Jurnalul pierdut al lui don Juan

Douglas Carton Abrams – Jurnalul pierdut al lui Don Juan* Apariția recentă a acestui aparent jurnal donjuanesc, anticipată încă de anul trecut de o intensă vâlvă mediatică, ca urmare a traducerii simultane în treizeci de țări, nu este decât o strategie de marketing, generată de un titlu incitant, care încartiruiește una dintre cele mai bine vândute cărți ale momentului, dar care, la nivel faptic, naratologic și ideatic nu depășește un roman de capă și spadă, de mistere sau evenimențial, în genul celor dumasiene, truvabile în literatura occidentală a veacului al XIX-lea. Este motivul pentru care nu înțelegem cohorta de efuziuni laudative, prezente pe coperta a IV-a a tomului: „Þesut cu minuție din fire purpurii ca sângele și strălucitoare ca aurul, Jurnalul pierdut al lui Don Juan e covorul minunat ce ne poartă într-o palpitantă aventură picarescă spre alte aventuri și spre alte lumi. Cartea, asemenea eroului ei, ne seduce pentru totdeauna.” („New York Times”); „Senzuală, cinematografică, împletind intriga socială cu analiza psihologică, povestea lui Don Juan sfidează timpul.” („Kirkus Reviewers”); „Un roman superb despre tainele sufletului omenesc sfâșiat între iubire și dorință.” („Publishers Weekly”). Nu poate fi negat însă faptul că Douglas Carton Abrams, care s-a documentat vreme de cinci ani anterior redactării romanului, este un bun narator și un strateg al suspansului. Titlul secund al cărții, Despre adevărata artă a pasiunii și primejdioasa aventură a iubirii, operează contrastiv o disjuncție care va fi radiografiată pe parcursul cărții, și anume aceea dintre virtuozitatea erotică, aservită libertinajului și dragostea care sabotează, prin emancipare senzorială, principiile amorului programatic. Paginile alocate experiențelor sexuale donjuanești, bine redactate, luxuriante sugestiv, contrabalansează pauperitatea celorlalte file. Tot așa informațiile istorice sunt viabile, alături de poetica atmosferei hispanice, în care procesiunile terifiantei Inchiziții sunt dublate de baluri regale sau de lupte cu tauri. Ca elemente novatoare în ceea ce privește itinerariul biotic al personajului mitic, trebuie semnalate speculațiile referitoare la nașterea acestuia și la copilăria petrecută benefic într-o mănăstire de maici. Nota editorului relevă circumstanțele descoperirii acestui tom, care folosește arhicelebrul, desuet pretext romantic, al manuscrisului anonim. Douglas Carlton Abrams, prozatorul-editor devine beneficiarul trezoreriei scripturale donjuanești, ca urmare a faptului că, în urmă cu cinci ani a publicat în „Journal of Spanish Literature” un articol care vehicula ipoteza că „vestitul seducător a existat cu adevărat și a locuit în Sudul Spaniei în secolul al XVI-lea”. Expeditorul afirma că manuscrisul conține traducerea unui jurnal ținut chiar de Don Juan, care fusese păstrat secret câteva zeci de generații.” Desigur, inestimabilul colet nu era însoțit de vreo amprentă identitară, și nici de vreo adresă. Tot traducătorul este cel care compartimentează cartea în capitole, în pofida cronologiei inserate de protagonistul fabulelor, ba chiar dă nume anticipative deseori acestora. Editorul, cabotin, mimează o mea culpa în fața „colegilor (mei) erudiți pentru aceste modificări care nu trebuie luate drept originare.” Demersul, donquijotesc parcă, încearcă să exploateze credința unei minorități în privința existenței reale a personajului. Dacă majoritatea aserțiunilor îl percep pe Don Juan ca pe un product fictiv, al cărui părinte literar este Tirso de Molina, prozatorul valorizează opiniile lui Louis Viardot „care a susținut că Don Juan a existat, fiind un nobil care a trăit în Sevilla și a fost ucis la Convento de San Francisco, în speranța