Ionathan X. Uranus

Ionathan X. Uranus- În potriva veacului Marcel-Mihail Avramescu constituie unul dintre marii excluși ai istoriilor literare și dicționarelor scriitoricești autohtone, a cărui receptare propriu-zisă începe să fie valorificată abia postum. Destinul său sinuos este amplasat în context interbelic sub semnul avangardei, în deceniile trei și patru, pentru ca ulterior, devenind discipol al lui René Guénon, să fondeze sporadica revistă românească de studii esoterice tradiționale, „Memra”. În anul 1934 își ia licența la Facultatea de Litere și Filozofie din București, cu o lucrare dedicată ideologiei lui Nicolaus Cusanus, iar după doi ani abandonează cultul mozaic, se convertește la ortodoxism, marcând definitiv ruptura atât de avangardism, cât și de ocultism. Deși se înscrie în anul 1939 la Facultatea de Teologie din capitală, își va definitiva studiile abia după un deceniu, atât din pricina conflagrației mondiale, cât și a anilor de muncă forțată. În 1951 este hirotonisit preot la Biserica Antim apoi, după o acerbă criză spirituală și trăiristă, amplificată și de divorț, se va retrage în Banat, slujind inițial la parohia din Văliug, apoi la cea din Jimbolia până în 1976, iar ultimii trei ani de viață îi petrece la una dintre fiice, Mariana Macri. În pofida faptului că între cele două războaie mondiale autorul este o prezență fecundă în peisajul revuistic românesc, publicând texte beletristice sau esoterice în „Contimporanul”, „Viața literară”, „Orizontul”, „Adam”, „Floarea de foc”, „Bilete de papagal”, fiind diagnosticat de Petru Comarnescu drept „un om mai adânc, dar și mai diabolic decât Emil Cioran”, Marcel Avramescu debutează editorial abia post mortem, cu tomul Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalimus Unicornus, în 1999, la 15 ani după trecerea lui în neființă. În perioada petrecută la Jimbolia este descoperit de timișorenii Șerban Foarță, care-l consideră un „personaj prea singular, prea inclasabil, și, ca atare, enigmatic sau echivoc (prin ironie și aparență joculară)1, Mandacs Gyorgy și Cornel Ungureanu care, în binecunoscutu-i spirit belic demolează aserțiuni încetățenite. Astfel, Al. Paleologu2 este amendat pentru faptul ca-i neagă lui Ionathan X. Uranus componenta avangardistă și cea suprarealistă, exegetul timișorean nuanțând incisiv carențele taxonomierii, care se perpetuează, din păcate și la mulți alți critici, ce operează fracționar definirea fenomenului, fie dintr-un subiectivism propriu cronicarului, fie din necunoașterea altor exponenți ai perioadei: „E greu să spulberi această imagine, fiindcă Marcel Avramescu a aparținut avangardei! Nu Geo Bogza a pus în circulație, după 1945, această imagine, ci chiar arhivarul avangardei, Sașa Pană! Dacă mai credem că avangardă înseamnă doar negație, acțiune destructivă ș.a.m.d. atunci e greu să-l încadrăm pe eroul nostru aici. Dar avangardă înseamnă și altceva, și dizidențele suprarealiste ale anilor douăzeci, ale anilor treizeci au pus în valoare și alte feluri de a se afirma ale avangardei, dacă n-ar fi să socotim decât grupul Marelui Joc și ar fi de ajuns. Sunt, în cultura secolului XX, un șir de avangarde afirmative. Uneia dintre ele i-ar aparține opera lui Marc Mihail Avramescu.”3 Itinerariul biotic contorsionat, alături de actul declarativ din anul 1931 al scriitorului, prin care se derobează de identitatea avangardistă fac posibilă eludarea acestuia atât din studiul lui Ion Pop din 1969, Avangardismul poetic românesc, cât și din antologia Gabrielei Duda, Literatura românească de avangardă (1997) sau