Poezie
Soare de decembrie
de Silviu Miloiu
2 min lectură·
Mediu
Uitați-vă în ochii voștri
și răspundeți:
luminile acelea aprinse atunci
mai există?
Analiza-ți-vă faptele voastre
și răspundeți:
au fost veșnic subsumate
Idealului?
Priviți-vă în privirile mele
ca într-o oglindă sumară
și observați:
Împăratul este tot gol?
Lăsați protocolul de ieri,
de alatăieri, dintotdeauna
și semnați-vă numele
pe un alt drapel!
Să fie acesta stindardul păcii
sau al ignoranței?
Să fie nevoie de noi paradigme
învelite în izvod de colinde,
fără de tine, fără de mine,
întruchipându-se doar pe sine?
Noi am pierdut promisiunea
ce ne-am făcut-o, nu nouă,
ci copiilor noștri,
pe care atunci nici nu-i aveam,
de a promova un ideal
pe care noi am așezat prima cărămidă?
Să ne întoarcem la cumpătare
în vremea aceasta de fierbere mare,
de soare,
din nou de soare aprins în decembrie?
Să fim din nou siliți la uitare
de sine, de Dunăre, de mare,
la minciuni crepusculare
când lumea abia acuma se naște-
iar noi să fim morți prin fântâni?
Mai am încă acasă o fâșie nu mare, ci mică
din roșul aprins al vieții jertfite
de frații mei pe trotuare,
doar una mică, nu mare
ce simt că trăiește, nu moare,
dar oare trăiește cu adevărat?
Să fim noi nepătați de putoarea
ce se împrăștie de jur împrejur,
să ne putem epuiza epiderma
într-o viață fără contur,
fără reverberații de jale,
fără trecut sau viitor,
fără nici o ecologie?
Nu, nu vă spuneți vouă
că nu aveți bani de miere, de ouă,
de ceară, de seu, de produse finite
ca lumânări sau tămâie -
nu, nu vă spuneți vouă
Și nu-mi spuneți nici mie
Credința voastră și-a mea e încă Vie
și avem și miere, și ouă, lumânări sau tămâie
și de clădit din sânge o nouă Românie-
nu, nu vă spuneți vouă,
nici mie!
001470
0