că astfel se va pune capăt faptelor sale scandaloase.” În final, Nota autorului, reiterează această supoziție, relevând și sursele de inspirație ale romanului, numeroasele legende despre seducător, alături de relatarea lui Louis Viardot. Doleanța acestuia nu este doar de a vivifica un savuros erou mitic, ci și o pledoarie pentru fidelitate, itinerar care debutează, totuși, cu elogiul distributivității versatile. Cartea contrazice, în pofida titlului, poetica diarismului. Astfel, fragmentele confesionale sunt urmate deseori de pasajele descriptive, scenele dialogate și prezentările evenimențiale. Demersul scriptural debutează cu capitolul Zvonuri și minciuni, în care personajul se simte obligat să implice naratarul în discursul epic, expunându-i motivațiile care au dus la elaborarea acestui jurnal. Anxietatea resimțită în fața percepției prolixe a personalității sale de către viitorime, multitudinea de „zvonuri și minciuni” prezente încă din timpul vieții, alături de certitudinea că va fi folosit ca antimodel „într-o piesă moralizatoare”, îl determină să opereze el însuși rectificările prin acest act confesional. Acesta scrie, atât din nevoia imperioasă de a lăsa un document autentic posteriorității în privința destinului său, conștient de magnetismul ineluctabil exercitat de nimbul său de cuceritor, cât și la îndemnul prietenului și mentorului său, marchizul Don Pedro de la Mota. Aflat la vârsta de 36 de ani, Don Juan își propune să transforme mărturisirea într-o propedeutică, o didactică a erosului, din „dorința de a le împărtăși urmașilor ceea ce am învățat despre arta pasiunii și despre tot ce are sfânt femeia.” Novatoare, pentru paradigma clasică a donjuanismului, sunt circumstanțele nașterii acestuia, care conferă noului-născut, abandonat într-o șură la Convento de la Madre Sagrada, un aer de mister, alături de complexul bastardului. Pseudodiaristul decide să nu contracteze vreun mariaj vreodată, refuzând obstinant ipostaza paternală, motiv pentru care consideră că toți predecesorii îi sunt prezumtivi urmași spirituali. Prozatorul își dozează cu parcimonie suspansul, episoadele derulându-se sub imperiul concatenării, prin interferența dintre două temporalități, dintre timpul trăirii și cel al mărturisirii evenimentelor. Astfel, încă din incipit, avem acces la nararea celei mai temerare seducții, generată atât de orgoliu, cât și de profesia sa, de maieut al senzualității, și anume „ambiția de a o elibera pentru o noapte pe casta și singuratica fiică a regelui, din temnița care era pentru ea palatul regal.” Autorul păstrează onomastica scenariului apartenent lui Tirso de Molina în ceea ce privește protagoniștii, Don Juan Tenorio, Comandorul Gonzalo de Ulloa și fiica acestuia, Ana, alături de câteva elemente redundante ale tramei arhetipale: conduita hedonistă a eroului, simpatia ireprimabilă a regelui pentru acest libertin pe care îl abstrage puniției Inchiziției, tributul alocat duelurilor și Thanatosului, prin decesul celui care nu mai este Oaspete de Piatră, ci doar un arogant și crud hidalgo, care păzește cu devoțiune și încrâncenare onoarea fetei sale. Strategiile seductive, alături de fauna donjuanescă sunt bicefale. În cazul fecioarelor, nu comite decât sporadic actul deflorator, inițiindu-le senzual pentru viitorul statut, cel de nevastă, în vreme ce femeile măritate beneficiază de bonificații erotice complexe, mai ales când amnezia soților în ceea ce privește obligațiile conjugale sau prezența curtezanelor, le impune o abstinență devoratoare, rectificată pe bază de benevolat de eternul seducător. Un personaj extras parcă din marsupiul Calugărului lui M. G. Lewis este Fray Ignatio de Estrada, inchizitor care, ca un William Wilson vindicativ, secundează terifiant