din cartea lui Ovid. S. Crohmălniceanu, Evreii din mișcarea de avangardă românească. Reabilitarea parțială a acestuia este truvabilă în Antologia literaturii române de avangardă și câteva desene din epocă a lui Sașa Pană, din 1969, în care Ionathan X. Uranus este inclus cu cinci texte și un desen. Prefațatorul volumului În potriva veacului, Dorin-Liviu Bîtfoi remarcă faptul că numărul eclatant al „numelor, supranumelor, criptonimelor, semnăturilor, lecțiunilor eronate, variantelor, confuziilor și prescurtărilor – pare invers proporțional cu informațiile reale pe care le deținem despre el.”4 Jongleria ludic-onomastică acoperă o paletă largă și spumoasă: Ștefan Adam, Astro-Magul, Autorul, Micael Baari, Venerabilul Maestru, Mem., Memra, Marduk Shalom, Mihail Shalom Abraham Ionathan X. Uranus, Ierusalim X. Unicornus, Serafimul Uranus, Parohul X. Uranus, Yang, Adelaid I. Neptun, Baari, Mark Abrams etc. Tomul amintit înglobează, diacronic, 47 dintre textele avangardiste ale autorului, majoritatea publicate deja în ziarele timpului, fiind succedate de Ispitele lui Moș Grămadă și Despre șapte, editate la un an după apariția, la 22 noiembrie 1931, în săptămânalul „Vremea” a celebrului Necrolog. Pentru răposații Ionathan X. Uranus și Mark Abrams, text dinamitard care proclamă renegarea alterității avangardiste și a celei ocultiste. Valoarea poietică, programatică a epitafului care încheie corpusul textualist, poate fi relevată încă din incipitul în care autorul își devoalează motivațiile care au făcut ca divorțul identitar să nu fie clandestinizat, ci făcut public. Adresându-se direct naratarului, Marcel Avramescu intentează un rechizitoriu contabilizant, atât sinelui avangardist, celui esoteric. La bara acuzării este vituperat inițial Ionathan X. Uranus. Crochiul ipseității este realizat piric, în vocabule seismice, cu o ironie devoratoare: „Eu eram. Umoristul absurdului, apologistul absurdului. Maestru de ceremonie al vorbelor goale și saltimbanc amețit de propria sfârlează. Ionathan X. Uranus era însă un tip a cărui mecanică interioară, în ciuda măștii de glumă sub care se cristalizează, izvora dintr-o experiență, în fond, tragică: din conștiința uscăciunii logicului.” Prin fragmentele Ascensorul. Dramă filosofică într-un act și Cum se face o casă (Arhitectură), care au un filon dramatic, Marcel Avramescu poate fi perceput atât ca un precursor al teatrului absurd, cât și al lui Eugen Ionescu, prin implozia lexematică și ridicarea aberantului la normalitate, la statutul unui modus vivendi. Autorul este consangvin ideatic și în privința strategiilor naratologice lui Urmuz sau Grigore Cugler, Totog al său nefiind cu nimic inferior lui Stamate, Turnavitu sau Apunache. Scriitorul denunță mecanismele de coagulare ale ego-ului avangardist, care i se par donquijotești, asimilate degringoladei sau, cel mult, zbaterii pe loc. Nevoia de autodepășire conduce la crearea lui Mark Abrams, individ „ceva mai molcom” , care însă este turmentat de obstinația captării Adevărului, a decriptării resorturilor ființale prin recursul la ocultism, disciplină care nu-i aduce nici ea accesarea misterelor universale. Este motivul pentru care exhibator, Marcel Avramescu se de-zice de trecut, printr-un gest simbolic, similar unui clivaj tanatogenezic: „Astăzi, Ionathan X. Uranus și Mark Abrams, paiațele mele demente, s-au sinucis. ” Textul care deschide volumul, Gâște libere, a fost publicat în „Orizontul”, la 26 septembrie 2006, purtând subtitlul Scriitorii supra-realiști, apoi Roman succint de Mark Abrams și, în final, „Trad. de