Bordelul îngerilor

Trebuia să te văd într-un bordel fără pretenții, cu un client care să transpire mediocru, care să muște mediocru din carnea ta devenită opacă, sfâșiind-o asemeni unui uliu renegat, obligat să-și caute prada prin unghere întunecoase, ca păianjenii. Trebuia să-ți văd carnea murdară, tremurând într-un semiorgasm mimat, de actriță porno în retragere, strângându-ți între picioarele firave amantul gras, asudat și obosit, care se prăbușește cu totul peste tine, în timp ce tu îți eliberezi cu greu o mână spre a-ți aprinde eterna țigară de după....Vreau să-ți văd mutra lipsită de strălucire agitându-și vag venele de la tâmple, tot mai lent, pe măsură ce îți recapeți suflul și să le cer, printr-un memoriu, savanților germani să inventeze ultima oroare, dezgustometrul, aparatul de măsurat sila, pe care, prea ocupați cu lagărele și BMW-urile lor, au omis să-l conceapă la timpul potrivit. Dezgustometrul ar arăta valoarea maximă pe scala lui, evident, până când clientul se ridică spre a face loc următorului mușteriu, moment în care privirea ta, chiar măsurată cu seismograful, n-ar exprima nimic din ce se petrece în interior, pentru simplul fapt că nu e comercial să ai interior. Respir același aer cu tine, violându-ți intimitatea, mai întâi fără să-ți dau de știre. Cu siguranță, un al șaselea simț al tău ar putea trăda primejdia chiar și în universul acela sordid al camerei de hotel rău-famat. Urmăresc spectacolul grotesc al spălării superficiale, apoi potrivirea hainelor în oglindă, controlul etern al șoldurilor și retușul pe fugă al feței. Þi-ai încălțat la repezeală cizmele de piele întoarsă. Mereu am simțit ceva măcelăresc autentic în pielea întoarsă, nu era suficient că au omorât animalul și l-au jupuit, acum i-au și întors pielea pe dos. Cobori cu o vioiciune -pe care supraconsumul de tutun n-o prevestea- înapoi în stradă.Trec rar mașini, oameni pe trotuar cu atât mai rar, iar becul nenorocitului ăluia de stâlp nu te avantajează. O puzderie de masturbatori ratați se află deja în brațele prost epilate și mirosind a ceapă ale nevestelor lor, gospodine de profesie.(Respect gospodinele de profesie; într-o bună zi am să-mi iau una din ele de nevastă) Fac sex pe fugă, în timp ce el se gândește că dă gol într-o poartă apărată de silueta unei \"top-modelițe\", în aplauzele unui stadion plin, în timp ce gospodina lui speră că, măcar azi, va avea orgasm. N-are. -Cum a fost, iubito? -Uuuf...Excelent, ca-n filme! Dar pentru tine? -La fel, chiar mai bine ca-n filme. (Ce naiba o fi la televizor?) -Þi-e foame? -Da. În vremea asta, tu visezi manageri generoși, care o fac excelent, care arată ca Brad Pitt, miros nemaipomenit de bine și care au în comun cu tine pasiunea pentru filmul „Pretty Woman”. Apoi te îngrijorezi din cauza șoldurilor. N-ai de ce. Calci sub cizmele de piele întoarsă naiba mai știe a câta țigară, spunându-ți, într-un colț al creierului, că te vei lăsa odată-și-odată de fumat. Știi că acest odată-și-odată nu vine niciodată .Te enervează avansurile paznicului de noapte de la o companie din zonă; ba chiar îi spui că fluieră fals, într-un acces de inspirație pe care el e incapabil să o priceapă. Știi însă, din atâtea alte nopți, că nu va face altceva decât să fluiere și să vorbească: e o înțelegere tacită: el își face numărul, la fel și tu. Dupa modul cum îți miști picioarele, se vede că abia te târăști de oboseală. Somnul diurn nu e făcut pentru tine. Dormi ca vampirii ziua, dar nu te odihnești. Mai ales că ziua nu ești singură. O parte din tine chiar savurează rarele momente de singurătate la care mai ai acces, iar astea sunt două: în fața stabilimentului, chiar dacă patronul calvarului tău nu e niciodată prea departe, și clipele de după ce clientul, extaziat o clipă, cade, flasc, deasupra ta, de la olimpienele trăiri din urmă cu un minut, la aroma repulsivă a transpirațiilor amestecate. Sunt mai aproape decât