Diferențe dumnezeiești

Deseori mi-am pus întrebarea, care este de fapt diferența între Gott și Dumnezeu. Am ajuns la concluzia că ,,der Gott” cuprinde în structura lui un articol, o consoană, o vocală și încă două consoane. Iar cuvântul Dumnezeu are în componența sa: patru consoane și patru vocale. Să existe oare vreo asemănare între cele două cuvinte? Sau coincidența e pură? Unii au curaj să mă judece. Oare de ce? Nu îmi dau seama deloc. Cei care au acest curaj, au oare vreun drept? Au trecut ei prin atâtea suferințe prin câte am trecut eu? Au avut ei atâta curaj prostesc ca și mine? Au urmat ei oare atâtea rețete de ,,succes“ care nu au dus până la urmă la nimic? Dar ce este până la urmă o rețetă de ,,succes“? Seamănă ea cu una de bucate? E la fel ca și când pui într-o prăjitură toate ingredientele? Dar, dacă uiți să pui praful de copt? Ce se poate întâmpla atunci? Mai iese prăjitura ca la cartea de bucate? Dar, dacă la o budincă, în loc să pui lapte pui apă, iese ea la fel de gustoasă? Sau îi mai trebuie și cele trei lingurițe de zahăr tos, stafide, răzătură de ciocolată combinată cu nucă de cocos ca să iasă la fel ca la bunica? Și dacă iese ceva de proastă calitate? Mai poți să schimbi ingredientele budincii? Atunci, nu-ți rămâne decât să o arunci, sau să o mănânci așa (chiar dacă va trebui să recurgi la colebile combinate cu triferment), fără să comentezi (măcar de dragul nevestei). Că dacă nu faci cum spune nevasta și nu-i respecți ordinele, s-ar putea să facă crize de nervi (în aceste cazuri poate să-și și pălmuiască soțul, așa ca în filmele de mâna a doua, unde numai soțul este capul familiei și soția este a treia roată la carul tras cu boi. Dar, depinde și de ce fel de boi este vorba.). Ce se întâmplă mai departe rămâne de văzut. Depinde de situație și de actorii filmului sau a piesei de teatru. Dacă sunt de mâna a doua, filmul are happy-end, iar dacă sunt de prima mână, piesa de teatru se termină tragic. Pot exista însă și victime. Cine are ceva de spus în fața mea, trebuie să-și și argumenteze într-un fel comentariile. Și dacă vreau să aud vreo concluzie, cât de proastă ar fi, îmi doresc mai mult decât orice să fie numai a mea. La sfârșitul deciziei să am curajul să semnez cu numele meu, neîmprumutând ideile altora. Nu am chef să pun ghilimelele. Îi las pe alții să o facă. Bănuiesc că am acest drept. Sau trebuie să cer aprobarea vreunui șef? Vreau să fiu liberă și să pot să-mi împart timpul așa cum cred eu de cuviință. Nu mai vreau sfaturi. M-am săturat de ele. Dacă vreau noaptea să stau să mă uit pe pereți, cred că nu mai trebuie să cer aprobarea cuiva. Am totuși 23 de ani. Cred, că pot decide și singură, chiar dacă greșesc. Nu sunt nici sfântă și nici nu-mi doresc să fiu. Sunt un om complicat cu idei și păreri. Câteodată bune, câteodată nu. Încerc să-mi asum greșelile pe cât posibil. Am fost atenționată destul timp. Într-o zi, nu o să mai am dreptul nici să vorbesc. O să trebuiască să mă exprim prin semne și prin gesturi. Dacă o să mi se dea voie să vorbesc, ar trebui să încerc să nu mai greșesc. Trebuie să învăț că greșeala este dur sancționată. Poate să mă coste totul… Nu vreau să par nici cinică și nici nu-mi doresc să fiu sceptică. Nu-mi stă în fire. Sunt doar realistă. 10. februarie. 2003 Ora: 17, 25 Brașov