scrieri bestiale

Palidă umbră a lui Nichita sunt eu, dar târându-mă la picioarele lui, zbor de-asupra capetelor voastre. *** Þin neapărat să notez aici niște gânduri mefistofelice, grupate sub titlul \"Scoateți elefantul ăsta din mine\". Și încep așa: Scoateți elefantul ăsta din mine. Cine l-a plantat acolo n-a fost tocmai întreg la minte. Început promițător, nu? Să continuăm, așadar. Scoateți elefantul ăsta din mine și tăiați-i aripile, cele 7 perechi de aripi, în culorile curcubeului (ROGVAIV). Să nu dispară după aceea. Tăiați-i aripile, dar lăsați-l în viață. Căci vreau să scot de la el tot adevărul. Sfântă Inchiziție, ce-am să-l mai torturez! Jur pe drapelul sudist că o să-mi spună tot ce veau de la el. De exemplu: Elefantule, o să-l întreb, ce-ai căutat în mine, cine dracu\' te-a plantat acolo? Și o să-mi răspundă, că dacă nu, o să-mi aprind o țigară și o să-i ofer și lui una, îmi pare rău că te servesc cu carpați, dar alte țigări nu am, na și foc, dracu\' s-o ia de brichetă, ia de la țigara mea, poate n-o să te deranjeze atât de tare, brichetele ăstea întotdeauna se fut atunci când ți-e lumea mai dragă. Cred că mi se pare plictisitor ce-am scris până acuma. Mă fut. Jos nomenclatura! *** Momentul adevărului: ei mi-au futut creierii atunci când era necesar să fie construiți. Mi i-au futut iremediabil. Acum posed un creier complet futut, nonfuncțional, apendice al cutiei craniene. Ei au acționat împreună, cu toții s-au reunit și au stabilit de comun acord că al meu creier trebuie futut. Mi l-au futut cu artă, metodic, bazându-se pe legile în vigoare și pe manualul \"Cum se fute corect un creier\". Au știut ce fac, aša cum știau ce consecințe va avea futerea creierului meu. Extensiile creierului meu, nervii, sunt și ei complet futuți. Sunt futuți cu totii, de la primul până la ultimul. De aceea, Dumnezeul meu este un Dumnezeu futut, adorat de preoți futuți. Proroci fututi vestesc o apocalipsă futută. Morala futută din bibliile futute e scuipată peste credincioșii futuți de la înălțimea marelui altar futut. Sunt al dracului de futut. Ei mi-au futut creierii. O să le pară rău. Vor avea parte de cea mai futută moarte care se poate imgina. *** Ești disperat, dragul meu? Sunt disperat, draga mea. De ce ești disperat, dragul meu? Pentru că exist, draga mea. Știam eu, tu nu mă mai iubești, dragul meu! Ba da, te mai iubesc, draga mea. Numai că sunt disperat pentru că exist. Atunci, dacă mă iubești, fă dragoste cu mine, dragul meu. Bine, draga mea. (Cei doi fac dragoste un timp). A fost minunat, dragul meu. Da, draga mea. Înseamnă că nu ești chiar asa de disperat, dragul meu. Ba da, sunt chiar așa disperat, draga mea. Ești un mincinos, dragul meu. Nu sunt un mincinos, draga mea. Ar trebui să consulți un psihiatru, dragul meu. Ar trebui, draga mea. Când o s-o faci, dragul meu? Într-o zi, draga mea. Bine, dragul meu, acum hai să ne culcăm. Să ne culcăm, draga mea. (Cei doi se culcă un timp). Bună dimineața, dragul meu. Bună dimineața, draga mea. E frumos afară, ascultă cum latră privighetorile, dragul meu, nu-i așa că-i frumos? E frumos, draga mea. Ce program ai astăzi, dragul meu? Astăzi am să mă sinucid, draga mea. Dragul meu, dar nu te poți sinucide astăzi, e sâmbătă, e week-end. Ai dreptate, draga mea, nu mă pot sinucide în week-end. Cred că am să mă sinucid poimâine. Așa e mai bine, dragul meu. Să fac cafeaua? Da, draga mea. (Ea face cafeaua un timp). Poftim cafeaua, dragul meu. Mulțumesc, draga mea. E destul de tare? Da, draga mea, e o cafea destul de tare și destul de aromată. Nu-ți aprinzi țigara, dragul meu? Nu, draga mea, de astăzi mă las de fumat. Bine, dragul meu. Etc. Într-o zi, domnul Eugen Ionescu s-a trezit mort. *** Frunză verde de departe. Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună. Cu toții aveți câte două suflete. Privesc în jur și le văd. Fețe cu două suflete. Măști cu suflete gemene. Sau poate doar frate și soră. Poate că sunt niște frați și surori incestuoși. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măștilor sunt fețe. Adevăratele fețe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei își imaginează că oamenii sunt măștile și sufletele de rezervă adiacente. Atât își pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă... Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Știu ce am de făcut. Masca mea devine oglinda celei din față. Același zâmbet, aceeași expresie de salut, politețe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca și i-o smulge. Un chip gol, unde îi e fața? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă și i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, asta este încă. În jurul meu, măști, camuflând viduri, scriu poezii. Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame și sete. Mănâncă și beau. Fac dragoste. Bărbații merg la război, femeile nasc și își cresc copiii. Miliarde de oameni însuflețiți. O mulțime de viduri mascate. *** Reverberații, diapazon, o albă pânză de păianjen, zaruri măsluite, câți dintre noi au coborât spre voi, astăzi celălalt a dispărut, undeva se întâmplă minunea și eu n-am să fiu prezent, sunt zări de purpură, ploaie fierbinte udă-mi ghiveciul când o să-mi plantez aici ochiul cel verde, sunt eu însumi albastru, combinații de griuri pe tabla de șah, o, regele își dă regatul dar cai nu mai există, cât de departe cele șapte surori ale fratelui meu, spre tine din nări fremătând aburi se revarsă, sunt sus și privesc râuri curgând spre fluvii care se varsă în ocean, ce multă liniște, eu am dorit-o, dar dincolo de cuvinte, pornesc rachete spre celălalt spațiu, “și spațiile au partea lor de vină” să exiști și poate să fii, am crezut că viii poartă în ei viață dar moarte ei împrăștie, așa cum bărbatul împrăștie a lui sămânță în trupul femeii, copilul s-a născut mort, îmi pare rău, altă dată o să fim mai atenți, cât de departe sunt pădurile din Sahara brăzdate de lungi canioane prin care patrulează corbi rozalii, arată ca niște plămâni palpitând, inspiră, expiră și soarele îi usucă până miercurea cealaltă mai sunt trei ani, am obosit dar crematoriul e sub carantină, să cauți și să găsești cuvinte, să nu cauți și totuși să le găsești, eu am să plec odată și nimeni nu va ști de ce, care sunt motivele și tot timpul după aia mă vor nota în catalog absent nemotivat, ajutor, lansez S.O.S.-uri! *** A fost un timp când nemuream împreună, în oaze de carne ne întâlneam și de-acolo uneori zburam atât de departe, iar alteori săpam atât de adânc. Când părăseam locul dintre cer și pământ, sângele meu era sângele tău și nu mai aveam gânduri să construiesc idoli casanți și doar pașii mei stăruiau preț de o clipă a clipei pe nisipul deșertului. Mi-am risipit astfel o mulțime de urme, o mulțime de umbre, dar nu regret nimic. Din timp în timp chiar mă întorc acolo, în haos și-mi place să cânt despre tine, să invoc zeii mincinoși și să-ți privesc fotografia înrămată ciugulită de corbi. Apoi revin și-i privesc pe toți cu scârbă, atâta materie în jurul meu, mișcându-se, transformându-se, palpitând, existând. Cred că atât doream să îți spun, că a fost un timp când nemuream împreună. Și sângele tău era sângele meu. Ajunge. Prostii. Ar trebui să pun ghilimele uneori. Dar nu-mi mai amintesc unde. Știu că ar trebui să pun ghilimele, o simt. Cât mai multe ghilimele. Propoziții întregi între ghilimele. Doamne, cât sunt de uituc. Ce multe ghilimele aș mai pune dacă... Ce frumos cuvânt- “ghilimele”. Am pus ghilimelele între ghilimele ca să se știe o dată pentru totdeauna că e benefic să folosim ghilimelele, că nu e posibil să le lăsăm de izbeliște. Să ciocnim, deci, pentru ghilimele. Hai sictir! *** Astăzi sunt un copac, ieri am fost un trunchi de copac, poate mâine am să fiu doar o rădăcină de copac. Dar astăzi sunt un copac și aud drujbele scrâșnind aproape. Poate că eu sunt cel ales de data asta, poate din trunchiul meu vor mușca dinții ascuțiți ai ferăstraielor. Și mai târziu o parte din mine va fi carte, altă parte – raft de bibliotecă, iar restul va arde pentru a încălzi membrele degerate ale vreunui moșneag veteran de război. Acum sunt un copac și poate într-o zi, un om mă va alege pentru a ciopli în mine o canoe, sau un idol păgân și atunci am să plâng cu lacrimi umede și albe. Sunt un copac și-n jurul meu pădurea, frații mei, copacii, mă protejază. Căci poate ei vor fi aleși să cadă sub securile oamenilor și apoi să devină idol, foc, sau canoe. E singura speranță pe care o am, că celălalt, fratele meu din pădure va fi următorul. Nu eu, Doamne, te implor, fă ca celălalt, fratele meu din pădure să moară următorul! Atunci când Nichita s-a întors în pământ, pădurea a plâns o vreme. *** Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenușă. Plouă, mă îneacă valurile, sunt lut. Mâinile, scobesc malul, găsesc lutul. Omul, modelează lutul, idolul e gata. Focul, mă mângâie flăcările, sunt incandescent. Lumină, aer, în jurul meu viață. Oamenii, la picioarele mele, în genunchi. Ritualul, dansul spre extaz, invocații sacadate. Lacrimi, pe fața mea lacrimi, erodează lutul. Femeile, în fața mea spaimă, iată minunea. Copiii, aud jocul departe, copiii cântă. Războinici, măștile hidoase, dezgroapă securea. Săgeata, vâjâie spre mine, sunt cioburi. Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenușă. *** Îmi construiesc castelul din cuburi albe ca să reflecte lumina. Ca să trimită razele de lumină înapoi de unde au venit. Retina incendiată de la mulțimea de supernove se revoltă și scurmă tunelul prin gelatina gri. Covorul de frunze uscate scârțâie crocant sub pașii ce duc către peșteră. Focul așteaptă acolo de mult timp. În interior - întuneric, fierbinte. Revii acasă și ultimele gânduri ți le convertești în senzații. Atât de bine, atât de ușor. Greața drumului către lumină e trambulina de pe care țâșnești spre cerul înroșit al apusului. În jurul tău picură ceară. Îți pui pecetea acolo unde ei își rostesc adevăratele minciuni. Apoi îți iei avânt și cobori scările către celălalt “împreună”. Cu mâinile însângerate, ea te așteaptă de trei eternități. În jurul ei, ielele dansează și cântă. Te prinzi în joc, murmuri împreună cu ele chemarea. Rămâi acolo un timp și încă un timp și-apoi saluți și pleci. Și dansul lor îngheață și ultimul vers al cântului se repetă la nesfârșit, ecou al ecoului. Memorezi cele trei cuvinte “fluture, omidă, ou”, îți spui că parola asta n-o să-ți deschidă nici o poartă, dar ceva dintr-un colț al sinelui tău te face să crezi că totul nu e decât o greșeală. Vârtejul ce te soarbe spre el însuși te surprinde visând și sudoarea fricii îți lipește carapacea de carne și sângele de sânge. Ãștia mi-au dereglat computerul, gândesc neuronii tăi obosiți și cu ultimele puteri îți sprijini umbra de întuneric și dai drumul strigătului de groază pe care ți l-au dăruit ursitoarele atunci când te-ai născut prima dată. Oglinzile se sfărâmă și devin nisip și dincolo de ploaia ce se scurge o vezi pe ea, care te așteaptă de trei eternități cu mâinile însângerate. Abia atunci închizi cartea și clipești din ochii tăi verzi ca să îndepărtezi lacrimile. Și ele se scurg printre riduri, îngheață și se sparg de podea cu zgomot cristalin. Pe ecranul calculatorului apar litere una după alta, repede, din ce în ce mai repede: “Greșeală de programare. Apăsați tasta ENTER altfel în 10 secunde activăm procedura de autodistrugere. Începem numărătoarea inversă. 10, 9, 8... , 3, 2, 1, 0; Procedura executată. Experiment eșuat. Subiectul decedat. Introduceți datele subiectului următor.” -- GAME OVER -- *** Aștept. Aștept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicație, sunt un receptor ce palpită, un radar și de-acum tot ce am de făcut este să aștept. Așa gândeam eu. Gândeam despre gândire așa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginație. În visurile mele visam visuri. Și când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt următoarele cuvinte mi-au apărut clar și distinct în minte: Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, pași fără urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă și urlă și zbiară și geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanță timpului. Mușcă și sfâșie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ți pecetea. Limba ta, cuvintele tale - limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deșertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, rănește-mă, rană, vestește-mă, rană, dorește-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemișcat. Tăcere. Și toate astea mi-au confirmat faptul că trebuie să plec. M-am prelins în celălalt spațiu. Acum continui să fiu o secundă a eternității. *** Stăteam la o ceașcă de cafea, vorbeam discuții și țigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Și-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu ești un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea și vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu ești un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să știe. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeți că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeți-mă că întâlnirea banală ar fi continuat și vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantație, ca o parolă. Și-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi țigara de palma mea stângă și zgâriind tăblia mesei cu cele șaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, mușcându-l de beregată și plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecați?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicați și vreo doi dintre ei nu-și mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, fețele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucați, urlând cu toții la unison, am mai ucis câțiva, i-am strâns de gât, le-am sfărâmat coșul pieptului, mi-a plăcut să le arăt celorlalți inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, șoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum și cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toți cei cinci ochi și să mușc și cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuși am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mișcare, inimile lor încetaseră să mai bată și cadavrele ciopârțite zăceau în grămezi informe de mațe, vomă, viscere și sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aș fi zis. Nu sunt un monstru, l-aș fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbușite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru. *** Ajunseserăm în vârful muntelui, orașul se vedea mic la picioarele noastre, și un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeș. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se făcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supraviețuise incendiului și mă bucuram pentru el și nu mă întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe fața pământului și această biserică își urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente. Zăpada scârțâise sub pașii noștri, ușa masivă din lemn scârțâise atunci când am intrat în turn și scara spiralată scârțâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful și porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf și priveam printre creneluri și mă gândeam că a venit clipa pe care o așteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârșit. Că voi putea să zbor, în sfârșit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar și ce a pățit el zburând și eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a pățit ce a pățit, dar ea mă tot privea în ochi și-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor și eu mă gândeam că babilonienii erau niște proști, atât de multe cuvinte ieșeau din gura ei cu buze roșii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poți învăța să zbori și chiar o să zbor și eu împreună cu tine, căci dacă o să fim doi, atunci și zborul se va înjumătăți și vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor și eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine și-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari și verzi: atunci o să-ți construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ți-l construiesc și mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori și în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi și eu o să mă ascund în el și tu o să mă cauți până o să mă găsești, o să mă cauți, nu-i așa? și eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut și când am văzut lacrimile din ochii ei și când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pământ, ea stătea la poalele turnului și mă aștepta, cu buzele ei cărnoase și roșii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari și verzi și tăindu-mi aripile cu coasa ei mare și lucioasă. *** Acolo, pe buza prăpastiei, liniștea era mai gri decât cerul și auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mișcare a umbrei îți bubuia în timpane, hrănindu-ți ura, ajutând-o să supraviețuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemișcată cu brațele întinse, ea rotindu-se de cealaltă parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrățișându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniștea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mișcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ți ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâșnind prin nisip, printre pietre și cenușă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui... fără sfârșit această mișcare, tu abandonând mișcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, își reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rămâne nemișcată un timp, cu fața ascunsă între palme, plânge și lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea își lasă mâinile să cadă, ea își dezbracă de mâini fața, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înțelegi, o dată, și încă o dată pentru ea, și tu înțelegi. Apoi vă luați avânt și săriți amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbușiți-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviți-vă în ochi și căutați-vă și găsiți-vă, mușcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, șoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură și înțelege prea târziu, ea se zdrobește de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii și privești dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbușeați împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înțelegi și tu ai înțeles, iar apoi v-ați prăbușit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriași, ei sparg liniștea mai gri decât cerul și planează spre fundul prăpastiei, îi urmărești cu privirea și-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâșiat, și-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-și zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniștea cuvintele dansului de lumină. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenușa arborelui, cenușa zeilor, cenușa umbrelor. *** H Umbre cu ochii deschiși, imobile, Zăcând pe ziduri surpate, Dacă va mai fi vreun zid, Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun zid. Umbre cu priviri uimite bântuite de gândaci Zbierând sentimente, Dacă va mai fi vreun sentiment, Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun sentiment. Umbre înfometate uitate de timp, Dacă va mai fi vreun timp, Dacă va mai fi cineva ca să vadă prin timp. Umbrele cu ochii deschiși Acuză și blestemă Zeii ce-au coborât din cer și-au izbucnit din pământ Ciupercile halucinogene. Dacă va mai fi vreun zeu. Dacă va mai fi cineva ca să vadă vreun zeu. *** Acuma scriu din inerție. Prima pagină scrisă a adus-o pe următoarea, iar apoi au venit celelalte, ca o consecință firească. Ceea ce am scris până acum mă împinge din urmă, dar nu știu dacă neapărat înaintez. Poate că urc, dacă cele scrise până acum vin din străfunduri, cred că asta mă face să urc. Poate că e posibil să fie probabil, cine știe? Vreau să scriu despre domnișoara L. Deci asta am să fac, am să scriu despre domnișoara L... Îmi privesc mâinile, și acum ele sunt pătate cu sângele ei, sânge vechi de trei ani. Atunci, acum trei ani, m-am făcut vinovat de uciderea unei bucăți din domnișoara L. Îmi creasem încă din copilărie un sistem defensiv în fața invaziei lumii. Lumea îmi invada creierul prin imagini, cuvinte, fapte, senzații. Aveam să aflu mai târziu că se emiteau spre mine și idei, dar eu încă nu le înțelegeam, de aceea am fost educat să gândesc și să înțeleg acele idei, armele nucleare ale atacului lumii. Creasem baricade complexe în fața acestei ofensive nebune și le întăream odată cu trecerea timpului. La șaptesprezece ani mă izolasem total, ridicând ziduri imense înconjurate de garduri de sârmă ghimpată și tranšee abisale. La șaptesprezece ani și jumătate, sistemul defensiv a fost completat cu alarme sofisticate și am instituit blocada totală. Atunci a apărut ea, domnișoara L. Dotată la rându-i cu un sistem defensiv destul de bine pus la punct. Și-a dat seama imediat că în spatele acestor baricade e un suflet de om, dacă nu chiar un om. A sperat din toate puterile să fie așa. Apoi a început asaltul. Crezusem că ceea ce am realizat eu era o fortăreață inexpugnabilă dar ea mi-a demonstrat contrariul. Într-un moment de derută am lăsat-o să privească peste ultima baricadă și atunci a văzut. Și s-a convins. Am fost nevoit să decretez blocada încheiată și apoi să semnez armistițiul. Ea, la rându-i, și-a autodistrus sistemul defensiv. Și atunci am văzut. Și m-am convins. *** Se întâmplă în viața fiecăruia câte o cotitură, care uneori își continuă drumul devenind buclă de întoarcere, sau nici măcar nu are un final, întregind cercul. Sunt astfel de cercuri la suprafața vieții noastre. Un adevărat carusel în care ne învârtim până la amețeală în timp ce ceilalți privesc de pe margine, uneori aplaudând, alteori doar așteptând apatici să eliberăm locul pe care apoi se îmbulzesc să-l ocupe. Câteodată, cineva privește de sus și atunci el vede spirala, vârtejul. Și dacă se apropie prea mult, încercând să ne ajute să răzbim la suprafață, sau doar din curiozitate, vârtejul îl soarbe și pe el, îl atrage ca un magnet în afunduri. De-acolo, din spirala mișcătoare, lumea se vede altfel. Puncte de sprijin nu ai și vezi stelele ca pe niște cercuri concentrice, unite între ele de lumina lor orbitoare. Asta ți se pare că e singura realitate. Cea adevărată. A fost odată o femeie care m-a primit în labirintul ei. Pe atunci, nu știam că locul în care am pătruns e un labirint. Cu cât încercam să mă apropii, cu atât îmi părea mai îndepărtată. Și când eram gata-gata să renunț, o revedeam la câțiva pași de mine, surâzând amăgitor. Deschidea porți prin care eu nu pășisem până atunci, îmi lăsa timp destul să privesc mirajul de cealaltă parte și apoi le închidea încetișor, înainte de a apuca să pornesc într-acolo. Doamne, cum de n-am văzut din prima clipă că pentru ea totul nu era decât un joc. Juca pentru mine, juca împotriva mea, eu eram miză în jocul ei. Ce tânăr eram și cât de mult m-a durut când a trântit ultima dată poarta, era chiar ultima poartă. Și cât de normal i s-a părut să mă privească așa dărâmat în mine însumi cum eram. A durat un timp până să se vindece și ultima rană, dar cicatricile au rămas, sunt înăuntrul meu și uneori le privesc zâmbind. Ce frumoasă era, cât de mult puteam s-o iubesc, acum e departe. Așa gândesc și mă simt eu la 21 de ani. La mulți ani, Alexandru, pentru poimâine.