Poezie
Povestea unui vânător
2 min lectură·
Mediu
(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea,
mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie-aleasa mea...)
Aproape-amuzat de a sa-ndrăzneală
(tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea),
arma am scos-o fără de pripeală,
trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea.
Și-n urma-celui tunet care arde
mă străfulgeră un gând, ca din întâmplare:
"Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade?
Sau să-i privești de-aproape chipu'-n timp ce moare?"
Eram pe atunci un specimen brutal,
așa c-am luat-o mândru,-n palme sfidătoare,
cu un simplu gest, la fel de natural
cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.
Rana-n aripă-i scrutând-o-ntâi senin,
strânsei, ca lovit, din ochi și-ntr-o clipă iată,
parc-animate de un lăuntric chin,
îmi aparură lacrimi pe-obraji prima dată…
Cât ușurează plânsul o așa mâhnire,
nu-mi prea păsase, pân' atunci, mai deloc,
obișnuind oricare stupidă pornire
să o iau în râs precum un dobitoc
Curând, secat de lacrimi și ușor ca fulgul,
fost-am luat de-un fapt pe nepregătite:
prea tulburat, bag seamă, de ce-a făcut plumbul,
aripă-ajunsei fix pe nesimțite…
Zborul meu părea hotărât s-atingă,
piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș;
vezi însă c,-atent, decidea să tragă,
de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș...
Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant…
Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge,
cu o rană-n piept, sângerând galopant,
i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.
001514
0