știi. Nu vreau să mai fii o prostituată sacră, de pe vremurile demult apuse ale Babylonului, vreau să fii doar o producătoare modernă, o curvă de duzină, într-un bordel care nu-și dă nici măcar minima osteneală să fie de lux. Și totuși, medicamente împotriva sacralității nu au apărut, ar fi fost coadă la farmacii! Nu, nu, retrag ce-am spus, n-ar fi fost cine știe ce coadă, deoarece sacralitatea se găsește rar Dar când o apucă pe vreuna să fie sacră, chiar dacă e prostituată, celelalte nu pot decât să-și boiască atent chipurile spre a nu li se citi invidia din suflet. Rușinea care a ieșit pentru totdeauna din porii pielii tale mătuite îmi provoacă mie, tocmai mie, care ar fi trebuit să fiu un asasin aflat în pragul exercițiului funcțiunii, o formă păgână de milă. Mila mea e de fapt o reacție, încerc cumva să te desacralizez, să îți smulg aripile de înger prin intermediul unui sentiment înjositor. Dar cea mai grea invectivă pentru un asasin este mila. Nu faptul că apari într-un ziar cu tiraj confidențial drept bestia care a omorât o prostituată cu nu știu câte lovituri de cuțit e dezumanizantă pentru criminal. În fond, nu te opri la o singură femeie de noapte, ucide cinci și vei avea automat titlurile din presa de scandal: absolut toate vor dejecta în paginile lor numele lui Jack Spintecătorul.(Dacă cineva poate dejecta cu pretenții de originalitate ăla e, în chip firesc, un ziarist.) Dezumanizant e să îți fie milă. Jack, probabil, avea o erecție monstruoasă când își asasina nefericitele concitadine.Mila este antidotul sentimental al erecției.Mila înmoaie. Te privesc. Îți cunosc fiecare milimetru de piele. Îți știu ritmul respirației, îți cunosc pasul. Știu cînd ești nerăbdătoare la fel de bine cum știu când plângi pe bune sau te prefaci, când ai cu adevărat un orgasm violent sau pur și simplu e teatru, știu să citesc ce spune fiecare deget al tău, fiecare grimasă, fiecare mișcare imperceptibilă pentru profani. Eu nu sunt un profan, nu mai sunt un profan, odată ce am primit binecuvântarea sacrului. Acesta a intrat în viața mea printr-un orgasm. Există școli de yoga care susțin că orgasmul poate fi spiritualizat și că-l poate apropia pe om de Dumnezeu. Încep să contest tot mai puțin această ipoteză de când am trăit pe viu demonstrația ei. Eu sunt un asasin și totuși scopul meu nu e doar să te ucid. Ar fi foarte simplu, eu știu să fac un trup să dispară folosind combinații de acizi, neutralizabili ulterior: nu ai corp-nu ai crimă. Nu asta e dilema mea și, după cum e lesne de înțeles într-o astfel de profesie, frâiele morale sunt, oricum, un subiect desuet. Ceea ce îmi doresc e să obțin prima victorie autentică împotriva ta, adică să-ți îndepărtez cumva aripile acelea care te fac să zbori deasupra propriului tău statut uman, deasupra condiției de femeie, deasupra adstratului asumat de curvă, deasupra a tot ceea ce ești, din convingere sau din constrângere. Aripile alea, care nu se văd, dar se simt, sunt problema. Întâi am vrut să te ucid, pur-și-simplu. Repede am înțeles că era deșertăciunea deșertăciunilor să încerc asta. A doua tactică era să încerc să cad la pace cu tine. O prostie. A treia cale era să te fac pe tine să îți lepezi aura angelică. Pentru asta, îmi trebuia ceva de care să mă agăț, spre a putea infiltra calul troian. Punctul slab al planului: tu ai ajuns cât se poate de jos, practici prostituția într-un bordel oarecare, pe o stradă oarecare, într-o urbe oarecare, într-o lume oarecare.... Nu poți cădea mai jos. Ca atare, metoda calului de lemn este compromisă: troienii l-au adus în cetate numai când s-au crezut învingători. Nu-i o lecție de mitologie greacă. E o lecție despre ergonomia înfrângerii. E confortabil să fii ucis atunci când mai jos nu ai unde să te duci. E chiar profitabil, ajungi la momentul când fiecare mișcare pe care o faci este o invocație dansată a morții. Dansezi permanent și doar uneori știi că o