Un Gargantua uterofil

UN GARGANTUA UTEROFIL

P

rima referire la această operă mai puțin exploatată a lui Guillaume Apollinaire, Isprăvile unui tânăr Don Juan (1911), poate fi descoperită într-un catalog al publicațiilor licențioase, prezentă și la Muzeul Erotic din Place Pigalle, din anii 1906-1907 și îndosariată la capitolul noi apariții. Analiza succintă a tomului va fi reactualizată de către Louis Perceau în Bibliografia romanului erotic. Acesta relevă dezinvolt textura lubrică, incestuoasă a volumului: „Din pruncie, încă, Willie, tânărul Don Juan, se interesa de chestiunile amoroase; el privește pofticios spre slujnicile drăgălașe, le pipăie și le dezgolește pe neașteptate intimitățile. El este recompensat pentru constanța sa și se va culca pe rând cu toate făpturile feminine cu care dorește acest lucru.

O deflorează pe drăgălașa lui soră (cea mai tânără, care era cu un an mai în vârstă decât el) și în final face dragoste cu sora lui mai mare, o delicioasă tânără de nouăsprezece ani.

Dispus să înfrunte în numele amorului orice obstacol, nu se dă înapoi în fața femeilor gravide.

Urmându-și poftele, ajunge până acolo încât mătușa sa – un înger de frumusețe, de grație și de inocență – să cadă leșinată în brațele lui robuste. 1” Deși în semnalul lui Louis Perceau apare apelativul Willie, în ediția definitivă protagonistul va fi degrevat de onomastică, pentru a inculca ipoteza generalității. Isprăvile unui tânăr Don Juan sunt consangvine lingvistic și ideatic narațiunii Les Onze mille verge, publicate aproximativ în aceeași perioadă, putând fi încartiruite nu literaturii erotice ci, mai degrabă, celei concupiscente. Fără a recurge la pudibonderii convenționale, trebuie semnalat faptul ca eroul nu este un Don Juan. Actele lui sexuale sunt tributare maratonismului exhibator, și nu paradigmei mitice. Astfel, acesta parcurge traiectul de la onanism la onirism, ingerând pantagruelic, cu fervoare virilă, orice reprezentantă a feminității cu care vine în contact. Fie că motivația scripturală este de sorginte pecuniară, fie că este vorba despre o diversificare a modalităților de expresie auctoriale, Isprăvile… aduc un Apollinaire inedit lectorului autohton, întregind crochiul bibliografic al acestuia.

Compartimentat în douăsprezece capitole, care constituie tot atâtea trepte ale inițierii erotice, volumul este însoțit de arhicelebrul motto al lui Corneille, ce-și va descuama valențele persiflante de-a lungul tramei: „Sunt tînăr, este adevărat, însă cu sensibilități împlinite. Valoarea nu așteaptă numărul anilor.” Cartea, de vacanță, se derulează în anotimpul estival, în mediu rural, pe o proprietate numită de către localnici „Castelul”. Expozițiunea, de factură balzaciană constituie preludiul necesar radiografierii locației și introducerii în scenă a personajelor. Jocurile infantile, alături de sora puțin mai mare sunt dublate de revelațiile anatomiei feminine, descoperite ascendent, dar cu o curiozitate specifică vârstei. Rememorările inventariază și circumstanțele primei treziri priapice, accesul involuntar la nuditatea surorii mai mari, a cameristei sau a virginalei mătuși celibatare: „Nu știam despre amor și despre rostul diferenței dintre sexe. […] Îmi amintesc foarte bine că, odată, când mătușa-mea Marguerite se ocupa singură de mine, spălându-mă și ștergându-mă pe la părțile sexuale, am simțit o senzație nedefinită, bizară, dar extrem de agreabilă. Îndată, apoi, mi-am dat seama că puța mi se întărește brusc și în loc să atârne precum mai înainte își înălță capul cu o trufie obraznică. În mod instinctiv mă lipii de mătușa-mea și începui să-i înțep abdomenul.” Acest prim indiciu al insubordonării și emancipării creierului subabdominal masculin este secundat de frustrare. Etatea mignonă le conferă femeilor din anturaj posibilitatea de-ai vizualiza excrescența în timpul îmbăierii, în vreme ce igienizarea lor constituia un privilegiu exclusivist, din care micul Priap era exclus. Adolescentul în formare remarcă plin de exaltare pudibonderia anturajului în momentul în care „Vergeaua Diavolului” se afla în ascensiune. Personajul-narator se adresează frecvent naratarului, disculpându-și excursul, ca demers inerent comprehensiunii tramei ulterioare. Cronologia tradițională este pulverizată, prin regresiuni în trecut, succedate de reveniri în actualitate.