abaterile eroului de la codul etic catolic, contabilizându-i, cu perversitate și reținută invidie cuceririle și amenințându-l constant cu torturi îngrozitoare și cu arderea pe rug. Don Juan se desprinde cu greu din brațele văduvei Elvira, care-l solicită intens carnal, expunându-i teorii truvabile în estetica donjuanismului, și anume aceea că acesta este un dat unic în viața unei reprezentante a sexului frumos: „ - Îmi pare rău a nu pot să-ți dăruiesc decât plăcerea unei singure nopți, dar atât pot oferi eu oricărei femei.” Locul clasicului Leporello este luat de vizitiul Cristóbal, ins turmentat bovaric de romanele cavalerești, care este permanent la curent cu aventurile stăpânului său, dar timid și retractil în ceea ce privește reprezentantele sexului slab. Dorința unei femei este semnalată la nivelul irisurilor infantei Isabel Clara Eugenia, care îl privește insistent pe seducător în timpul audienței regale, curioasă să-l cunoască pe acela a cărui faimă a survolat granițele imperiului. Regele, în pofida faptului ca e amuzat de peripețiile innombrabile ale supusului său îl somează ca, într-o lună, să se căsătorească. În economia ideatică a romanului un loc aparte în ocupă marchizul la Mota, maestrul spiritual al cuceritorului, cel care-l ajută să obțină rangul de hidalgo, îi împărtășește virtuțile vieții libertine, metamorfozându-l dintr-un tâlhar-spion într-un cavaler rafinat, maestru al scrimei, dar care știe să aprecieze vinurile bune, parfumurile și arta încartiruirii senzoriale a femeii. Cărțile de căpătâi ale acestuia sunt Pricipele lui Machiavelli, propedeutică a manipulării și Infernul lui Dante, ale cărui bolgii îi conferă posibilitatea descătușării practice a valențelor sadice. Veritabilă eminență cenușie decadentistă, magistrul hedonismului apare în momentele-cheie, fie ca actant evenimențial, fie ca inhibitor al acțiunilor. Văzând irefutabila atracție a infantei pentru Don Juan, îi dezvăluie eroului faptul că din corespondența violată a acesteia a aflat că juna are nevoie de afecțiune și ca o astfel de cucerire ar augmenta statutul său de galanteador. Debarasarea de castitate a tânărului are loc încă din perioada în care se afla sub acoperișul sacramental al mănăstirii copilăriei, prin intermediul Hermanei Teresa, o copilă de 16 ani, care a asimilat arta acuplării orgiastice de la un bărbat mult mai în etate pentru ea. Istoria amoroasă, schițată embrionar, va fi decriptată secvențial de-a lungul tramei. Personajele inserate în brodura epică sunt inițial prezentate succint, pentru ca ulterior, în capitole autonome, să fie amplificat și devoalat destinul acestora. Curtezana Alma (disjuncția dintre profesie și onomastică inculcă ideea unei oarecare purități) este o fostă ucenică a lui Don Juan, care preferă sortilegiile senzualului, matrimoniului aplatizant și fertilității. Aceasta este o bună cunoscătoare a psihologiei feminine și dezvoltă o fidelitate aproape canină față de cel care i-a exfoliat subteranele plăcerilor carnale. Don Juan pare a fi, în reprezentarea editorului-prozator un angajat benevol al solitudinii femeilor, un descătușător de pudibonderii, un ins cerebral care își dozează savant strategiile ispitirii epidermiologice. Crezul său biotic poate fi recompus din mărturii fragmentare: „Făcusem un legământ închinat libertății femeilor și nu puteam s-o las pe infantă închisă în turnul singurătății ei.” Acesta devine un cavaler al doñelor ultragiate senzorial, intentând un rechizitoriu vituperant bărbaților care nu știu să se ocupe de o ele. Metafora femeie-chitară revine, redundant și în această creație. Hermeneut al feminității Don Juan relevă faptul că misterul care aureolează cuceririle sale este dat de componenta dionisiacă a acestora, „de neostoita