Altă mască

Mă simt gol, sau sunt deja. Nimic nu îmi mai aduce fericire. Ceva ce odată mă făcea să mă simt ca pe vârful munților, acum nu îmi mai oferă nicio plăcere. Deja de ceva timp sunt așa. Mă aranjez și mă pregătesc ca să-mi proiectez zâmbetul și glumele în fața prietenilor și a familiei, ca totul să pară bine. Nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat în inima mea. Am devenit ca de piatră. Nu mai văd sensul în nimic. În jurul meu, persoanele cu care am crescut, cu care mi-am petrecut copilăria, adolescența și puținii ani de maturitate, au deja totul rezolvat. Sau poate părinții lor le-au pregătit ceva deja. Eu nu știu încotro mă îndrept. Nu mai știu încotro s-o iau. Cândva, un copil cu vise mari, dorind să ajungă actor la Hollywood. Acum, cu vise frânte, neștiind ce îi rezervă ziua de mâine. De câteva luni sunt din ce în ce mai trist și gândurile îmi sunt din ce în ce mai negre. Pe cât de mult îmi prefac zâmbetul, pe atât de gol și frânt mă simt când rămân doar eu cu gândurile mele și un ecran. De mic copil am ajuns așa. O persoană odată plină de afecțiune și emoție, pregătită să ofere totul celor de lângă el. Acum… o persoană căreia îi este frică să-și arate fața adevărată. Poate că am stat sub masca asta mult prea mult timp și începe să se crape. Dar ce este sub mască? Altă mască? Sunt pregătit să-mi ascund durerile și traumele sub minciuni noi inventate. Cine voi deveni? Sau mai bine spus… cine sunt? Un om care gândește prea mult sau care a trăit prea mult, prea devreme, prea intens? Am învățat de la o vârstă fragedă să-mi găsesc refugiul în lucruri nocive. Ajuns la maturitate, nu își mai fac efectul. Intru doar mai tare în dependență și simt deja că nu mai pot scăpa de ele. De multe ori mă mint: „Este anturajul.” Dar nu este așa. Sunt eu. Trebuie să mă opresc, dar nu știu cum. Să mă izolez de lumea externă? Parcă nu aș vrea. Mereu extrovertit, glumele și personalitatea mea haotică, mă țin în viață. Mă fac să uit. Dar pentru cât timp? Aproape toată viața am fost un creștin care spunea că L-a simțit pe Dumnezeu. Acum nu mai știu. Îmi juca mintea feste sau chiar a fost o putere divină? Nu mai simt nimic în ceea ce credeam odată. Un prieten ar spune că este diavolul care se joacă cu mintea mea. Dar nu mai cred asta. Aș spune că poate ființa mai profundă din mine își dorește mai mult de la viață. Poate vrea să aflu cine sunt cu adevărat. Dar pe ce cale? Omul care eram nu mai există. Sunt ca un vas spart, lipit la loc, dar care încă mai pierde conținut. Care este cu adevărat sensul vieții? Pentru ce ne naștem, trăim și murim? Aș spune că adevărul este abia după moarte. Poate că după ce murim, trăim de fapt. Dar atunci… ce este ceea ce trăim acum? O simulare? Un test? Dacă este un test, pentru ce este? Ce este atât de grav după moarte de necesită un test acum? Dacă este o simulare, oare ne vom trezi vreodată din ea? Nu știu încotro mă duc, ce am de făcut și nici cine sunt. Sper doar că voi putea descifra misterul vreodată.