Rece

Rece Sebastian Lala Mă gândesc. Dar cum fac eu asta? Cine zace adânc în capul meu și mă controlează? Te numești minte. Nu contează pentru că oricum îți pot spune cum vreau. O să îți spun Eu. - Cum arăt eu defapt? Sunt ca o ceață sinistră sau o minge de lumină? - Nu știu cum arăți tu defapt, Eu. Eu te văd ca pe un fluviu. Unul mare în care nimic nu poate trăi, iar când te verși în vastul ocean îți vei găsi pieirea... eu odată cu tine. Ne vom uni cu toate celelalte fluvii moarte și râuri... - Nici nu știu de ce te-am întrebat pe tine... tu oricum gândești prin mine, iar dacă mă gândesc mai bine, aspectul meu este irelevant. Uneori chiar aș vrea să îmi pun existența pe pauză. Măcar pentru o zi. Să stau singur într-un vid. Doar noi doi. O să ne distrăm cum știm noi mai bine! Dar ce să facem cu nimic în jur... - Mă bazez pe imaginția ta Eu... sper că existența ta în mine, în tot acest timp, nu te-a lăsat cu idei simple și monotone pentru a umple acel vid! Sfinte Iuda, ce gânduri de prăjit am! Parcă sunt mintea mea care mai are și ea o minte a ei. Ha! Cred că doar îmi pierd eu mințile. Mă simt de parcă aș cădea în propriul meu abis. Oare dorm? Visez acum? Nu mai știu ce se întâmplă. Tu chiar exiști sau ești o creație a imaginației mele? Ce ar fi trupul fară mine? Ce s-ar face el? Unde ar fi instinctele? Unde ar fi plăcerea și tristețea? Prea multe întrebări. De ce aș știi? Cum să definesc eu logica cu cele zece procente de creier folosit in situații critice din toate cele o sută de procente pe care le posed? Existența mea pare inutila, pierdută sau absorbită, integrată în creier... pe el măcar îl simți, dar... eu unde sunt? Mi se face rău de la atâtea gânduri. Mi-e silă de tot ceea ce mă înconjoară. De tine, de mine, de dulapuri, de frigider, de scaunul ăsta blestemat, de cănile si vazele din lut de pe pereți pe care la am din copilărie, centrala asta idioată ce bâzâie incontinuu, cafeaua asta rece și amară ce zace de ieri in ibric sau poate doar mă dezgust pe mine. Poate îmi impun eu starea asta… - Tu ai simțit vreodată ceva pentru cineva? El se uită confuz în jur... “La naiba, am și uitat că sunt aici! Am intrat pe filmu’ meu și acum s-a trezit ea să mi-l rupa…” - Da, am simțit... , spuse puțin nervos, ideea sa fiind spulberată de brutala realitate. - Atunci înțelegi că... - Și când am simțit prea mult, a trebuit să mă opresc. Mă distrugeam singur... am făcut si cântece despre stările astea... pur și simplu m-au fascinat! spuse cu o voce răgușita, cu ochii goi, iar zâmbetul tremurând psihotic. - Hmm... trecând peste faptul că m-ai întrerupt, vreau să aud! “Câtă aroganță! După ce că mă scoate de pe gânduri, în momentul critic… Poate aveam și eu o revelație. A trebuit ea să deschidă gura!” - Îmi permiți sa te întreb de ce anafura mătii vrei TU sa auzi?! Arunci insulte în stânga și-n dreapta și mă acuzi că nu îmi pasă de nimic și acum stai frumușel și bine mersi la mine în bucătărie, îți savurezi cafeluța și tragi din țigara MEA ca nesătula, așteptând să îmi pun eu sufletu’ pe tavă? După cât căcat mănânci despre mine ca să îmi pui mie bețe-n roate peste tot, ți-ai frecat tu ultimii neuroni ca să îmi poruncești să îți cânt? - Poate o să îmi schimb părerea, dar nu prea cred... - Și ce aș obține eu din toate astea? - Recunoștința mea eterna... Cinismul mușcător se citea pe crăpăturile din zâmbetul ei parșiv. - Bine... o să îți cânt. Poate iți tace gura aia odată… S-a ridicat cu silă de pe scaun și mergea de parcă se scurgea într-o gaură de canalizare ce semăna cu holul. S-a aplecat să își ia chitara de după biroul din cameră. “Ce fac? Cât de slab pot fii… m-am lăsat convins de ea!”. S-a ridicat cu viteza luminii. Cel puțin asta plănuia, dar atotputernicul calorifer i-a dat un șut în moalele capului. - Băgami-aș pula! - Ce-ai mă? De ce injuri? -Nimic nimic. Nu contează. Hai că vin acuma. “Ah, căcat! Câta mai cucuiu’…” A intrat înapoi în bucătărie și și-a făcut cel mai confortabil scaun folosindu-se de podeaua rece și tare. S-a uitat la ea cu coada ochiului. Tot disprețul ce îl adăpostea pentru acea ființă, parcă s-a evaporat. “Tipic… ce clișeu idiot…”. A inspirat adânc, amintindu-și motivul pentru care a compus piesa și i-a dat drumul. Melodia curgea din trupul lui, din glasul îndurerat... Ce își imagina, numai el stia. Ca glasul îi erau și ochii, mai devreme absorbiți de goliciune... Îi dădeau pâna și ei lacrimile când îl vedea chircit pe jos cu chitara în brațe. - E frumoasă... , spuse fata - Mulțumesc. Dar mulțumesc era ultimul lucru pe care vroia să îl spună. „Mulțumesc? E frumoasă? Ce-i cu sărăcia asta în cuvinte?! Normal că e frumoasă! Orice formă de artă e frumoasă!” - Mai bine tăceai. Pentru o persoană atât de sensibilă ca tine, ai reusit să demonstrezi contrariul... Și ziceai de mine. Disprețuirea începea să facă inevitabila cale întoarsă. Ultima remarcă pe care a primit-o, pentru cât a stat cu chitara în brațe să creeze ceva ce însemna atît de mult pentru el, a fost o lovitură sub centură, drept în orgoliul său. - Măcar de te-ai uita la mine! Te uiți în gol ca un psihopat de când am venit! Aruncă o privire timidă în ochii ei și îi văzu lacrimile curgând pe chip... inocent, întristat, dornic de afectiune. Momentele ca acesta îl făceau să se întrebe: “Chiar merită să fiu rău cu unii oameni. Chiar merită să fiu de căcat? Se spune că deșteptul cedează. Eu de ce nu pot?” Telefonul ei începu să sune. A ieșit din cameră repede, împiedicându-se de pragul ușii. - Trebuie să plec...vrei sa îți las niște țigări? - Nu merci... mai am un pachet pe langă ăsta. - Bine. Atunci am plecat! spuse dând pe gât ce îi mai rămăsese din bere. - Hai că vin să încui. Pășea cu greu spre ușa de la intrare. Mai vroia să zică ceva, orice. Să își ceară scuze, să o facă să zâmbească. S-au îmbrățișat. Ea, fiind foarte distantă, căuta o modalitate de a scăpa cât mai repede din strânsoarea lui. O privea cum coboară scările și cum dispare cu un etaj mai jos. Nu se mai gândea la nimic. Nici nu știa ce vrea. S-a dus în pat și s-a așezat pe spate, uitându-se la tavan. A lăsat câteva minute să treacă, ca apoi să se învelească în tristețea sa visătoare.