Evanghelia dupa Apocalips

Iisus, cunoscut mai târziu ca Hristos, sau Christos, a fost fiul bastard al lui Iosif, un tâmplar iudeu din Galileea. Om blând și molcom, acesta nu s-a îndurat să o dea pe mâna judecății publice pe femeia lui, Maria, care suflet simplu și fără minte, l-a necinstit căzând în ispita păcatului cu un fecior aprig și nestăpânit, de care o lega o afecțiune ascunsă. Femeia și-a apărat cu furie viața, scornind că rodul necurat al pântecelui ei este din sămânța lui Dumnezeu care, ca un tâlhar, s-a coborât din ceruri în miez de noapte și a posedat-o. Astfel, Maria a urmat exemlul Rheaei Silvia care la fel a ascuns violul prin care s-au născut gemenii Romulus și Remus, punând rușinea ei pe seama lui Marte. Crescut precum paria familiei, Iisus n-a cunoscut niciodată afecțiunea paternă și nici respectul fraților săi, Iosif mărginindu-se a-l trata ca pe un străin. Lucrând împreună cu Iosif în tâmplărie, Iisus a ajuns să confecționeze cruci, servind asupritorului roman la executarea prin răstignire a condamnaților la moarte, dintre care mulți erau răsculați împotriva autorității romane. Trăind izolat de familie și întrucâtva și de comunitatea în care era o prezență vinovată, dezonorat de condiția de bastard și hipersensibilizat de puternica afecțiune a Mariei care întotdeauna a avut pentru el un loc aparte în inima ei, ca rod al unicei sale iubiri, Iisus a rămas puternic impresionat la vederea cumplitului supliciu al crucificării, care cu timpul a sădit în sufletul său un pregnant sentiment de culpă față de modul în care , prin meseria sa, contribuia la atrocea suferință a condamnaților. Suferind la rândul său de pe urma lipsei afecțiunii și respectului din partea tatălui, a cărui poziție era supravalorizată într-o societate absolut patriarhală, Iisus a dobândit ceea ce mai târziu a fost numit un complex patern. Cu timpul, dornic de a-și creea pentru sine o origine bine determinată care să-i definească poziția în universul social patriarhal, îndemnat și de delirul habotnic al mamei sale Maria, Iisus a început să se numească Fiul lui Dumnezeu și, mânat de o puternică voință, a plecat în pribegie prin țară vestind iminența Împărăției Lui. Dotat cu o inteligență nativă, pusă în valoare de sensibilitatea deosebită dobândită prin natura specială a destinului său, cu o vorbire iscusită, Iisus a atras repede de partea sa inima poporului, greu încercat într-un timp al deznădejdii aduse de răsturnarea valorilor, deopotrivă prin slăbiciunea vremurilor, cât și prin contactul cu o civilizație dominatoare, având alte virtuți și obiceiuri. Despre el a început să se vorbească cum că învie morții, vindecă infirmii și aduce pacea minților rătăcite de lucrarea Necuratului. Cu sufletul înăsprit de amintirea mamei necinstite, acuza slăbiciunea moravurilor, numind contemporaneitatea “o lume rea și adulteră”. În același timp, paradoxal s-ar putea spune, a dovedit o ciudată îngăduință față de tagma prostituatelor, una dintre ele, numita Maria Magdalena, devenindu-i discipol credincios. Mai târziu ea avea să afirme că l-a văzut înviat. Că ar fi fost însă ibovnica lui, cum s-a zvonit mai târziu în unele cercuri, istoria nu a confirmat. Puternic marcat fiind de păcatul propriei mame, o legătură intimă cu o asemenea femeie i-ar fi fost cu neputință, dacă nu cumva iubirea pentru mama adulteră i-a conturat în acest sens o alegere particulară de obiect. În aceeași manieră a scăpat de imolare o femeie adulteră, îndemnând pe cel care se simpte fără de păcat să arunce primul piatra. Astfel, a urmat întrucâtva exemplul lui Iosif, care nici el n-a îngăduit uciderea cu pietre a Mariei. Succesul mesajului său simplu și pătrunzător, care contrazicea supărător legea morală instituită, aspră dar lipsită de rafinament și subtilitate, a trezit invidia clerului care a complotat împotriva lui. Prinzându-l în zi de sărbătoare, preoții ipocriți l-au dat pe mâna asupritorului roman, să-l omoare. Acesta, deși nu i-a găsit vreo vină, a acceptat să-l osândească la presiunile unei mulțimi înșelătoare, actul având mai de grabă conotații politice decât judiciare. Iisus n-a luptat pentru nevinovăția sa. Mai mult decât atât, inspirat de credința într-un destin potrivnic, simțindu-se vinovat pentru martiriul tuturor celor care au murit pe crucile făcute de el și Iosif, de bunăvoie a acceptat supliciul. În timpul martiriului de pe cruce, înainte să-și dea duhul, și-a mai strigat încă o dată deznădejdea față de abandonul patern: Eli! Eli! Lama sabahtani?! Trupul neînsuflețit, depus într-o grotă săpată în stâncă, acoperită de o piatră de dimensiuni apreciabile, a dispărut după trei zile, deși asupritorul roman pusese pază la mormântul său. Tradiția a menționat mai apoi că a înviat, interpretând anumite aluzii ale sale din timpul vieții. Puternic impresionată de istoria sa nefericită, care de-a lungul timpului a suferit inerente distorsionări și mitizări, posteritatea l-a zeificat, nu fără dreptate, memoria lui meritând astfel un loc în veșnicie. Surprinzător însă, o dată cu el, femeia adulteră și-a găsit un loc în conștiința, numită de atunci creștină, prin imortalizarea în chip de deitate feminină a mamei, Maria. Pentru a-i idealiza imaginea, ironic, noul cler a făcut din ea fecioară, oferind femeilor, și nu bărbaților, așa cum s-a crezut o vreme, un obiect de adorație perfectat prin conceptul de imaculata conception. Gestația rușinoasă a Mariei a fost pusă pe seama însămânțării ei de însăși Duhul Sfânt și astfel a devenit nevinovată. Tagma feminină și-a găsit aici idealul de femeie devenită mamă fără a suporta actul degradant al deflorării. Târfa a devenit astfel sfântă în conștiința unei umanități care, într-un timp de relaxare a moravurilor care a făcut din toate femeile târfe, și-a îndreptat adorația către o fecioară, și ea contrafăcută. Cu timpul, cultul mamei “paranormale” l-a întrecut pe cel al fiului. Oficianții cultului au devenit femele, altarul - un gineceu. Bărbații și-au pierdut vigoarea, mândria și onoarea, iar pruncii au rămas cu toții fără tată. Amintirea lui Iosif, bărbatul care a avut iertare pentru femeia adulteră, a rămas cvasinecunoscută.