Diaristul sexual înregistrează cronicărește orice inflexiune hormonală. Astfel, accesul la catacombele aparatului genital muieresc are loc prin devoalarea tezaurului intravital al Berthei. O cădere accidentală a acesteia îi furnizează informații minimale referitoare la recuzita anatomică feminină, fiind atras de vulva fetei, asimilată unei caise divizate. O plimbare în pădurea din apropiere constituie un excelent prilej de relevare a similitudinilor cu ceilalți exponenți ai umanității. Aparent inofensivul act al micțiunii este pretextul exhibării dimensiunilor penisului în erecție în fața Berthei amuzate de insolitul spectacol, dar va duce la acțiuni egalitariste, de denudări din partea acesteia, ce vor fi exploatate cu savoare de junele curios. Disjuncția dintre aparatul genital feminin și cel masculin întăresc și induc ipoteza atracției contrariilor. Junele voyeur asistă la competiția etalării glandelor sexuale de către servitorii care doreau să-și impresioneze alesele prin strategii de apropiere, făcând paradă de consistența proboscidiană a organelor lor. Incursiunea în misterele aparatului reproducător este facilitată de descoperirea unui atlas anatomic, care-l ajută acum să denumească savant excrescențele buclucașe. În plus, vizualizarea planșelor funcționează ca un afrodiziac, apt să disloce tensiunea sexuală, să valorifice beneficiile onanismului: „Am sfârșit prin a descoperi regulile artei de a mă juca cu puța până ajungeam la un lucru pe care nu-l cunoscusem înainte vreme. […] Penisul mi se umfla de-a binelea. În clipa următoare, din glanda de culoare roșu închis țâșnea o materie albicioasă. La început, împroșcătura părea a fi un jet mare, urmat apoi de altele mai puțin abundente. Mă descărcam bărbătește.

La foarte scurtă vreme am constatat că membrul mi se ramolea.” O dată trasate coordonatele de expansiune virile, decriptarea mecanismului de funcționare și rebeliune a organului bărbătesc, junele este fortificat teoretic, parțial și practic, fiind pregătit pentru cruciada walpurgică, senzorială. Prima beneficiară a ospitalității sale de uterofil este administratoarea domeniului, femeie aflată într-o stare de graviditate avansată. Descrierea acesteia este similară cu aceea a unei carmangerii, din care nu lipsesc însă, ușor ironic, conotațiile mitologice. Muntele lui Venus nu este deloc sisific pentru tânărul Odiseu care, neputând presta un act coital în „dulcele stil clasic” ca urmare a abdomenului bombat al femeii, se vede obligat să o penetreze în manieră canină, ceea ce nu estompează trăirile seismice (și de scurtă durată) ale proaspăt inițiatului: „Mi-am potrivit cocoșelul înfierbântat în vulva sa, precum un cuțit într-o bucată de unt. Apoi am început să mă zbengui ca un drăcușor. Abdomenul îmi ploscăia gălăgios, lovindu-se de fundul ei elastic. Asta mă scoase complet din fire. Nu mai știu ce am făcut, până am ajuns la capătul voluptății. Am ejaculat, trimițând pentru întâia oară sămânța în vaginul unei femei”.

