o istorie secreta a literaturii romane

„…o Istorie alternativă (secretă) a literaturii române” (I) Istoria secretă a literaturii române (Editura Aula, Brașov, 2007, Colecția „Studii”) a universitarului timișorean Cornel Ungureanu este una dintre cele mai mediatizate și premiate cărți ale anului precedent. Studiul debutează vituperant, printr-o radiografiere a ceea ce pamfletarul numește „epoca noastră foiletonistică”, în care „onoratul cititor” are nevoie de un șoc ideatic pentru a abandona, sporadic, urmărirea „telenovelei amoroase sau fotbalistice”. Autorul remarcă apetența pentru mediocritate a românului care se lasă contaminat de pigmeii exhibiționiști ai zilei, gen Gigi Becali, eludând balcanic domeniul cultural. Polemistul pune în discuție actul restitutiv al vestigiilor literaturii, alături de dificultatea celui care operează o selecție a materialului faptic și livresc, „în acest timp al globalizării”, o psihoză repercutată și asupra teritoriului literar. Un prim criteriu, sugerează sarcastic analistul, ar putea fi cel politic. Ironia prefațatorului vizează subiectivitatea lectorului ca urmare a faptului că apartenența la o castă politizată poate distorsiona percepția acestuia, printr-un fenomen de deformare, resimțit extremist fie prin diminuarea, fie prin augmentarea valorii estetice a câte unui scriitor. Astfel, eseistul propune un menaj, median, între europenizare și globalizare, ambele circumscrise mantiei protectorale a geografiei literaturii, prin incursiuni în geopolitică, demers decriptant ce are ca finalitate „o istorie tabuizantă a culturii”. Segmentul prolegomenic Geografie literară și geopolitică funcționează ca un adjuvant mnemotehnic, de revalorizare a unor corifei literari precum Ienăchiță Văcărescu. Dimitrie Cantemir, Spătarul Milescu, Liviu Rebreanu, George Coșbuc, Ioan Slavici, Leonid Dimov și Radu Pavel Gheo care, deși exponenți ai spațialității carpatice aparțin unei „Europe cu altfel de granițe”. Cornel Ungureanu focalizează statutul învățământului românesc la începutul secolului al XIX-lea, relevând prezentarea selectivă de către posteritate a biografiei unora dintre personalitățile acelor vremi, cum ar fi aceea a lui Ion Ghica, cel care „trecuse printr-un moment de tandră turcire”, dar care a avut intuiția de a evidenția periculozitatea dominației rusești, care „ne-ar fi deznaționalizat”, spre deosebire de otomanii care ne-au permis „să ne păstrăm identitatea.” Portretizând situația românilor din acel ev, criticul relevă faptul că, deși „suntem prin scris, vorbire, prin istorie și geografie cetățeni ai Europei Centrale”, nu putem repudia, cum au făcut pumniștii, „perioadele de solidaritate cu cultura greacă, slavă sau turcă.” În pofida istoricilor și comparatiștilor de a elucida subteranele culturii, multe documente și opere sunt puse, debarasant, într-un con de umbră, din varii și, deseori, criptice motive, fiind „lăsate în fondul interzis de «știri»”. Subiectivitatea livrescă este generată deseori de factorii politici și sociali cunoscând o alură apoteotică după Marea Unire, când scriitorii de orientare filorusă, filomaghiară sau filoaustriacă, erau supuși unei cabale sau amnezii voluntare pentru a consolida viabilitatea patriotardă a aserțiunii conform căreia „soarele răsare doar la București, și nu în altă parte.” Geopolitica, între globalizare, regionalizări și revoluții este o analiză contrastivă a situației scriitorilor români. Dacă autorii din provinciile istorice erau fideli imperiilor de care aparțineau sau, din contră, au părăsit regiunile acestea dedicându-se obsesiv actului scriptural, veritabil catharsis care „masca o identitate secretă”, cei din Regat suferă contaminări de percepție ca urmare a schimbării regimului politic. Este încriminată astfel Revista Fundațiilor Regale care în 1940 îl elogiază superlativ pe Carol al II-lea, dedicându-i un număr, în vreme ce, după instalarea regimului antonescian nu ezită „a-l huidui pe asasinul Carol”. O sumedenie de scriitori sunt puși sub interdicție, valurile de tabuizări și cenzuri culminând cu anul 1948, ca urmare a faptului că majoritatea dintre ei erau „educați de ideologia burgheză.” Represiunile auctoriale se vor estompa în anii \'60, dar creatorii până atunci supuși cenzurii vor fi interpretați