Poezie

Icoană

1 min lectură·6 mai 2009

Mediu

N-am să uit, pe-un șes podit cu pai,

câte zile-or fi să-mi mai rămână:

o căruță trasă de doi cai

și în ea - o femeie bătrână.

Carul scârțâia din osii, sfânt,

și-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce.

că bătrâna duce - sau aduce?

o căruță plină de pământ.

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,

parcă se ruga, cu ochii duși;

prinse-atunci, blând, lanul să se zbată

și lumina prinsă în țăruși.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă

și privea tot timpul înainte:

poate-și aducea strămoșii-acasă,

poate-și avea carul cu morminte?

Și am vrut să-i strig o întrebare:

Spune, unde duci acel pământ?

E țărână scoasă de vânzare?

sau țărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?

Ori, poate, -i pământ răscumpărat

de pe la străbunii dumitale

care îl vândură altui sat?

Și o urmării, fără de grai,

până se topi cu tot cu cai

în țărâna șesului acel.

...Cea icoană o mai văd și-acum

fără-asemănare-n univers:

o femeie și doi cai pe drum

și-o căruță-mbătrânind din mers.

0010.784

Nicolae Dabija. “Icoană.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/nicolae-dabija/poezie/1835502/icoana-1835502

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.