Poveste din casa morților

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul și acum cunoaște, fără doar și poate, destinația. La fiecare capăt de drum, ceva se naște. În femela ghepard se naște bucuria că își poate hrăni puii. În Mirela se năștea dorința de nou, de a-și construi un viitor, de a începe o nouă viață, printre oameni diferiți, printre colegii ei de facultate. Cu “Amintiri din casa morților” în mână, tânăra de 18 ani avea să-și petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoșani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski. Trenul opri în prima stație, trăgându-și sufletul asemenea ghepardului ce își dozează energia pentru a-și atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la stația asta, poate reușesc să citesc totuși cartea, gândi Mirela, îndepărtându-și cu atenție zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-și poată continua gândul, un bătrân trase de ușa compartimentului. Vis, își spuse tânăra. – Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeți, domnișoară? Mirela abia își putea masca ironia și, deși intenționa să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intrați dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinți în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ținea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-și ia adio de la adolescență. – Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră? – Eh, eu te însoțesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoțica. S-a născut ieri! – Sunteți un om fericit, să vă trăiască! – Mulțumesc din suflet, e a doua mea nepoțică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiți acolo? Mirela strânse instinctiv cartea, ca și cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuși, nu i-o cerea nimeni. – Amintiri din casa morților… – A, da, mare gânditor și analist al sufletului și psihicului uman omul ăsta. Am citit-o și eu în tinerețe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoști un om, chiar și după ce ai trăit ani și ani de-a rândul în tovărășia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum? – Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuția cu bătrânul se va opri aici. – Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele… Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afișând un zâmbet fals. – Care este importanța virgulei în viață? – Nu știu care e importanța virgulei în viață, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ți-am greșit? – Virgula schimbă vieți, așa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun “Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viața unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, “Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu? Mirela îl privea cu ochii larg deschiși pe bătrânelul din fața ei. Un om mic și îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit și cu o cămașă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-și țină pentru prima oară nepoțica în brațe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparență citit și cu o vastă experiență de viață. Vroia să spună ceva, dar se mulțumi să-i zâmbească sincer și se afundă în Casa Morților. Citi fără oprire până când trenul poposise în stația Vama și un bărbat mărunțel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate ușa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moțăială și se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit. – Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul. – Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca și cum se înțeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a pășit “pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniștea. Cele două cunoștințe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul își pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel și se așază liniștit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a ști de ce. Costică se mulțumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-și cobora privirea, atât de ușor ca mâna unei mame ce-și mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărții pe care o citea Mirela. Înghiți în sec. Își frecă mâinile și piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenție, aruncându-și priviri pe ascuns. – Știu că v-ați dat seama, reuși Costică să articuleze. – Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-și corpul în direcția bărbatului. – Știu că v-ați dat seama că abia am ieșit din pușcărie. Bărbatul își plecă privirea așteptând reacția pasagerilor. Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare și îi zâmbi a liniște, să o asigure că e în siguranță. – De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remușcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-și ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greșeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deși nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama. – Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viață de om, poate cât ați trăit dumneavoastră domnișoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aștepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciți erau genul în care te pierdeai și în care puteai citi povești de viață. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remușcări prindeau contur și nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ. În tinerețe, am fost boxer, așa îmi câștigam pâinea. Ce vedeți voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristețea și remușcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poți fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic și psihic. Câștigam binișor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu și-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit și nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câștiga din croitorie se duceau pe votcă, nici nu mai știa săraca ce și cum să mai facă să-și ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea și că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar și după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu știam că până și moartea e un serviciu și costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost liniște în casă. Mama nu mai plângea așa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem așa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obținea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obținuse putea să mă transforme în capion pe țară – Gala Campion. Nu știam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care știam eu să aduc liniștea în casă. Știu, sună ciudat. Aduci liniștea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoție, niciodată nu am avut. Mama mă însoțea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoționată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată țara, să joci pentru sora ta, să câștigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieșit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza și eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Și am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înțelege cu mine, nici eu nu puteam înțelege ce se întâmplă. Am înțeles doar când am ajuns la pușcărie, am înțeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viață de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât și părinții. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghițindu-și voma, spunea după ce am intrat la pușcărie că acum chiar are motive să bea. Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulțumesc pentru că m-ați ascultat, simțeam nevoia să mă descarc. Eu la stația asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveți aceeași părere. Mirela îi întinse mână pentru a da noroc și rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aștepta ca bătrânul să facă același lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit. – Domnule Costică, când a coborât celălalt domn? – Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveți o carte la dumneavoastră, să o citiți pe drum. - Da…auziți, ce stație e aici? - Gherla.