lor poftă de viață”, un promontoriu propulsator de energii net superior hegemoniei papale sau regale. Deși inițial este interpelat cu infatuare de infantă, promisiunea că aventura lor nu va fi vreodată știută, alături de aceea că himenul intact îi va reveni soțului moștenitoarei, o dezinhibă ascendent. Don Juan relevă tacticile de apropiere de o fecioară, fără a comite florilegiul. În urma prestației senzoriale, infanta îl învestește cu un titlu de glorie, mai mult decât nobiliar și, din acel moment, eroul se vede obligat, nu tocmai abulic, să nu-și dezmintă prestigiul: „Te numesc pe tine, Don Juan Tenorio, Duce al Aleanului și Cuceritor al Fecioarelor, Nevestelor și Văduvelor, Cel Mai Înfocat Amant din Toate Regatele Spaniei și din Toate Provinciile Imperiului Spaniol.” Trezirea subită a dueñei, care alertează gărzile și regele, dezvăluie abilitățile de alpinist ale cuceritorului, de virtuoz al escaladării balcoanelor, reușind să scape de urmăritori prin faptul că se refugiază într-o caleașcă roșie care trecea, desigur accidental, prin zonă. Locatara trăsurii îi dezvăluie un nou tip de feminitate: frumusețe eclatantă, dezinvoltură, demnitate, simț al umorului și o anume alură virilă, dârză, impenitentă, generată, poate, de posesia unui pistol pe care-l îndreaptă spre tânărul mascat. Doña Ana, fiica lui Don Gonzalo de Ulloa, Comandorul Ordinului Calatrava, incită curiozitatea celui care i-a salvat viața, iar întâlnirea cu ea declanșează autoscopii libertinului, care-și radiografiază trecutul tumultuos. Laitmotivele sale, reiterate aproape în fiecare compartiment epic sunt impotența afectivă, secundate de refuzul pirostriilor, un accent de insistență amplificat voluntar de prozator, doar pentru a fi infirmat în final. În pofida libertinajului din prezent, eroul cunoaște dragostea la 15 ani, atunci când se pregătea să urmeze o carieră monahală. De fapt, istoria protagonistului este demarcată de două granițe: iubirea inițiatică, tragică, din trecut, respectiv cea pe care o va avea pentru Doña Ana dar care, invers față de cea dintâi, se încheie, aparent, cu extincția protagonistului. Exegeta Elisabeta Lăsconi relevă construcția de suprafață a romanului, care „se bazează pe o relație triunghiulară: maestru – discipol – femeia iubită de amândoi.” (Arta seducției, în „România literară”, nr. 50, 21 decembrie, 2007. Dragostea îngerilor Lui evidențiază perioada infantilă petrecută la mănăstire, timp în care dragostea parentală este suplinită de aceea a douăzeci și patru de maici, eroul îndeletnicindu-se bucolic, fie cu colectarea laptelui de capră, fie cu aratul. Padre Miguel devine mentorul său spiritual și, tot prin intermediul bibliotecii acestuia are acces la romanele cavalerești, care-i inflamează imaginația și instinctele. Capitolul Cum mi s-a arătat Domnul decriptează, ușor blasfemic, momentul devenirii lui întru virilitate, anticipat de vizualizarea, pentru prima dată a nudității feminine. Hermana Teresa, novicea care-și crestează masochist cu jungherul pe epidermă numele Mântuitorului, pentru a eluda tentațiile carnale este totodată și cea care-i devoalează misterele acuplării, virtuțile hedonismului. Odată ce amorul carnal dintre cei doi insurgenți monahali este descoperit, cuplul va fi despărțit, iar Juan ajunge la mănăstirea San Pablo din Sevilla, unde îl are ca învățător pe Fray Ignatio de Estrada, avizat asupra pierderii castității sale. Este demarat acum un veritabil turnir belic între două personalități antinomice, care constituie unul dintre laitmotivele romanului. Considerând că „Preacurvia este cel mai mare dintre cele șapte pe capitale”, viitorul inchizitor îl supune unor coerciții corporale, veritabile torturi, încercând să-l chestioneze asupra intensității