate va reuși măcar așa. Vasile nu simți nevoia să îi spună cui îi făcuse pantofii de data asta și după plecarea ei căută ceva de băut în frigider, bău câteva pahare fără să simtă ce anume, apoi scoase telefonul din priză și se așeză pe pat, așteptând și nemaiavând decât o singură curiozitate: cum anume se va întâmpla ceea ce este inevitabil să se întâmple?
002.146
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
6.560
Citire
33 min
Actualizat

Cum sa citezi

Somesan Sergiu. “ Căpcăunul și nimfomana.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/somesan-sergiu/proza/14094773/capcaunul-si-nimfomana

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.