M. Grindea.” În manieră tipic avangardistă, prozatorul busculează convenționalismele limbajului, inculcând, în pofida frazării domestice din punct de vedere gramatical, deturnări semantice funambulești. Veritabil manifest, Gâște libere demarează printr-un îndemn morbid, resuscitat însă de textura dinamitardă: „Hai să dăm ortul popii pentru viața celor duși pe meleaguri străine; căci azi se mai văd minuni scăpate de teroarea lămpilor.” Scindarea cogitală a contemporanilor este truvabilă în parodierea reuniunilor de sâmbătă, când convivii contabilizează scenarii virtuale ale unui trai confortabil. Lider al adunării este cel „care avea o portocală în urechea stângă” și-și își etalează pseudovalențele oratorice, la o tribună improvizată, adică urcat pe o umbrelă, ce calchiază parodic recuzita ocultă a nopților walpurgice. Comunicarea se dovedește o pseudocomunicare, o pastișă în care inteligibilul este epurat prin uzitarea unui singur lexem, netradus însă; „- rscrbuctmbstlgrzut”. Oratoria generează tăcerea asistenței, care se perpetuează până în anul viitor. Bizarul roman al „fiului risipitor” se încheie atât sub auspiciile divinatoriului, al revederii în peisaj sacramental, („Să ne întâlnim cu bine, la anul, la Ierusalim”), cât și sub spectrul disjuncțiilor ideatice, a unui false crestomații gnomice, în care sunt amalgamate haotic nume celebre precum Goethe, Raabi Akiva, Papa Pius al XI-lea, cărora le sunt atașate citate încartiruite absurdului. Tot de factură „supra-realistă” sunt creațiile următoare, apărute în revista „Orizontul”, (nr. 41, 7 octombrie, 1926) semnate de același Mark Abrams și traduse de M. Grindea. Farseur identitar, Marcel Avramescu recurge frecvent la numeroase apelative care înșeală lectorul, dar facilitează proteismul dedublărilor. Ordinea lumii este sabotată, echilibrul ei instabil fiind circumscris acrobațiilor arcimboldești. Animarea inanimatelor, metamorfoza urmuzian-kafkiană a ambientalului, personificarea basmică a dobitoacelor franțuzit-snoabe (Poem), umanizarea modernistă a edificiilor sacre, în care biserica pare a fi contaminată de spleen-ul și urâtul specific pământenilor sunt câteva dintre notele recurente ale prozelor din această perioadă. Omul este redus nihilist, la „un stomac și din mai multe accesorii”, ba, mai mult, uniformizant, „De obicei se numește Jean”. Când se modifică însă apelativul, atunci „nu mai este de recunoscut”. Pseudodidacticist, tălmaciul explicitează fenomenul recurgând la modelul oferit de propriul părinte care, ca urmare a faptului că se numește Adam, nu mai posedă stomac și, cazon, coercitiv, acesta este „înlocuit printr-un tambur major”. Deseori autorul, ludic, inculcă mimotexte care parodiază literatura edulcorată, sentimentală. În inflația de entități generalizante care populau climatul interbelic, precum „omul mecanic” al lui André Maurois, cel „autentic” – gidian, „omul descompus” al lui Felix Aderca, cel „aproximativ” al lui Tristan Tzara sau „omul ciudat” al lui Sesto Pals, se încolonează, deloc insolit din punct de vedere onomastic, și Omul exorbitant al lui Marcel Avramescu, unul din eseurile cu încărcătură poietică apărute în revista argheziană „Bilete de papagal”, la 23 august 1928. În incipit autorul definește conceptul de „om exorbitant”, entitate care, în pofida faptului că este „viu și locvace”, constituie o „noțiune abstractă”, rezultată din comasarea expectanțelor celor care, bovarici, „se lasă transportați de un zel imaginar care nu li se potrivește”. Naratorul își re-compune biografia dintr-o suită de elemente