Copilul și marea

Ploua de câteva zile cu o ploaie măruntă ca de toamnă târzie. Un abur ușor se răspândise peste cătunul mic din Juhua, Insula Crizantemelor. Pe ulițele înguste se vedea rar câte o umbrelă rătăcită ce ascundea parțial sub ea silueta unei persoane și micul Chén ar fi vrut și el să pornească spre cheiul vechi unde de mai multe zile era așteptată întoarcerea joncilor printre care se regăsea și cea al cărei timonier era tatăl său. Era plecată în larg de dinainte să înceapă ploaia, alături de alte patru jonci și încă nu revenise. Chén se temea ca nu cumva ploaia ușor grăbită de aici, în largul mării să fie de fapt furtună și tatăl lui să nu se mai întoarcă. Era încă mic, la cei zece ani ai săi, dar știa ce înseamnă marea și valurile ei înșelătoare care o clipă păreau că te mângâie amăgitor și apoi te puteau răsturna spre adâncuri. Ieșise deja de mai multe ori, în larg, la pescuit cu tatăl și cu bunicul său și chiar își învățase de unul singur cormoranul să îi prindă cei mai frumoși pești. Acum stătea în veranda casei, mângâind pe cap pasărea neagră pe care o crescuse și o dresase el singur de mic și aștepta un moment prielnic să fugă spre chei. Purta haine obișnuite de cânepă, strânse la brâu cu o eșarfă albastră de-a mamei lui și avea părul lung prins într-un coc rotund, fixat cu un ac din argint. Păstra lângă el pelerina și pălăria din fibre de palmier, care nu ar fi lăsat nici o picătură de apă să îi ude veșmintele și sandalele din paie de orez și tot arunca câte o privire spre casă, așteptând ca mama și bunica lui să înceapă pregătirea mesei de prânz și apoi să se facă nevăzut. Nu avu mult de așteptat, zgomotele din bucătărie îi dădură de înțeles că poate porni spre chei și se îmbrăcă rapid, lăsă liber cormoranul și ieși cât putu de repede, dar în liniște din curtea casei și apoi o luă la fugă pe ulița udă care cobora spre port. Se opri pentru o clipă pe stâncile care dădeau spre țărm, respirând puțin sacadat și privi cu mâna făcută streașină la ochi spre mare, departe, spre orizont. Printre picăturile de ploaie care se prelingeau peste borurile pălăriei, marea îi apărea ca în picturile văzute în casa unchiului său, nobilul Hán Ruì, în tușe de negru și gri aplicate pe ușor îngălbenita hârtie de orez, cu valuri cu creste înspumate care îi arătau forța ei devastatoare, deși valurile de acum, la fel de cenușii, îi păreau totuși mai liniștite. Câteva puncte mici negre păreau că se apropie de mal undeva din depărtări și nu își putea da încă seama dacă erau doar închipuiri ale imaginației sale sau chiar jonci care urmau să revină în port. Dacă ar fi fost mai aproape și-ar fi ridicat mâinile, fluturându-le și strigând cât l-ar fi ținut puterile pentru a le chema sau ghida către țărm, deși știa că tatăl său era cel mai bun timonier din mările de sud ale Chinei. Se mai odihni o clipă urmărind cu atenție punctele negre care începeau să se distingă tot mai clar. Păreau că sunt trei jonci, doar trei, deși plecaseră cinci din port. Aveau dreptate numerologii care spuseseră că nu este bine să se numeroteze joncile înainte de plecare, cifra patru părea că și de această dată avusese un rol fatidic. Căpitanul micii flote propusese denumiri diferite pentru cele cinci corăbii: Jonca de Foc, Jonca de Apă, Jonca de Lemn, Jonca de Metal și Jonca de Pământ, pentru a le lega de elementele vitale ale astrologiei chineze, dar reprezentantul împăratului a decis ca ele să fie numite cât mai simplu: jonca numărul unu, numărul doi, trei, patru și cinci și nu a vrut nicicum să asculte de sfaturile celor care i-au spus că pronunția pictogramei cifrei patru desenată pe prora joncii era prea apropiată de cea a