La cazarma

Unitatea militara Mihai Kogalniceanu mi se părea imensă În copilărie. Ajumgeam acolo cu autocarul. Un soldat deschidea poarta. Un altul la intrare saluta zâmbitor. Un loc atipic pentru o fată de 6 ani. Iancu, câinele de pază - feblețea tuturor, saluta printr-un mârâit. În capat era popota, locul în care toată lumea se relaxa. Acolo, toți deveneau frați. Toți bărbații aceia, care mi se păreau fioroși zâmbeau, glumeau. O să-mi amintesc mereu cu drag cum tatăl meu, care ma lua acolo. Era un bun exemplu pentru cei aflați în cătănie. Prima oară l-am vazut dărâmat atunci când unl dintre cei mai buni soldați a murit. Din cauză că nu a folosit bine grenada. La ora 16, porțile unității se închideau o dată cu sosirea unui nou autocar. Era atât de frumos acolo, că nu-mi explic de ce tinerii fug de armată.