Lidia

Îmi aminteam astăzi de un balcon mic, în care făceam paralelisme între trecut și prezentul de atunci; îmi aminteam de un ARO prăfuit, albastru-închis; îmi aminteam de febra, însoțită de delir, și o privire caldă care veghea lângă patul meu; îmi aminteam de o pereche de blue-jeans negri, uzați și o privire aproape chinuită care îmi dădea sentimentul de neputiință; îmi aminteam de gheața din februarie, de cuvântul \"hienă\", dintr-o poezie; îmi aminteam cât de infimă mă simțeam și cât de admirativ priveam acel OM; îmi aminteam că începusem să calculez distanța pâna la capătul pământului. Momente frumoase..., păcat că îmi displăcea atât de mult propria persoană, încât capătul pământului l-am calculat ca fiind pragul unei uși din lemn sculptat. Da, acel vechi și drag prieten mi-a amintit că aveam, dosită pe undeva, o cutiuță încrustată cu fildeș, în care păstram un zâmbet. L-am luat ușurel de un colțișor și mi-am rujat buzele cu el, în timp ce mă îndreptam spre casă și noua mea ușă metalică.