în cheie marxistă. În ciuda abolirii interdicțiilor după 1989, „dictatura imaginilor televizate, ofensivele mediatice” eclipsează subiectivist „alte cărți și alte direcții culturale, atât de promițătoare odinioară”. Întoarcerile. Și despre un „cifru al prudenței” utilizat de-a lungul istoriei literaturii semnalează că ultimii 50 de ani ai beletristicii autohtone au fost guvernați de ideile Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca și Nicolae Manolescu, veritabili corifei care au dirijat patrimoniul estetic românesc. Sintagma Monicăi Lovinescu „cifru al prudenței” devine emblematică pentru profesia de critic literar, pentru cel care dorește să realizeze o istorie a literaturii, deoarece denudarea completă a circumstanțelor și operelor te poate metamorfoza în „complicele involuntar pe care îl are fiecare scriitor, fiecare om, în celula ceva mai aerisită a României, din care n-au dispărut toate zăbrelele”. Parafrazând celebra formulare a Nathaliei Sarraute, eseistul este de părere că trăim „într-un timp și o eră a suspiciunii”, ca urmare a invaziei extraordinare a segmentului de piață livresc și cinematografic cu o serie de materiale demascatoare ce-și propun, exhibiționist, dezvăluirea misterelor trecutului. Consecința unui astfel de demers este aceea că „nici un spațiu cultural european nu a fost falsificat de atâtea proiecte sau agresiuni precum cel ce se numește Europa Centrală”. Prezentul studiu se dorește o „istorie alternativă (secretă!)” a literaturii autohtone, care vine ca un adagiu, un volum complementar la Geografia literară a României. Cartea este structurată în două părți distincte, amplasate opozitiv, dar și complementar: Despre așezarea hotarelor…, respectiv …și despre destrămarea lor. Prima secțiune vizează Geopolitica și geografia literară în Europa Centrală (și de Est). Analistul semnalează statutul ingrat al unei discipline, geopolitica, ce deși în secolul al XIX-lea cunoaște o amploare superlativă, după cel de-al doilea război mondial va deveni „o știință damnată”, ca urmare a faptului că termenul, perceput arian de către Hitler, alături de cel de Mitteleuropa, lansat în 1915 prin cartea lui F. Naumann, i-a cimentat acestuia tendințele genocidale și luarea în posesie a popoarelor vecine. Eseistul delimitează noțiunea de geopolitică, ce constituie „mișcarea din procesul de devenire al statelor”, axat pe cinetica unor forțe și puteri în desfășurare, de cea de geografie politică, termen care focalizează „aspectul și împărțirea statelor la un moment dat”, corespunzătoare contemporaneității, unei „stări de moment”. Cel dintâi este redevabil celor care operează reajustări „prin personaje, versuri, istorii seducătoare, manualul de literatură, hărțile lumii.” Exegetul nu eludează nici spațialitatea balcanică, aservită, potrivit sintagmei lui Ivar Ivask coloanei infinite, o axă a Europei cu epicentrul în mentalitatea elenă și vârful în Finlanda, Letonia, Estonia, Lituania, luând în calcul potențialitatea unei alte taxonomii care să recupereze trecutul recent al continentului. Radiografiind climatic politic postbelic în care cortina de fier impunea distincția duală între o Europă de Est și una de Vest, omițând centrul, autorul va semnala, în context cultural, o exacerbare a instinctului sociologic politic în cazul scriitorilor disidenți proveniți din țările comuniste, care-și transleză cenzura prin recursul la fabulativ, într-o osmoză în care „visele și cultura se împletesc într-o urzeală alegorică profetică”, potrivit afirmației lui Konrad Gyorky, autorul Antipoliticii. Panoramând climatul postbelic eseistul identifică în Franz Kafka protagonistul en titre al „antipoliticii”, acesta fiind asemuit unui cal troian inserat în polisul realismului socialist pentru a institui o literatură vidată de coerciții cogitale. În consonanță cu dogmele socialismului se va impune și sintagma de „dezarmare literară”, apartenentă lui J. P. Sartre, al cărei prim destinatar ar fi Kafka. Cornel Ungureanu remarcă discrepanța dintre teoriile programatice ale realismului socialist și praxis-ul acestuia în context livresc, deoarece noua „metodă de creație” era încartiruită obedient directivelor partidului, noul om, proletar beneficiind un trai paradisiac într-un stat egalitarist. Necunoscutele