și duratei unui act copulatoriu. Protagonistul dezvoltă o discreție bizară în privința aventurilor sale, singurul confident al experiențelor sale senzuale fiind jurnalul. Marchizul îi propune un troc, și anume dezvăluirea unor informații referitoare la fascinanta Doña Ana în schimbul relatării întrevederii nocturne cu Infanta. Retractil în fața insistenței mentorului de odinioară, Don Juan sugerează fiasco-ul în cazul fiicei regale. Don Pedro îi sugerează să cultive o atitudine de eschivă în fața Doñei Ana, pe motiv că aceasta „este o femeie care ar putea face un bărbat să le uite pe toate celelalte, așa că pentru un galeanteador ca tine ar fi bine să o dea uitării.” Protagonistul vitupereaza constant măștile convenționale, întreținerea artificială a aparențelor. Spre deosebire de mauri, tații sevilezi devin actanți ai seducției fiicelor lor. Teama că progeniturile ar putea rămâne nemăritate din pricina pierderii virginității, îi determină să le ascundă abaterile de la codul etic prenupțial. Don Juan se insinuează noaptea pe moșia Doñei Ana și participă, involuntar, la salvarea acesteia de la pângărire, ca urmare a tentativei de rapt și viol a unei bande mascate. Juna reușește chiar, bravă, să împuște unul dintre atacatori, așa că meritul eroic donjuanesc este înjumătățit. Încetul cu încetul interioritatea acestuia este bulversată de imaginea fecioarei walkirice, melanj deconcertant de feminitate angelică și felină impenitentă. Dubitațiile asupra sinelui, a reacțiilor pe care nu și le poate diagnostica, relevă intruziunea gradată a erosului: „Eu sunt un libertin desfrânat, mânat de căutarea cu sânge rece a plăcerii. Poate că marchizul și cu mine nu ne deosebim prea mult când este vorba de planurile noastre viclene. La urma urmelor, generoasele lui învățături decadentiste au făcut din mine ceea ce sunt.” Cultivând oarecum paradoxul Un bărbat nu este doar ce este din naștere descoperă aspecte insolite ale itinerariului său biografic, unul din puținele elemente novatoare aduse de Douglas Carlton Abrams. După despărțirea forțată de prima dragoste, Don Juan ajunge să ia contact cu lumea interlopă, devenind chiar membru al unei bande de hoți. Soții Manuel și Serena, proprietarii Tabernei del Pirata, îl adăpostesc în localul lor, care nu este doar unul de perdiție, ci și unul al tâlharilor… haiducești care oferă săracilor mâncare, în vreme ce noaptea debarasează nobilii de prea multele avuții. În scurt timp junele, care se pregătea să îmbrace sutana monahală ajunge un virtuoz al profesiei nou asimilate, agilitatea acestuia în escaladarea balcoanelor, rapiditatea jafurilor, dublate de inteligența nativă făcându-l să devină iscoadă a marchizului. Acesta reușește să-l lase perplex pe Don Pedro în momentul în care refuză bonificațiile sexuale oferite de către o prostituată, ca urmare a serviciilor de spionaj prestate. Marchizul intuiește potențialul junelui, înfățișându-i statutul de galanteadores, drept un act de altruism față de „femeile singure, părăsite, rău tratate de soții lor sau încuiate în casa de tații lor.” Astfel, Educația unui libertin fructifică didactica machiavelică a magistrului în arta hedonismului, dar și a cavalerismului, care o dată asimilată îi oferă garanția seducției infinitivale. Doña Elena este succedată de încă zece neveste vitregite senzorial, iar faima lui de amant generează un soi de psihoză colectivă, femeile devenind tot mai îndrăznețe, acaparatoare, gurmande de refulări orgiastice în brațele tânărului. Din momentul în care află că maestrul său hedonist îl folosește ca mijloc de șantaj pentru a afla secrete ale soților celor seduse, Don Juan își impune discreția ca modus operandi, nemaidezvăluind, nici chiar vizitiului său, vreo escapadă. Piața de sclavi