709

marginea asta plină de buruiene

și de ulei și de

pungi de celofană

și se apropie iarna

ia seamă și tu nu te poți uita la soare care

s-a ascuns după linia de

orizont...

așa de frumos e orizontu acum înspre durere

se duce cu ziua ce de cruce...

care a fost în plină vară și acum

se tot coboară în seară apune și al tău spune

o pisică adormită pe un tablou de mine și tine lăsat

la margine de soartă la margine de

pat...

cicatrizat de ghiarile pisicei obosite de atâta miaunat căci eu nu pot să te hrănesc pe tine și

niș o pisică și un cîine...

cu tablourile astea ale mele...

stau acum și îngheț și îmi șterg mîinele de vopsele

care sunt și ele flămînde de inspirație

nimic nu mă inspiră să te desenez toamnă proastă și vecină mă erți

Doamne că din sărăcie pictasem ieri o ființă

roză și goală un trandafir cu trei zeci de petale...

dar desenez eu fără de școală și n-au știut de mine

niș o profesoară de limvă și de literatură căci am învățat eu doar din propria-mi tagivertură...

acum mîina mea obosită după o zi de sudură tremură și cată

odihnă pură dar e necesar să plec și astăzi la mucă asiduă fiind-că cineva trebuie să muncească iar cineva trebuie să

se preamărească...

robul e nevoie să fie rob iar tatăl nostru care ne are de

jlobi e nevoie să știe să ție hățurile bine ca eu și cu

tine să putem face ceva și mîine e nevoie să ne plătească atît ca noi să nu murim de foame și să mai putem scrie

poezie cînd lumea doarme...