care rămân se referă la relațiile pe care unii autori le-au avut în regim antedecembrist cu Securitatea. Acestea sunt vehiculate constant în campaniile electorale, insinuând ipoteza că „în instituțiile importante ale statului, în parlament sau la Uniunile de creație ar fi fost informatori, autori ai unor delațiuni cu consecințe grave pentru cei apropiați”. Analistul nu omite posibilitatea unor mașinațiuni regizate savant cu aportul serviciilor speciale străine, astfel încât succesul exilaților să fie generat tocmai de scenarii ale serviciilor de propagandă și informații, care validează prin fraudă biotică și estetică „notorietatea unui autor sau a unei opere.” Þările dunărene par a fi ancorate în nostalgii paseiste, amprentate de o mentalitate beatnică a miturilor imperiale, trasând o „geografie imaginară” și cultivând o „geopolitică defensivă”. Având ca punct de plecare Ieșirea în lume: Balcanii noștri cei de toate zilele primul capitol analizează Folclorul – instrument de cunoaștere. Dacă Meșterul Manole este corifeul întemeietor al unui topos sacramental, mioritic, pe care cercetătorii indigeni încearcă să-l detașeze de legendele similare balcanice, relevându-i particularitatea muntenească, Neagoe Basarab pare a fi întâiul voievod „care s-a învrednicit cu zestrea, nemuritoare și ea, a cântecului”. (Nicolae Iorga) Mircea Eliade subliniază faptul că doar sud-estul Europei a fost un teritoriu sensibil la baladesc, restul țărilor cultivând legenda, ceea ce facilitează comprehensiunea, în spirit brâncușian, a verticalei trasate de Ivar Ivask. În Alte documente fondatoare eseistul demolează aserțiuni încetățenite, semnalând că nu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) reprezintă al doilea act definitoriu pentru Geografia literară a României, ci catrenul testamentar al lui Ienăchiță Văcărescu. În secolul al XIX-lea capitalele culturale sunt comasate în binomul Târgoviște-Brașov. Memorialele de călătorie, epistolele familiare, voiajurile întreprinse în Occident conduc înspre o nouă literatură, care-și propune sincronizarea socio-culturală a țărilor valahe cu aceea a Europei Apusene, dar și promovarea identității etnice, naționale. …și călătoriile diplomatice ale pașoptiștilor contribuie la cimentarea spiritualității autohtone. Din păcate însă, mesagerii nu se pot abstrage tarelor otomane, repercutate la nivel atitudinal și lexical, cum este cazul lui Alecsandri când se află în fața lui Napoleon al III-lea, ca emisar al lui Cuza, pe care, obedient și vasalic îl cataloghează drept „geniul mântuitor al României”. Alecsandri negociază și cu maghiarii, dar aceste acțiuni diplomatice sunt secretizate, nedivulgate nici în corespondența cu domnitorul, nici în memorialistica auctorială. Eseistul remarcă faptul că, deși receptiv la nou, Alecsandri este cantonat în secolul anterior, ajungând să cultive o atitudine defensivă prin autoexilul de la Mircești, scârbit de amnezia amicilor ajunși acum în funcții politice, care-și cultivă egotist propriile interese, în vreme ce probitatea morală pare a fi o calitate incompatibilă noului ev. Cetăți de refugiu: Balcanii ca Europă Centrală relevă statutul degringolant al apelativului de balcanic, care devine mai degrabă un termen peiorativ și supradimensionarea atracției către Europa latină, occidentală. Criticul vituperează tendințele cercetătorilor din ultimii ani, care omit din studiile lor radiografierea raporturilor amiabile existente între popoarele sud-estice, ca urmare a apetenței pentru spectacular, pentru reflectarea consumistă a disensiunilor etnice, și nu a pactelor fraternale, socio-culturale cu acestea. Inventariind cărțile alocate balcanismului, Cornel Ungureanu incriminează carențele investigatorii ale unor analiști, cum ar fi cercetătoarea bulgară Maria Todorova care, pornind de la o afirmație a lui Nicolae Iorga că Balcanii se opresc la Dunăre, îl amplasează pe Hasdeu în descendența acestuia, reproșându-i lui Mircea Eliade, Cioran, Ionescu și Noica faptul că au o cecitate în privința perceperii geografiei acestor locuri, ba, mai mult „viața intelectuală din România de azi este dominată de continuatorii acestor lideri ai extremei drepte!” Un alt segment exploatează Ereticii ca ființe migratoare. Un prim exponent al acestei