Capitolul VI este alocat confesionalului, iar altarul valorifică dezinhibant abaterile de la dogma catolică: tânărul țăran devine serv gerontologic al unei babe care n-a mai avut contacte de patru decenii sau preferă sortilegiile zoofiliei cu o entitate bovină care-l gratifică, în urma prestației, cu bonificații scatologice, în vreme ce mama eroului acceptă comenzile cazone ale soțului, executate în poziție patrupedă, ceea ce încurajează actele sodomite. Cea mai inocentă este mărturisirea mătușii care, fecioară încă la cei 28 de ani, se mulțumește… cu sine: „Da, am decăzut chiar mai jos, părinte: de multe ori îmi ridic cămașa de noapte și, stând în diferite poziții îmi provoc cu degetul plăceri vinovate.” Ambientalul pare a se metamorfoza într-o arenă orgiastică, din care nici bietele dobitoace nu sunt cruțate: aviarele, de la puii de găină la cei de porumbel sau de gâscă funcționează, cu ciocurile lor pigmeice, ca niște vibratoare abulice care temperează poftele servitoarelor, rasa canină practică sporadic câte un cunnilingus și e grațiată de penetrări umane, ca urmare a faptului că „puța lui nu era așa de mare.” Strateg infantil al ispitirii, junele studios într-ale epicurianismului, derobat de false pudori îi împrumută gentil mătușii Amor și mariaj, alături de Căsătoria devoalată, tomuri indispensabile devenirii ei ca femeie.

Deși surioara-i este suferindă, aflată în pline dureri menstruale, protagonistul comite dezinvolt incestul deflorator, ce-i aduce fetei și primele orgasme operate de un bărbat. Lista tânărului ajunge luxuriantă, neputând fi vorba despre cuceriri propriu-zise, ci de recoltări generatoare de lichid seminal. Servitoarea Kate, versată, care în ultima vreme se mulțumește cu plăcerile furnizate de pupila aflată sub oblăduire-i, întrerupe vorace contactul coital fratern, avertizând-o pe Berthe asupra periculozității de a se lăsa penetrată într-o astfel de perioadă, ulterior invadând avidă sexul augmentat încă al puberului. Episodul, provocator pentru pasivul puști de dureri ventrale, poate fi asimilat unui viol, ca urmare a apetitului sexual pantagruelic al femeii. Eroul află acum și cea mai banală metodă contraceptivă, aceea a ocolirii vulvei în momentul ejaculării. Aflat într-o perpetuă stare de excitație, puberul se vede obligat să mai presteze și jocuri erotice noncoitale, dar care au același final debarasant de lichid seminal. Soția administratorului impotent („Ea trebuia să se mulțumească doar cu înfiptul degetului în vulva ei și chiar se obișnuise că asta îi făcea mai mult plăcere decât rău. [...] De abia când ea începea să-l gâdile cu limba pe lângă gaura fundului, sau se lăsa linsă de el între degetele de la picior, de abia atunci părea că dă din fund a excitație de futai.”) îi decriptează misterele sexului oral și a celui anal, ipostaze agreabile ale didacticiii virile pentru tânărul aproape imberb. Sardanapalicul fecior nu eludează nicio reprezentantă a sexului slab, acaparând cu ardoare fuste și subfuste, amușinând avid clitorisuri și vulve demne de vizita Sanepidului, trecând cu fervoare de la o servantă la alta, neomițând vreo bortă aptă de intro-misiuni senzuale. Babette și Ursule, fecundate rudimentar sunt urmate de episodul penetrării celei de-a doua surori, Elise, tânără pe cale să contracteze matrimoniul cu M. Frack. Putem remarca o oarecare reticență în exhibarea potențelor virile, unica femeie care este abstrasă maratonului sexual fiind mama protagonistului. Ultima beneficiară a efuziunilor orgiastice este virginala mătușă Margueritte, circumstanțele pierderii castității acesteia fiind descrise mai voalat și ușor metaforizat: „I-am săltat mai mult cămașa, ne-am încolăcit trupurile ca un tot nedefinit, apoi mi-am împlântat printr-o lovitură redutabilă penisul dur în fanta ei virginală. Scoase un țipăt ușor. Curând însă o copleși o plăcere nemaiîntâlnită. Acum era o femeie în brațele pasiunii, care se abandonase pasiunii erotice. Ne zbăturăm destul de scurt, dar violent, pierduți în extaz. Știu doar atât, că i-am dăruit o mare încărcătură din balsamul propriei mele vieți.”