constituie un nou prilej de întâlnire cu adorata, dar și cel de-al doilea conflict deschis cu Comandorul, pe care-l umilește în public. Taberna del Pirata este toposul benefic cetei de libertini, un loc al permisivităților, dar și al retenției donjuanești. În pofida avansurilor ascendente ale Almei, cea mai celebră curtezană din Sevillia și fosta lui ucenică, Don Juan nu se poate apropia de o femeie care-și dispută pecuniar nurii cu ceilalți. Maieut al reprezentantelor sexului frumos, protagonistul deconspiră parțial strategiile ispitirii: „ - Eu inima femeii încerc s-o fac să se deschidă, am spus și toți au râs. Vorbesc mai întâi minții ei, atât de luată în râs de cei mai mulți bărbați și, prin mintea ei, vintrelor ei care au propria lor voință, la fel ca cele ale bărbaților.” Don Juan instituie astfel o democrație sexuală, oferind egalitate atât exponenților virilității, cât și reprezentantelor sexului slab. Abia în capitolul O mie și una de nopți cu un străin demarează adevăratele pagini de poetică a plăcerii. Episodul erotic cu sclava Fatima, negresă apetisantă și abstinentă, care de mai bine de un deceniu trăiește cu amintirea epidermiologică a soțului ei este turmentat de imaginea Doñei Ana: „Când te culci cu o femeie și te gândești la alta, încalci Codul Libertinilor pe care-l învățasem de la marchiz. Într-un singur fel puteam stinge flacăra patimii trezite de Doña Ana.” Corpus Christi aduce noi disensiuni între erou și fecioara rebelă, care se abstrage demnă contactului cu un galanteador, ca urmare a faptului ca acesta urmărește doar subordonarea senzuală a victimei, cu cerebralitate, fără a se implica sentimental. Paralel filonului epic principal suntem introduși în catacombele torturilor inchiziționale, în care un preot de țară, nimeni altul decât Padre Miguel, este castrat, pe motiv că are o amantă. Portretul părintelui spiritual de odinioară generează seducătorului acte de bravură, cu scopul de a-l elibera din universul carceral, dar acesta refuză, considerând actul punitiv pe deplin meritat. În Invitația ducesei Cristina protagonistul oferă o definiție insolită a iubirii: „Cruzimea numită dragoste folosește aceleași credințe cucernice și torturi nemiloase ca cele ale Inchiziției, interogând întruna inima căreia îi cere credință și devoțiune desăvârșită, cu neputință de atins.” Jocul erotic pervers între cei doi, sub auspiciile măștii negre, inculcă tentacule empatice femeii care vede în Don Juan soțul amnezic sexual, care de mai bine de trei decenii o preferă amantei, în vreme ce autosugestia seducătorului este ratată, neputând-o imagina pe ingenua fecioară îndărătul sardanapalicei semicentenare. Totodată, el nu omite unul dintre scopurile actului confesional, și anume acela de a lăsa predecesorilor un ghid hedonist, o erată acțională neinițiaților în tainele senzorialului. Unele aserțiuni sunt însă atacabile, cum ar fi cea referitoare la faptul că femeile, în vreme ce sunt admirate, refuză vizualizarea nudității masculine. Multe afirmații au o valoare gnomică: „gemetele de plăcere ale unei femei sunt cel mai puternic afrodisiac din lume.” Menționând distincția dintre rezistența femeilor în corida sexuală și forțele masculine, diminuate, eroul are revelația că a fost un instrument al plăcerilor acestora: „înțeleg că femeile m-au folosit, la fel cum le-am folosit și eu pe ele.” Adevărul decriptează motivațiile care au generat acceptul Comandorului în privința mariajului marchizului cu Doña Ana, și anume misterul care înveșmântează moartea soției fale și faptul că, alături de aceasta, în sicriu mai era un corp. Don Juan încearcă să avertizeze fata asupra periculozității mariajului cu Don Pedro, în cazul în care nu s-ar supune obedientă și nu i-ar împărtăși