simbolice, dispuse inextricabil. Sinele, sub impactul fluctuațiilor eoliene sau al irumperii, „din ombilic” a unei flori, se simte impulsionat să-și abandoneze captivitatea „din colivie”, spre savoarea „celor câteva mii de copii” pe care-i poartă marsupial, semiabandonați în „vreun cui sau înșirați pe un băț”. Prozatorul se abstrage normalității curente circumscrise „celor care nu pot digera decât trei dimensiuni”, asumându-și un traiect de sorginte supra-realistă, având ca ingrediente oniricul și sângele. În ceea ce privește constituția exterioară, portretul este similar personajelor urmuziene, comasând funambulesc și fantast „mai multe sârme ghimpate, din stele, vată, pompe de carton”. Tarele comportamentale sunt amplasate sub pecetea naturalistă a genealogiei, eroul luând viață „din părinți bătrâni și mincinoși”. Radiografia perioadei infantile, la care are acces din relatările ulterioare, inculcă junelui dopat cu mituri și romane de mistere, diagnosticul de „precoce senilitate”, infirmat ulterior. Apetența pentru mineral și geologic este descoperită de la vârsta de patru ani când, în locul ustensilelor specifice săpăturilor arheologice, folosește „gheara sau nasul” pentru a excava „schelete de guzgan și alte putrefacțiuni mai minore”, mumificate din perioada cuceririi romane sau „a romanelor sentimentale.” Identitățile profesionale asumate ulterior sunt luxuriante: „Am fost dinte, zebră, plop și limbă și o bună parte din viață mi-am petrecut-o funcționând ca elice la un dirijabil, dar am naufragiat și mi-am supt tot ce aveam mai bun în mine: felinarul”. Polivalența existențelor succesive acoperă elemente recrutate din sfera umanului, zoologicului, vegetalului, domeniilor științifice, aerianului și acvaticului, pentru a deveni un Nastratin Hogea care se autodevorează, consumându-și canibalic ființa. Marcel Avramescu inversează polii, într-un clivaj insurgent, à rebours, În potriva veacului, devenind negustor ambulant „de zaharicale numai pentru adulți”. Nici vârsta nu are vreo însemnătate, totul depinzând de subiectivitatea perspectivei. În plus, I.X.U. se consideră apartenent al tagmei celor aleși, protejați de divinitate, fiind hrănit „de zeama cu eficacități de elixir pe care un înger mi-o depune în fiecare noapte pe oblon”. Identitatea sa este însă camuflată umanității, deoarece devoalarea acesteia, ca urmare a combustiei flagelante a interiorității ar genera un incendiu planetar, care ar duce la „tunderea” sau evaporarea lucrurilor, aspect nedorit încă de către entitatea demiurgică, aflată incognito printre contemporani. Compensativ, „așteptând ziua în care, triplat până la neputință, voi răsuna zglobiu printre copaci”, I.X. U. își anesteziază expectanțele recurgând la beneficiile furnizate de absint. Nu poate fi omis din corpusul textual fragmentul intitulat Autobiografie, apărut în aceeași revistă, semnat Ionathan X. Uranus, „Serafim și boem.” Circumstanțele nașterii repudiază aportul parental, dar sunt încartiruite fabulosului insertat sacramental: „Dumnezeu m-a zidit, din lemn și căpșune, într-o vreme de urgie, dar într-o cetate de joc”. Nota ludică a itinerariului biotic este amplificată parodic, nou-născutul fiind învesmântat ca un cruciat, cu fizionomia amprentată de lepră, fiind ovaționat nu de cocoșii apocaliptici, ci de creaturile cabaline care, într-un alai halucinant, „compus din șapte mii de scripete, din fleici, din iele și din astre” însoțesc cu obediență vasalică alesul. Acesta beneficiază, în locul tradiționalelor ursitoare, de trei lipitori: Ceașca, pe care o