Poezie
mamă
2 min lectură·
Mediu
Þi-am pus o floare pe mormânt
e un buchet de roze albe
le-am cules pentru tine din grădina de miresme
sufletul meu
eram copil când le-am sădit cu degete de pământ
le-am udat cu lacrimi și le-am scos spinii cu unghii de dor
le-am săpat pământul cu hârlețe de-amintiri
le-am pus sub cer senin, chipul tău
și s-au dezmierdat sub ochii tăi de soare
Te chem mereu
în zi, în vis, pe file de petale
și-am înțeles că pentru tine nu mai sunt hotare
că nu poți să le treci
să-mi mângâi părul, iarăși, c-o dulce alintare
Te-aștept mereu
strâng nori în coșul meu de lacrimi
îmi fac aripi, mamă
să pot zbura în veacuri
să te găsesc acolo în balansoar de flori
Nu mai ai chip, ești doar un suflet
Nu mai ai glas, doar șoapte ne-nțelese
Te strig mereu
tu nu m-auzi, urechile-ți sunt surde
îți mângâi fruntea de sudori de gheață plină
nu mă mai vezi, căci ploapele de plumb ți-apasă ochii
m-am avântat în negura pământului si n-am găsit decît o urmă
am fugit în cer, cocorii îmi făceau scară,
să te țin de mână
în minte de copil mă rog
murmur frânturi de vorbe triste și desenez cu lacrimi
părți din chipul tău de mamă
să-ți văd durerea-n oase
și spatele curbat de ani
să-ți dau mâna și să-mi spui „mă doare”....
să nu te văd plecând
să nu-ți mai plâng la cruce
pe chip înmărmurit de piatră
pe buze reci sub zâmbet de gheață ascunse
să mor cu tine-o dată, în groapă să m-arunc
să nu mă știu cerșind în haine de-amintiri pierdute
să nu mai scurm pământul cu degete de sânge pline
....
vino .......
002037
0