Finalul, amputat și elucubrant relevă prolificitatea junelui, care reușește să le insemineze pe Ursule, pe Elise și pe Margueritte, devenind totodată naș al progeniturilor acestora. În pofida dificultății de a mai stabili cu probitate statutul acestuia față de descendenți, concatenările ludic-lubrice transformând fratele în tată și unchi sau nepotul în instanță paternă, junele își propune fanfaronard și ironic o luxuriantă pepinieră infantilă, pardonată de necesități demografice galice: „Sper ca voi avea mulți alți copii. Iar făcând copii voi îndeplini o îndatorire patriotică – aceea de a spori populația țării mele”. În pofida texturii lexematice tributare concupiscentului, textul lui Apollinaire, care valorizează un personaj anti-donjuanesc este savuros și deloc trenant, aducând o versiune pervertită hedonist și semantic a prototipului mitic.

Autorul, atras de motivul seducătorului și-a continuat demersul scriptural în Les Trois Don Juan, care apare la Paris, în 1915, un ciclu de narațiuni independente care evocă, într-un triptic cosmopolit, valențele eroului arhetipal. Astfel, cea dintâi îl radiografiază pe Don Juan Tenorio ou le Don Juan de l´Espagne, dar Apollinaire aplică o insolită tehnică a colajului, suprapunând peste textul-mamă, apartenent lui Tirso de Molina, citate din Molière, Félicien Mallefille etc. Această primă narațiune prezintă viața lui Don Juan Tenorio, circumstanțele nașterii sale și moartea tragică survenită în urma invitației la cină a Comandorului. Don Juan de Mañara ou le Don Juan de Flandres valorizează contramitul donjuanesc, ce are o existență truvabilă cronologic, în Spania secolului al XVIII-lea, și anume aceea a lui Miguel de Mañara. Apollinaire operează puține transformări față de textul lui Prosper Mérimée, Suflete în Purgatoriu și asistăm, din punct de vedere naratologic, la o mise en abîme. Prima interpolare constă în modificarea ușoară a romanței cântate de Garcia, prietenul lui Don Juan, în vreme ce a doua, veritabilă poveste în poveste, este truvabilă în capitolul al V-lea, intitulat Riche désespéré, „episod raportat de către misteriosul licențiat Alonse Fernandez de Avellaneda.” În fapt, remarcăm o interferență mitică, personaj al capitolelor XV și XVI fiind Don Quijote, aflat în fața unui auditoriu din Flandra, pe care autorul îl radiografiază uzând de pretextul pseudonimului lui Fernandez de Avellaneda. Cea din urmă fabulă este Don Juan d´Angleterre ou le Songe de lord Byron. Spre deosebire de creatorul englez, Apollinaire suprimă inserțiile edulcorate, dar și intervențiile directe ale lui Byron în textura ideatică, păstrând însă dialogurile și strofele narative. În plus, opinează că toată această ficțiune constituie un vis auctorial, în care Byron, trezit de o furtună puternică, se consolează în bratele unei servitoare. Astfel, Apollinaire denudează „satira epică” tocmai de elementele sale definitorii, ironia auctorială, tribulațiile eroului și pasajele romanțioase. Exegetul Michel Décaudin, în Dictionnaire de Don Juan” relevă faptul că nu-i vom descoperi protagonistului nici o psihologie profundă, nici tentacule apriorice metafizice, acesta fiind doar eroul unor aventuri multiple, povestite dinamic, în care regăsim toate elementele constitutive ale mitului.