tipologii este Panait Istrate, deținătorul cel mai redutabil al unei incomensurabile cantități de „dosare secrete” din prima jumătate a veacului trecut. În anii 20 era supravegheat de Securitate ca reprezentant al internaționalei socialiste, vitriolând casta politică a momentului, în presa franceză. Ulterior, va glisa înspre extrema dreaptă, în calitate de colaborator al unei reviste naționaliste și antisemite patronate de un legionar disident. Panait Istrate este bântuit de daimonul drumomaniei, al migrației perpetue, ca urmare a locațiilor multiple de care a beneficiat în perioada infantilă. Definit de Romain Rolland drept un Gorki balcanic, scriitorul este un apropiat ai potentaților zilei, ai liderilor mișcării socialiste și cultivă o atitudine anabasică în fața istoriei. Ajuns la Moscova și scriindu-i lui Stalin, speră că utopia socialistă este un deziderat tangibil, dar se va confrunta cu demolarea expectanțelor. „Nimeni nu se încurcă în doctrine” este fraza-dicton care asezonează elucubrațiile sale idealiste. Dubitațiile eseistului vizează și dosarele de siguranță ale lui Nae Ionescu, spirit paideic care nu a fost un revoluționar de vocație, dar a transferat morbul ideatic al rebeliunii emulilor săi. Petre Pandrea îl cataloghează drept anarhist, explicitând fenomenul prin recursul la biografia profesorului, „crescut pe maidanele unui port de Dunăre”. Ereditatea topografică marcată de intemperii turbulente, îl conduc pe exponentul unei astfel de spațialități înspre un provizorat în mediul urban, necesar asimilărilor sapiențiale, dar care ulterior se convertește într-un „proces de simplificare prin care devenim iarăși țărani.” Capitolul al doilea are ca obiect Școala Ardeleană de la Ioan Inochentie Micu Clain la Andrei Șoguna, fiind divizată în două compartimente complementare, dispuse diacronic. Dacă în Inocențiu Micu Klein și urmașii săi. 1700-1768 este focalizat contextul istoric și religios de după pacea de la Karlowitz, alături de demersurile și tentativele episcopului, diagnosticat de către Augustin Buzura drept „personajul cel mai tragic al istoriei noastre”, de a emancipa poporul nostru până la rangul de națiune politică, secțiunea secundă propune un itinerar scriptural Pornind de la manuscrisele încă netipărite. 1768-1848. Titlurile, incitante, gradează suspansul ideatic. Astfel, Cei buni și cei răi. Un Vlad Þepeș pentru toate anotimpurile sancționează decizia Ministerului Învățământului de a-i omite pe Micu, Șicai, Maior și Budai-Deleanu din programa școlară. (Dacă observația se dovedește valabilă până în urmă cu 2-3 ani, în prezent Școala Ardeleană există sub forma studiilor de caz de la clasa a XI-a, iar Þiganiada – inclusiv în cele de clasa a IX-a). Statutul ingrat al acestei perioade este relevat și în plan editorial când nu mai asistăm la reeditarea textelor consacrate ale celor patru, ba chiar există manuscrise care n-au văzut lumina tiparului niciodată, ceea ce conduce înspre includerea acestora în „fondul secret al literaturii române.” Sarcastic, criticul propune întronarea compensativă a modelului Dracula, personaj tutelar al Ardealului, celebru pe mapamond, astfel încât studiul Școlii Ardelene să aibă ca actant acest domnitor, printr-o reabilitare a imaginii malformate de legendă. Autorul atribuie lui Samuil Micu și a Cărții sale de rogacioni posibilitatea sistării degradărilor fabulațiilor puse pe seama insului draculinic, în vreme ce Gheorghe Șincai ar putea deține un rol episodic. Petru Maior, întâlnit în Þiganiada sub numele criptat Mitru Perea, „vestit cântăreț”, destinatarul Epistoliei închinătoare, se relevă a fi autorul unei Eneide ardelenești, în vreme ce poemul lui Budai-Deleanu pare a fi doar replica în timp la aceasta. Analistul semnalează înrudiri temperamentale între rromii din Þiganiada și românii din eseistica lui Cioran: atrași irefutabil de acte malefice, cu predispoziții suicidale, dar, în același timp hedoniști versați, euforici și amanți gurmanzi. Parpanghel pare un Pirgu insațiabil, conotațiile lubric-picante ale istoriilor lui erotice putând fi percepute în subsidiar. Concluzia, speculativă pe alocuri a eseului, aservită grilei lectorului contemporan face din Dracula un ins repudiat din spațiul infernal, adică „Luceafărul Școlii Ardelene.”