Sentimentul si poezia

Fiecare simtim nevoia unui ungher in care sa nu mai fie nevoie sa explicam nimic, unde gandurile sa nu mai aiba nevoie de sunete si sentimentele de gesturi. Nu plangem in public, nu radem singuri. Sa plangi in public e indecent, sa razi fara margini e nebunie, sa razi fara martori... Inseamna ca durerea ne este data fiecaruia in parte, pe cand bucuria tuturor la un loc. Un sarut este o bucurie in doi. Intotdeauna. Si daca uneori numai unul trece dincolo de bucurie, lacrima va fi, mai tarziu, a aceluia, singur. Primul gest al unei bucurii este explozia, al doilea - dorinta de a fi impartasita cu cineva. O bucurie singura apune, se melancolizeaza, o bucurie are nevoie de miscare si zgomot, asa cum focul are nevoie de spatiu si vant. Numai tristetea este discreta, numai durerea are oroare de a fi descoperita. Este un instinct primar in nevoia animalului ranit de a se ascunde, de a se retrage. Si atunci, cand durerea canta si se limpezeste in mult mai mult decat doar un instinct animalic, se naste poezia. Poezia nu este, numai dragoste, dar este colorarea tuturor sentimentelor in lumina ei stranie, neanalizabila. Ura insasi nu este decat o alta fata a iubirii, ura insasi intrata in campul magnetic al dragostei se incarca de forta capabila sa nasca poezie. Cine nu SIMTE acest proces elementar, nu intelege nimic.