Poezii

Valurile continuau să o lovească Să-i țină palmele lipite de nisip Să-i țină tălpile afundate în păcat Să-i pedepsească inocența. Dar nu o înfricoșau Căci se trezea cu soarele să culeagă

Mergând parcă pierdut printre copacii ratăciți urmând aceeași cale ce o urmez când părăsesc pădurea un câine se zărește-n depărtare dând din coadă Și-atunci decid că-i timpul să i-o

I-am comandat lui Da Vinci un tablou fericit cu tine A spus că preț mai mare ca al tău chip Nu e și s-a apucat Să te picteze zi de zi Când eu eram la munca sau dormeam Sau când eram cu tine în

Contrar dorinței noastre de-al vedea El încă doarme lin și rătăcind Trezit Peru acum Ce trup spăimos cu suflet laș Trăind? Când va fi știind că e neputincios? Cu pașii numărați și neatinși de

Fantoma unui coiot Sălbatic, trist, învins nefericit Gălbui la față, roșcat la corp În sufletul unui coiot Rămâne vina c-a iubit. În somnul rece răstignit, Sub ploaia ce-i cade pe

Între grecii antici și noi se vor ridica grămezi de pergamente, Și noi vom fi lipsiți de amintiri, Cu priviri pierdute în astrolabi ca-n niște oglinzi oarbe, Descoperite tot de

Au plâns zeii de mila mea, În munții cei mai înalți, În Roma sau în oceane, În flacăra felinarelor care nu existau, În inima lui Platon și-n soba în care făceam focul, Iar Atlantida a dispărut

Privesc spre norii muribunzi, Iubind natura ce mă are, Vănzându-i triști, văzându-i uzi, Pierduți departe-n zare. Pierdut-am clipa cea dintâi, De zgomote atras. Cu norii dragi la căpătâi, În

De-aș fi nelimitat în tot ce nu-i, Pictat în versuri ca Aristotel, în van, Nu mi-ar fi viața, dar avan, Eu aș trăi-o și n-aș vinde-o nimănui. Am stat întins pe versul lui voinic, Privind

Nu pot să te ating, Inima ta arde ca un luceafăr, Ochii tăi se varsă ca o cascadă, Iar pielea ta crește cactuși. Ești ca o lampă. Și nu știu dacă eu sunt gazul care arde în tine, Buzele tale