dragostea, spiritul de vendetă al acestuia pregătindu-i torturi similare acelora din bolgiile dantești. Întoarcerea Almei reconstituie traiectul existențial al cele care, în timp, a devenit cea mai bună elevă a didacticii libertine și care, după prima noapte petrecută împreună fuge de un matrimoniu aplatizant cu un tânăr pe care îl cunoștea din perioada infantilă, pentru a alege statutul de curtezană. Orgia lor senzuală este sabotată de procesiunea Inchiziției care, sub ferestrele ei, citește edictul prin care acuplarea dintre sexe, anterioară căsniciei, este considerată un păcat mortal. Personajul cultivă în toate aventurile sale retenția seminală refuzând potențialitatea paternității, datoria lui fiind aceea de a oferi femeilor doar amintiri plăcute, demne de titlul cvasinobiliar dat de Infantă de „cel mai bun amant din toate regatele Spaniei și din toate ținuturile Imperiului Spaniol.” Pentru prima dată, în activitatea lui de libertin, creierul subabdominal masculin, „Vergeaua Diavolului” îl trădează, printr-o diminuare subită, anterior dorinței sale. Emanciparea rebelă a organului buclucaș este determinată de imaginea obsesivă a Anei, care-l bântuie până și în episoadele senzuale. În paradis este turnul Giraldei unde, după ce-o persuadează pe fată să-l urmeze în timpul nopții, îi mărturisește adevărul referitor la nașterea sa, complexul bastardului. Aflăm, în cele din urmă ,că Don Juan este băiatul Serenei și al nobilului Don Diego Tenorio, ins care refuză să-și recunoască progenitura ilegitimă, pe motiv că „fiul unei prostituate are mulți tați.” Simetric față de istoria cuceritorului este atașată aceea a Doñei Ana, care este Un copil născut din minciună și cruzime, rezultat în urma abuzului Comandorului asupra dueñei Maria. Servitoarea, care era „fiică de căpetenie – de rege” aduce pe lume un copil tocmai în momentul în care ducesa Catilina se stinge în chinurile facerii, motiv pentru care señorul de Ulloa înlocuiește nou-născutul bastard cu cel legitim. Reflecțiile Mariei referitoare la infidelitatea donjuanescă și la impotența lui afectivă îl fac pe erou să mediteze asupra mutațiilor produse în interioritate de invazia erosului. Încearcă obstinant și dilematic să decripteze Taina casătoriei prin intermediul lui Manuel, care-i oferă rețeta durabilității matrimoniale: „înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât să iubești și să cunoști toate femeile pritr-una singură”. Astfel, virtuozul distributivității carnale ajunge gradual să aibă doleanțe comune de a fi „cel mai bun amant al propriei soții.” Proiectează, cu prudență răpirea Anei, încercând să o sustragă oripilantului proiect marital cu marchizul. Fuga este însă trenată, În numele Sfintei Inchiziții, de ordinul de încarcerare al liberinului. Catacombele inchizitoriale, torturile eroului se derulează sub ochii extatici și sardonici ai constantului său rival, Fray Ignatio, care încearcă pervers să afle „cum e să le posezi, să-ți înfingi ghearele în carnea lor”. Tergiversând, Don Juan reclamă dreptul la judecată, iar procesul intentat pentru „preacurvie și erezie”, oferă bărbatului o aură de martir, dar se convertește într-un rechizitoriu intentat fețelor clericale care tentează să ascundă „adevărul feminității Mariei” și, blasfemic și piric, hedonistul proclamă simbioza dintre sacru și profan, dintre senzual și divinatoriu: „În dorința unei femei este Creația însăși. A o cunoaște înseamnă a cunoaște chipul, coapsa și pieptul Domnului.” Reușește să se elibereze din universul concentraționar răpindu-l pe Inchizitor, apoi, în pofida edictului, merge la palat pentru a-și întâlni iubita. Mărturisirea de la Alcáraz nu constituie decât certificarea debarasării de conduita epicureică și alegerea inulectabilă a