Cântă zeiță….

Cântă zeiță tristețea ce veșnic se naște în seara de sub frunte,

Amara și binecunoscuta topire a stelei fără nume

În demultul însinguratul calendar al fostelor iubiri mărunte,

risipite în largul mării cum în halbă sfintele spume…

Patria noastră este mereu într-o pădure aromată din trecut,

Învață-mă să beau vodcă într-o bodegă din Gogol,

Precum în cer îngerii absint de veșnicie din veacul revolut

Așa și pre pământ fericiții muritorii eternul alcool.

Niciodată dorul de a fi sânge în inima ta, femeie simplă,

nu mi-a dezvăluit rosturile adânci ale nemărginirii,

doar mi-a hrănit durerile mereu netămăduite ce se-ntâmplă

să le tot primesc în dar de la părintele-amăgirii.

Pentru tainele ce le strivesc tandru între buze ca pe fragii

culeși de lângă bușteanul zburător de la Voroneț,

Doruleț de moarte, amintirile sosesc mereu precum magii

să-mi dăruie aur de durere, amară smirnă de dispreț

și, bineînțeles tămâie aspră de mâhnire și metafizică și fizică

astăzi, bineînțeles este apocalipsa și mergem veseli

cu dempărțitul, preacuratule văr, tu nu știi toamna cea ftizică

pe care odinioară pe doar treizeci de ruginiți șekeli

am cutezat să-ți cumpăr iubirea de bere 2, 3, 14,

am uitat demult cum arăți, tanti iubire cu păr castaniu blondin

așa cum este numai odată castanul din centrul cel rece

al Pașcaniului a fost când cu ea treceam nemuritor și anodin

printre aburi de veșnicie izvorând nepăsători și calzi

din canalele burgului provincial în care am învățat că iubirea

moare asemeni straniilor saga ale străvechilor scalzi,

astăzi sunt numai eu însumi, precum în cerurile unde amintirea

ta, ființă cu sandale din mit, cu mâini micuțe și stilizate,

un infinit mare pentru iubirea mea cea detașată de orice parfum

al dansurilor de odinioară când nemaiasemuitele păcate

îmi înfășurau trupul, tânără doamnă cu ochii mici și apropiați cum

albastrul de ochiul meu de demult privind ce nu se vede

însă acum, din păcate am văzut aspra liniște a ceții coborând lin

peste Babilon, prietene cu amar cuget ce nu mai crede

în albastru și durere, întâmpină-ți cu resemnare tristul destin

de a coborî singur printre mâhnitele umbre din Hades,

acolo unde tot ce ai iubit este cenușă încă fierbinte, încă fierbinte,

ars dor de a reveni iar și iar în locurile unde atât de-ades

am crezut că simplitatea reamintirii parfumului de piele cuminte

și atât de adolescentină este nesfârșit și veșnic hrănitor

al poeziei mele care va fi asemenea aramei răsunătoare în noaptea

care se țese neîncetat în jurul metaforelor mele cu dor

bâhlit mereu umplute, mireasă dulce a gonadelor altuia, tu, partea

și norocul altuia în această viață de lut ars, mai zăbovește

puțintel de mă alintă cu mâna ta cea mică, așea, timid

aer fals de resemnare evlavioasă, distih șchiop și placid

aici se sfârșește basmul nostru cel tânăr și înfășurat

în mantaua sa visătoare la aprinderea lămpii pe înserat

la Găinești, bineînțeles, unde altundeva intri în poveste?

uită că versul și viața o tristă și-artificială făcătură este

și aripile îngerului sunt de libelulă, de celuloid, bineînțeles,

ca un doctorat fâlfâind dizgrațios peste cugetele blazate

ale eternilor profesori antici afișând același surâs din interes,

ascultând cu-atenție binevoitoare străvechile vorbe uzate

Micuțule mare prieten, vara asta era să mă îndrăgostesc iar

Sau prima oară, nu mai are importanță, nici valoare cum

Se întâmplă mersul la Craiova sau întru copilăria din pahar

Acolo unde și cuvintele sunt o albastră pecete de fum

Pe buzele calpe și previzibile ale ei, aceeași pasăre cu zbor

Îndepărtat, fiule al berii din Egipt, binecuvântare în amor

Să-ți dea zeii mani, problema e că poezia se scrie încet,

Precum cercurile în arbori și infernurile de catifea albastră

Bineînțeles, vinul se cade a fi gălbui strălucitor tămâiet,

Iar în paradis toamnă integrală, cu tristețe albă de sihastră

Remușcare păstrată printre fostele dezamăgiri de poet

Același poet de demult, de la Craiova, curată și sfântă amăgire

Pentru ce, pentru cine am scris nesfârșite versuri albe

În majoritate, destrămările, dulcile destrămări de nemărginire,

Sorbind umpluți de tristețe amurgul ruginiu din halbe,

Înțelegem care este diferența dintre Lord și Rita, biciule amar,

Întotdeauna alături, sprijiniți tandru de câte un cucernic pahar

Depănăm ghemul multicolor al Moirei surâzători și un pic

Neliniștiți, dar însetați de a sorbi veșnic amăgitorul nimic

Absint cu ochii ca ai ei, pierdutul vernil din eden, amice

Cu câtă decrepitudine mai bâjbâi după oasele uscate, ai zice

Că e sarea pământului cea care îți usucă gâtlejul, prieten de demult

Asprimi și mângâieri curgând lent de pe fruntea nopții, și te ascult

Cum îmi povestești vechile dulcile, curatele, olteneștile călătorii

Dincolo de Folea, iubire, departe de sângele meu crește iarba înserării

La Cernica, unde este îngropată ea și fostele mele amurguri vii

Semănate prin luncă… cum, nu, vom merge acolo în curând, Mării!

Despre noi se va mai scrie și altădată, numai nana va cânta singur și trist

În noaptea cea dulce a fostelor noastre singurătăți de care acum, pesimist

Nu-mi mai dă ghes inima să le recunosc; norii, norii tolănit, Socrate stă

Și surâde ironic; mireasă duioasă, contesă dulce de Bahlui, fără de vârstă

Ca berea, ierbar pentru bancurile noastre, câte vieți nu încap într-un vers

Câte poezii într-o gură de bere mângâind cerul gurii, femei care din mers

Citiți cu prea puțin subtil ascuns dispreț aceste rânduri, dați-mi un sărut

Și lăsați critica deoparte, fără bere nu ar exista iubire, dar, iertare, Bunule Homer, am ațipit și deraiat-am de la versul parfumat cu antice miresme

Aici, numai aici este dorul de a fi eu însumi, cu sângele sfințit de aghesme

Picur, de ieri, ca albastrul cel de astăzi, probă de tastatură…să bei jinul

Lui paraskiw, da. Asta echivalează cu un master, bici, târnosirea și inul

Curat pentru antimisul liturghiei deșertăciunilor, slujba o ține călinescu,

Fără îndoială, galbenul este culoarea tristeții, ca atunci când teodorescu

Un fel de leo mai mic și mai puțin cultivat, dar cu mai puțină voință

Se ascunde după ironiile care mă urmăresc și acum fidele, cu pocăință

În glas, ca un vin bun când basca te doare lent pe creștet, cu speranță

În glandă, aud cărările mântuirii cum freamătă sub picioarele tale, clanță

Cu fermoar…