Adrian Marino – „Viața unui om singur”

O descânt de câteva luni, e o carte ce n-o poți citi fără lungi momente de rumegare, prea „ardeiată” pentru gusturile mele. Expune locuri, fapte, oameni, vremuri fără, cred eu, să le cosmetizeze. Aceleași „atunci” ca și Nina Cassian în „Memoria ca zestre”, dar alt „acolo” (poeta oscila între 2 Mai, Sinaia, Neptun, atipicul cărturar – în domiciliu obligatoriu la Lătești). Interesantă diferența de unghi de observare, de abordare. Aceleași încăperi, alte glasuri. A.M. scrie despre provincialismul literaturii contemporane, despre false valori și veleitarism. Cred că a avut o continuă și chinuitoare preocupare pentru lucrul bine făcut, dar se simte că nu are deprinderea de-a lăuda și nici de-a fi mulțumit vreodată; e intransigent în primul rând cu el însuși, apoi cu ceilalți, măsurând în ambele cazuri cu același etalon. A.M. nu face nicio concesie contemporanilor literați, fapt pentru care înțeleg de ce Marino a vrut să-i fie publicat volumul abia la cinci ani după moartea sa.