Deja-vu

Era una din zilele alea de primăvară. Da. Îmi amintesc bine. Iarba de-abia dăduse în colț iar fluturii viu colorați pigmentau aerul proaspăt. Priveam mâinile puternice ale tatălui meu și mă întrebam de ce nu adună în ele lumea întreagă, când probabil nu i-ar trebui nici-un efort să o facă. Apoi priveam mâinile mele grăsuțe și mici, și diferența mă facea să pufnesc în plâns… --Uite, zicea el, vezi casa aia mare, singură, în vârful ăla de pădure?.... acolo sunt duși copii care nu sunt cuminți… --Ce înseamnă că nu sunt cuminți? întrebam eu printre lacrimi... --Pai nu papă și nu dorm când trebuie, nu se spală pe mânuțe, nu ascultă de părinții lor și plâng din senin așa ca tine… Ca la un semn, potopul meu de lacrimi seca…îmi simțeam doar obrajii brăzdați de dâre reci și apoi uscate precum cărăruia ce o lasă în urma sa un melc. Oftam adânc gândind că nu are sens o casă pentru copii necuminți…că mă voi face mare, cu mâini mari, și voi ajunge acolo sus să o sfarm ca pe o jucărie colorată de plastic… Acum tu, m-ai obosit o zi întreagă ca să ajungem aici în vârf, la minunăția asta de castel… --Aici, îmi spui, este o fântână părăsită…se spune că dacă arunci în ea o monedă și îți pui o dorință, aceasta se va îndeplini… --Dar eu îmi pusesem dorința, înnainte să arunc moneda, răspund… Și cred ca mi-e frică să îmi doresc mai sus!… Prea târziu, mâinile tale mari, întind deja către mine, ca pe un trofeu, un bănuț auriu…