Copilăria mea, un hazard scris fără mine

Corpul mi-e greu, mintea amară. Aud. Se ceartă. Se înjură, se blestemă. Am uitat cum să respir normal. Mă ascund în pagini, ca într-un adăpost improvizat , cu mâinile pe urechi, încercând să-mi găsesc iluziile… sau, de fapt, ca ele să mă găsească pe mine. Corpul mi se ușurează, de parcă greutatea de pe umerii mei ar fi luată de niște îngeri cu aripile larg deschise. Aș zbura și eu. Dar aripile mele au fost tăiate. Și, dacă n-au fost tăiate, atunci au devenit de plumb. Sunt condamnată la prăpastia dintre calmitatea falsă și valurile de țipete. Am rămas iar singură. Inima mea vrea să evadeze din această realitate, realitate prea grea pentru un singur piept. Ușa care ar fi trebuit să fie un refugiu în momentele de neliniște se deschide larg. E trântită. “Ce faci?” Nu-mi ridic privirea din cartea iluziilor mele, chiar dacă iluziile au dispărut de la prima atingere a clanței. Am rămas iar singură. “Învăț”, spun cu voce gravă, prefăcându-mă că nu am auzit nimic de dincolo de ușa aceasta nenorocită, care, ar fi trebuit să fie un safe place al conștiinței mele. Încerc să par ocupată, să dau impresia că am prea mult de lucru pentru a fi inclusă într-un scandal care nu-mi aparține. Dar ce-mi mai aparține? Nimic nu mai e al meu. Și totul se spulberă dintr-o dată, precum un castel de cărți de joc. Au suflat cu haosul lor în iluziile mele și le-au spulberat. Am rămas iar singură. Hazardul de dincolo de pereți a ajuns acum în camera mea. Liniștea pătrunzătoare, care nu mai e pătrunzătoare de câțiva ani, este zdrobită în bucăți, iar spațiul intim a devenit un spațiu comun, unde problemele altora au devenit și problemele mele. Nu am curajul de a-mi lua privirea din cartea pe care o folosesc drept scut și ca pretext al muncii mele. Coada ochiului meu portretizeaza pentru cinci secunde imaginea neclară a chipului care ar fi trebuit să îmi aline singurătatea. Simt cum inima mea e străpunsă, dar nu de un cuțit, ci de ceva mult mai dureros. Dezamăgirea. Un sentiment care poate fi fatal pentru o inimă sensibilă, dar, totuși, sinceră. De ani de zile îndur: Aceleași replici, cuvinte, voci. De parcă ar fi puse pe repeat, iar eu aș fi incapabilă să ies din această închisoare fonică care mă condamnă să le aud la nesfârșit. Nu mă mai afectează, îmi zic. Dar mint. Jignirile rămân ca niște cicatrici pe suflet care se repetă în capul meu precum un boomerang pe insta pe care îl făceam cu prietenii obsesiv prin 2017. Oră de oră le ascult și mă afund în tăcerea asurzitoare , ținându-mi și ultimele picături de lacrimi pe care încerc să le economisesc pentru momentul când voi avea nevoie de ele și mă voi simți deshidratată de durere. „Am terminat-o cu taică-tu.” „Divorțăm.” „Din cauza ta ne certăm.” Alții s-ar întrista și ar plânge. Eu, însă, vedeam divorțul ca pe ușa mea de evadare din aceasta agonie terifiantă care îmi provoca dispreț. Mi-aș fi dorit să pot adormi în liniște măcar o singură seară, să nu trăiesc sentimentul de vinovație și cineva să mă pupe de noapte bună.