dragostei. Acuza de mitomanie a Anei este înlăturată, eroul denudându-și subteranele afectivității de până la ea: „Îți jur că nu am mințit niciodată o femeie ca s-o cunosc. Pentru mine plăcerea nu a izvorât din minciună, ci din adevărul gol-goluț. Numai atunci când femeia își deschidea de bună voie brațele simțeam plăcerea adevărată.” Duel pe acoperișurile Sevillei este tributar scenariului arhetipal, al confruntării belice dintre Comandor și Don Juan, soldat cu decesul celui dintâi. În pofida faptului că eroul încearcă să se abstragă implacabilității destinului, acesta îl transformă în ucigaș involuntar al alesei inimii sale. Scindat între dorința de a-i mărturisi fetei circumstanțele duelului și rolul de anesteziator al suferinței produse de decesul instanței paterne, eroul va ceda implorărilor fetei și va rămâne În iatacul Anei până a doua zi. Momentul apropierii lor senzoriale este descris incantator: „Din creștet până în vintre eram sfâșiat în două și de data asta nu mi-am mai reținut sămânța, știind că nu mai simțeam numai momentul plăcerii supreme, ci veșnicia însăși.” Don Juan se vede confruntat cu angoasele de a nu ști dacă fata a ales glasul datoriei sau pe cel al erosului, întâlnirea programată în capelă pentru a doua zi, în regim nocturn, tronând sub auspiciile îndoielii. În Ultima noapte: ultima însemnare asistăm la o metamorfoză a vocii narative, aspect anticipat de Nota editorului. Acesta semnalează faptul că manuscrisul diaristic mai conține câteva pagini disparate, cu scriitură diferită de celelalte, mai puțin elegantă, care aparțin probabil vizitiului donjuanesc. Încercând să imite stilul stăpânului său, acesta se simte dator, înaintea stingerii să atașeze jurnalului mărturii referitoare la ultimele momente ale seducătorului. Strategia narativă adoptată oferă demersului scriptural un final deschis, ca urmare a inserțiilor luxuriante, ale ipotezelor, abracadabrante și misterioase asupra extincției eroului. Previzibila confruntare dintre Don Juan și forțele aliate, agenți ai Inchiziției și nobili furibunzi se soldează cu moartea aparentă a protagonistului, într-o tentativă eroică de-a o scăpa pe Ana de pistolul marchizului. Scrisoarea măsluită de către machiavelicul rival o face pe femeie să creadă în mârșăvia lui Don Juan, în faptul că toate dovezile afective nu au constituit decât o mască, un cabotinism ce viza florilegiul. Bizareriile care încartiruiesc dispariția corpului acestuia sunt puse pe seama Inchiziției, ca nu cumva moaștele donjuanești să suscite contemporanilor adulații epicureice. Valetul inculcă ipoteza vivificării, cvasimistice, a acestuia: „Au umblat luni de zile zvonuri că Don Juan a fost văzut în viață; ca și Sfânta Fecioară el a fost zărit în marele nostru regat de atâția oameni și în atâtea locuri, încât nu se poate să se fi înșelat cu toții.” Sugestia supraviețuirii este amplificată și de Alma, care relatează că Doña Ana, la numai tei luni după retragerea în mănăstire a părăsit spațiul sacral, fugind „cu un preot sau cu un bărbat deghizat în preot.” Pseudojurnalul lui Douglas Carlton Abrams constituie o tentativă de valorizare a profilului unui personaj proteic, legendar, fascinatoriu, dar care se metamorfozează într-o pepinieră evenimențială pauperă estetic, care fructifică puține ipostaze novatoare ale seducătorului mitic, truvabile în interșanjabilitatea rolurilor victimă-călău, prin dragostea pe care o are față de Doña Ana, nașterea misterioasă și copilăria petrecută sub tutela a douăzeci și patru de maici. *Abrams, Douglas Carlton, Jurnalul pierdut al lui Don Juan. Despre adevărata artă a pasiunii și primejdioasa aventură a iubirii. Traducere din limba engleză de Sandală Aronescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2007.