Poezie
Îmi e spiritul flămând
3 min lectură·
Mediu
Omul șade și scrutând în zare,
Pornește a firii sale cugetare.
Umblând pe-a vieții firului povață,
Își caută-n oglindă a sufletului față:
Timpul vine, timpul trece...
Sau el stă și ne petrece?
Vine viața, pleacă viața...
Când să țină-i precum ața.
Moartea vine, apoi pleacă,
Dar iar vine, dintr-odată.
Tare mi-ar plăcea cumva
Să-i pun piedică, ceva...
Să m-agăț apoi de cer -
Dacă are vreun mâner,
Si de-acolo, hăt de sus,
Să privesc timpul cel dus.
Și la toți ce i-am iubit
Să le-aprind cu un chibrit,
Candelabrul vieții lor
Ca să nu-mi mai fie dor.
Iar pe cei ce îi iubesc,
Să-i ridic pe nor ceresc,
Ca în veci cu toți să stăm
Peste ceilalți care dorm.
Care-și dorm somnul cu ochii,
Larg deschiși precum miopii!
Stând în beznă și în frig,
Așteptând pentru-un covrig.
Și acum cu toți se-așteptă
Să mai urce câte-o treaptă!
Dar tot stând așa în frig,
Primesc golul din covrig.
Dar sunt și suflete cuminți,
Ce se tot întreabă: simți?
Cum în tot și\'n toate stă ceva,
Ceva, precum nimic altceva...
Ceva ce-n toate aste treburi
Când stam, trage de șireturi?
Și cum țese al timpului voal
Acel ceva, din pur cristal?
Ceva ce viața ne-o tot scrie,
Chiar de nu-i doar poezie...
Stăm și-i auzim chemarea
Doar când vântu\'ncinge marea.
Și-amândoi dansând în horă
Scoală aerul la vorbă,
Vorbă dulce ce desmiardă
Urechi dornice s-o soarbă.
Și când dorul ne cuprinde
De-o vedere ce surprinde
Frumusețea unei clipe
Înghețată în cuvinte.
Și când cântul cel duios,
Ne pătrunde pân\' la os,
Zugrăvind prin al lui vers,
Dragostea de ce-i frumos.
Ceva stă, dar plin de rost,
Findcă altfel n-aș fi fost,
Să mă cuget în simțiri,
Și-n alesele-mi trăiri.
Și-n prea multele\'ntrebări:
Despre cer și despre nori,
Despre mine, despre tine,
Și-ale noastre vieți destine.
Despre ploi și despre vânt,
În al gândului cuvânt.
Despre timp și despre noi,
Ale sufletului dragi nevoi.
Despre noi și despre praf,
Despre vânt cu-al său taraf.
Despre arte, despre cânturi,
Ale spiritului largi adâncuri.
Și pe-a gândului aripă,
Din nimic mi se-nfiripă,
Alergări printre suspine,
Câutând doar ce e bine...
Și în plus de toate astea
Crește-un gând semeț în glastră,
Ce mă-ntreabă pe pământ
Unde merg și cine sunt?
Dar răspunsul ăstu-i gând
Nu-l găsesc eu pe pământ,
Ci tot sus, colo\'ntre stele,
De\'unde nasc zilele mele.
Iară cei ce nu privesc
Către sine, se amăgesc.
În zadar se încruntă-n zare
Căutând cuvânt călare...
Nu vor ști nici cum îi strigă
Și nici drumul să-i împingă,
Până nu privesc în zare
Pe-a lor mersului cărare!
Greu nu este să gândești,
Mai ușor e să vorbești,
Și, desigur, să citești
Cele mai stranii povești.
Despre toate câte sunt
Sus în cer și pe pământ.
Despre cele ce-ar voi
Că au fost, dar ar mai fi!
Întrebându-se în cor:
Unde mă duc dacă mor?
E ceva ori nu-i nimic?
Ca sa nu mai stăm în frig.
Ceva e, dar nu-i știm rostu\'
N-aș sta eu aici ca prostu\'
Tot uitându-mă-n cărări,
Să zăresc cerul prin nori.
Iară noaptea, printre stele,
Să-mi duc mintea pân\'la ele!
Trebuie sa fie\'un rost,
Nu exist așa, de... prost.
Și mă întreb necontenit,
Cam de când m-am pomenit!
Și mă chinuie și-un gând:
De ce-i spiritul flămând?
003.661
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Octav Chivulescu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 546
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 116
- Actualizat
Cum sa citezi
Octav Chivulescu. “Îmi e spiritul flămând.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/octav-chivulescu/poezie/13942825/imi-e-spiritul-flamandComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.