poartă ca un însemn heraldic în gură, o a doua, nebaptizată cu claritate, dar „care purta numele istoric al celor patruzeci de răzvrătiți în iarbă” și cea din urmă, ca surogat al intestinului subțire. Lipitorile sunt purtătoare ale unei nostalgii paseiste, indicibile, având capacitatea basmică de-a se metamorfoza în gheață. Devenit centru al universului, copilul este celebrat de astre, operând ghiduș mutații asupra mediului citadin, „mușcând uzinele desăvârșite ale marilor orașe” sau schimbându-și vocea în… umbrelă, pentru a se ascunde de moarte, a cărei aprehensiune îi provoacă angoase și la maturitate. Tentativele scripturale sunt însă sabotate în finalul autobiografiei, demontând caricatural mecanismele articulatorii ale acestui tip de discurs. Sistarea confesiunii induce ipoteza analfabetismului estetic, al autoscopiei ironice a demersurilor textuale de până acum. Incitant este și Manualul bunului zodier, care uzează formula epistolară, iar receptor al lui Ionathan X Uranus, „Serafim și boxer” nu este altul decât celebrul Cocò, papagalul oracular de la revista coordonată de Arghezi. Textul demarează prin radiografierea peisajului virginal ulterior genezei, când „douăsprezece dihănii diabolice dar definitive își sfințiră fuga.” Destinatar al secretelor zodiacale va fi papagalul, el fiind învestit cu rolul de corector al stihiilor dezlănțuite care bulversează destinele umane. Consilierile urmăresc filiera deductivă, dublate fiind de componenta inductivă. În ceea ce privește Zodia Scorpionului imperativul vizează epurarea scorpiilor din perimetrul domestic, pe motiv că „fac murdărie sub pat și te scoală noaptea, din somnul cel mai dulce, ca să-ți ceară cafea cu lapte”. Pentru a fi și mai persuasiv, Ionathan X. Uranus relatează nenorocirea amicului Bubi care, vizitând „o crescătorie pedagogică de scorpioni”, constată a doua zi că limba i-a fost devorată, ca să nu mai poată prolifera imprecații, iar bretelele îi sunt vandalizate, pentru a putea fi acuzat de infidelitate „în fața logodnicei lui, care era blondă dar n-avea escală”. Bietul împricinat este vizualizat într-o ipostază lacrimogenă când, încercând să-și remedieze destinul afectiv amputat de un malentendu, cu o a doua aspirantă la pirostrii este hărțuit de scorpia-lipitoare, care-i spală neuronii labili cu apelative de tandrețe, reiterate mecanic: „Dragă Costache, Dragă Costache, Dragă Costache.” Narațiunea Eu și miracolul este compusă dintr-un triptic, fiind subintitulată Confesiuni arbitrare și provizorii de Ionathan X. Uranus, Serafim și Boxeur. Marcel Avramescu nu este imun la creațiile confraților de generație, amplasând ca motto al primei creații, Eu și Miracolul, un citat atribuit lui Apunake, celebrul personaj al lui Cugler, iar ulterior va semnala disjuncțiile între el și Urmuz. Liantul între povestiri este oferit de focalizarea aceluiași fenomen, miracolul, care operează sciziuni în sistemul cogital al insului tocmai pentru că nu poate fi explicitat pe filieră rațională. Secțiunea a doua, Miracolul în acțiune fructifică naturalețea proliferării acestora în contemporaneitate, chiar dacă exemplul recrutat, al „englezului centrifug” ce se numește Savu, busculează logica normală. Calistrat este un erou atipic, care crește swift-ian și comasează atribute mistice sau concupiscente, inflexiunile colerice putând fi facil sistate prin recursul la licori bahice sau apanaj carnal, de extracție gerontofilă, cum ar fi „sânii copți”. Atrage însă atenția, în final, aserțiunea lui Yuqpongk I. Uranus, tatăl lui Ionathan, care lichidează caricaturalul