Poezie pe sticla

Mă hrănesc cu lumină, gust cu poftă din razele fierbinți ce cad pe fața ta Firele de rouă caldă caută culcuș pe obrazul tău Zgomotele dimineții aleargă în jurul nostru și se sting în praf Verdele ierbii ne aruncă zâmbete galeșe și cască pierdut, înecat în rouă. Stiu că ești a mea, iubito... că prin iubirea ta mă înalț și cresc Prind aripi îndrăznețe și pot zâmbi nestingherit Pot mirosi florile, pot simți căldura soarelui, pot vorbi ierbii leneșe Pot simți lumina ochilor tăi în suflet, pot respira mângâierile tale. Distanța dintre noi se sparge cu zgomot în mii și mii de cioburi, Iar covorul trist de sticlă de la picioarele noastre vibrează scurt Culorile din jur oftează și lăcrimează cu picături de cristale Sunetele se alintă tandre și se încurcă în roua dimineții târzii. Pădurea freamată veselă, zburlindu-și crengile agitate și răsfirate Printre frunzele verzi și grase, pițigoii certăreți se îngână cu poftă Sunetele verii se strecoară printre copacii adormiți și posaci Lumina lăptoasă inundă obraznică cărările și desișurile umbroase. Castelul lunii sclipește, prin turnurile sale stele mici sting făcliile Ferestrele arcuite pierd luminițele flămânde de căldură Soarele răsare răscolit și somnoros în umbra castelului singuratic Păsările tac în umbrele negre, sleite de căldura aprigă a dimineții.