cuvântului „moarte”. În mai toată China oamenii nu se doreau identificați prin această cifră, chiar și numerele caselor săreau peste ea și totuși trimisul împăratului a rămas neînduplecat. Cu gândurile zburându-i spre astfel de probleme de numerologie, Chén uită să privească iar marea și observă acum că vasele se apropiaseră tot mai mult, cu pânzele larg desfăcute și împinse de un vânt prielnic dinspre larguri. Se grăbi să revină pe ulița care cobora spre țărm pentru a ieși cât mai repede în întâmpinarea joncilor și fără să vrea remarcă faptul că printre ele nu părea că se zărește jonca condusă de tatăl său, cea mai mare și care avea la proră un dragon colorat cu verde. Un fior rece îl trecu și teama că tatăl său pierise pe mare îl făcu să își făurească din fugă un plan pe cât de îndrăzneț, pe atât de periculos. Se decisese să dezlege barca de pescuit a familiei, să îi desfacă pânza și să o îndrepte spre cele trei jonci care se apropiau. Dacă nu afla de la ele nimic despre tatăl său avea să dea ocol insulei pentru a-l găsi. Nu se putea ca el să fi pierit așa. Nici nu știa când ajunsese pe țărm și sărise curajos în barca de pescuit. Acum străpungea valurile fără să țină cont de ploaie și de vântul care bătea dinspre larg și încerca să îl împingă înapoi spre stâncile de pe țărm. Privea spre depărtare și mâna barca spre joncile care se apropiau. Se distanțase până la urmă de țărm, păcălind vântul care îi încetinea mișcările, dar abia acum realiză faptul că marea era destul de agitată. De sus, de pe stânci, valurile îi păruseră mai potolite, dar aici, din apă, pentru mica barcă de pescuit, joasă și ușoară valurile păreau prea mari, îl provocau la luptă și nici vântul nu îi era aliat. Micul nostru Chén căuta să se apropie cât mai mult de jonci, cu speranța că va fi zărit și apoi recuperat de echipajul uneia, deja nu mai spera că va putea să se întoarcă, de unul singur, în siguranță spre chei. Ploaia îi șiroia pe obraji după ce vântul îi smulse pălăria cu boruri largi purtând-o grăbit spre alte zări. Alături de stropii de ploaie curgeau și lacrimi, la fel de sărate ca valurile mării. Se spărgeau valuri înspumate de babordul bărcuței care se chinuia să le taie aproape oblic. Funia cu care încerca să țină fixă pânza bărcii îi tăia mâna, iar cârma pârâia de parcă urma să se rupă în curând. Cu lacrimi în ochi începu să strige, chemându-și tatăl. Simțea cum puterile încep să îl lase și deja se vedea răsturnat și pierdut printre valuri, dar brusc un zgomot puternic, de metal care sfărâma lemnul îl readuse în fire. Una din jonci se apropiase de barcă și căngile aruncate de marinari se prinseseră adânc în lemnul ei. Mâini puternice trăgeau funiile și o scară era aruncată peste bordul joncii. Un bărbat voinic cobora în grabă, aproape atingând valurile și îl cuprinse pe copil într-o îmbrățișare care aproape că îi opri respirația. Se trezi într-un târziu în port, într-un hamac, înconjurat de marinarii care îl priveau cu uimire, dar și cu admirație și alături de tatăl său, care deși încerca să se arate supărat, avea lacrimi în ochi. Până să zică ceva, Chén i-o luă înainte: - Iartă-mă, tată! Nu ți-am zărit jonca printre cele care se întorceau și mi-a fost frică că te-am pierdut. - Prostuțule! am avut de furcă cu pirații și dragonul de la proră fusese înlăturat înainte să ia foc. Să nu mai pornești niciodată de unul singur pe o mare ca astăzi. Valurile se spărgeau de jonca bine ancorată în port, parcă mai potolite acum că își pierduseră prada și ploaia picura la fel de monoton ca la început, iar marinarii priveau emoționați cum un tată își îmbrățișa cu putere copilul pe care îl smulsese din perfida îmbrățișare a mării.