erou printr-o expulzare directă, neechivocă, la origini. Program este congener manifestelor avangardiste ale lui Ion Vinea și Ilarie Voronca. Textura pirică a vocabulelor, tonalitatea persiflantă, folosirea imperativelor colectivității conferă acestuia un filon estetic de extracție avangardistă. Astfel „«nostru» desemnează o grupare efervescentă de juni chintesențiali, căreia subsemnatul îi este, cu beatitudine, exponentul ocazional” care vizează „regenerarea deplină a celulei vegetale”, valorizarea liberului arbitru, promovarea idolatriei, ca panaceu și substitut al „oricăror alte procedee terapeutice”, vituperarea șarlataniei și a filoxerei etc. „Mijloacele de acțiune” sunt aservite în subsidiar tradiției, dar pigmentate „cu mai mult sifon”, ca urmare a faptului că acesta este cel mai ieftin ingredient care permite mitralierea „de la distanță”. Înapoi la condei reprezintă un alt crochiu spiritual ce investighează etapele devenirii scripturale, perioadele de tranziție, peregrinările europene, până la dobândirea unui profil cosmopolit, etalat poliglot pe pancarta amplasată asupra cerebelului și care avertizează moralist asupra faptului că „nimeni nu e profet în țara lui”. Starea de beatitudine vegetativă este furnizată însă de „un mic automat portativ”, bretelele, garant și pașaport al normalității, care permite accesul în societate. Narațiunea Morții developează valențe suprarealiste, onirice, de fantastic gotic, cu tentacule morbide, acaparatoare, în care cele trei hârci, entități spectrale, vindicative operează puniții asupra celui care i-a ucis, impregnând olfactiv ambientalul cu izuri thanatice, care se inculcă progresiv, epidermiologic asupra culpabilului, până când acesta devine „mortul cel mai convins.” Ionathan X. Uranus este tot o narațiune confesională, care continuă demersul din Autobiografie. Serv al implacabilității destinului, eroul este construit maniheic, melanj elucubrant de hidos și oracular, născându-se în anul 1909. Promovând jongleria bufă, acesta oferă concitadinilor și prescripții în ceea ce privește atitudinea față de identitatea bivalentă, subsumate absurdului și nonsensului volitiv. Pentru a amplifica turnura criptică, naratorul inserează o fabulă cu valoare explicativă, Abnegația și mielul, oferind contemporanilor sfatul de „a vedea totul in-octavo”, nu in-quatro, pentru a putea decoda „adevărurile interzise”. Acel parti pris de choses însă, nu poate fi devoalat decât inițiaților, celor care știu să penetreze stratul superficial al aparențelor și, prin „abnegație”, să ajungă în zona abisală a esenței. Note 1. Șerban Foarță, în Mihail Avramescu, Comedia Infra-Umană (Fragmente din Eseul poliautobiografic al lui Ierusalim X. Unicornus), cu două precuvântări de Șerban Foarță și Florina M. Avramescu și un epilog de Marcel Tolcea, Editura Brumar, Timișoara, 2004, p. 13. 2. Alexandru Paleologu, în Mihail Avramescu, Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus trîndav și neiscusit apirant ucenic al Sfintei Smerenii, Prefață de Alexandru Paleologu, Postfață de Mihail Constantinescu, Editura Anastasia, București, 1999, Colecția „Intelectualii bisericii”, p. 13. 3. Cornel Ungureanu, La Vest de Eden, II, capitolul Marc-Mihail Avramescu, avangardist și aspirant ucenic al Sfintei Smerenii, Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 138. 4. Dorin-Liviu Bîtfoi, în Ionathan X. Uranus, În potriva veacului. Textele de avangardă (1926-1932), Ediție îngrijită de Mariana Macri și Dorin-Liviu Bîtfoi, Editura Compania, București, 2005, p. 14. Daniela Sitar-Tăut