faci. Parte din dansurile tale sunt invocații, altele sunt piruete în fața inevitabilului, dar cele mai multe izvorăsc din uimirea față de ideea de a fi apucat o nouă zi. La naiba, cred că îți trag efectiv un glonț în cap și te las să zaci pe caldarâm! Dar asta nu ar fi victorie. Te văd cum negociezi cu unul care a oprit mașina. Are o barbă tunsă impertinent și un cercel în ureche, iar totul în atitudinea lui trădează arhetipul băiatului de bani-gata. Zâmbește ca și când ar încerca să te cucerească, ca și când nu ar înțelege că e vorba strict de afaceri. În definitiv, abordezi zâmbetul de tatonare. Cum naiba reușește surâsul ăsta al tău să nu aibă nicio undă de falsitate?! Stai de vorbă cu klingonul ăsta de parcă ai vorbi cu iubirea vieții tale. Hotărât: o are mică! După modul în care încearcă să epateze, după inflexiunile adolescentine ale vocii, după șovăiala gestuală, după trilurile subțiratice, după modul în care se masturbează mental cu ideea că te va avea, o are mică. În sfârșit, coboară. Haine de vagabond. Mă rog, în general, am respect pentru vagabonzi, mai ales că mulți profeți și maeștri au avut acest statut. Pentru ăsta n-am. Gelozie?! În condițiile în care, de unde mă aflu, aș putea să-i vâr un glonț în scăfârlie, nu mă bănuiți de asta! Pot alege locul, mă pot distra, cele 12 focuri mi-ar fi suficiente să-l rup în două. Evident, nu merită. O are mică. Mda, nu reușești să faci gesturi teatrale nici când îți conduci clientul, care a și plătit. Ai o anume grație naturală care mă enervează. Prea mult dans dăunează! Nu pot vedea exact cum o faceți, am văzut-o însă de atâtea ori, încât până și greața a devenit suportabilă. Aud doar gemetele tale –vădit mai slabe decât altădată- și găfâitul sinistru al klingonului. Aud apoi urletul său din momentul finalizării. N-au trecut decât vreo 7 minute. Zâmbesc ironic, autosatisfăcut: l-am ghicit. Îmi pipăi cuțitul. Știți, în meseria de ucigaș, este neapărat necesar să ai cuțit. Poți să ai, ca mine, un bazar de arme de toate tipurile și de orice calibru, cuțitul este esențial. Nu, nu e ceea ce vedeți prin filmele americane de duzină, asasinul nu mai are gloanțe și aruncă cu cuțitul în polițaiul cel bun, care mai avea 3 zile până ieșea la pensie... Cuțitul e similar unei icoane, a-l simți aproape e ca și când ai invoca protecția divină, dacă profesia noastră ar putea vreodată să facă așa-ceva. Recunosc însă faptul că, film american sau nu, tare i-aș mai arunca labagiului ăluia ratat de dincolo cuțitul în gât! Evident, am să mă abțin, în ciuda aparențelor, nu sunt un criminal dezaxat, ci unul profesionist. Diferența e că dezaxatul suferă de impulsivitate, atacă dezorganizat și, ca atare, comite greșeli copilărești, urmare a cărora este prins. De ce nu iese? De ce nu iese?! A terminat de mult, ce naiba vrea? Niciun sunet. Ce naiba faceți, zen? Meditație? Am așteptat destul. Devin un fel de Bugs-Bunny fascist: bla-bla-bla...that’s all, folks! Intru fără a sparge ușa, nu o încuiaseși. Nu scosesem niciun fel de armă, îmi era evident că nu am nevoie.Dacă partenerul tău de călărie ar avea vreun pistol, îl are ca să impresioneze târfe, ar avea 12 gloanțe și un cuțit în el înainte să ducă mâna spre el. E o meserie și asta. Asasin. Strâng mânerul cuțitului ca și când aș vrea să-l fac zob. Ajunsesem prea târziu. Cele două pahare de băutură fuseseră turnate după, tratație din partea casei. Þigara devenise băutura de după. Încremenirea, poziția nefirească, crisparea corpurilor și ochii ieșiți din orbite lăsau loc foarte puțin speculațiilor. Am mirosit, din instinct, paharul care, judecând după ruj, a fost al tău. Însă știam deja: cianură de potasiu. Am părăsit arena învins, a câta oară? Aveai pe buze un surâs straniu. Deși fața ți se schimonosise de la otravă, nimic nu a putut șterge zâmbetul acela ciudat, care mă urmărește și azi. După cum nimic nu avea să-ți mai smulgă vreodată aripile de înger.