Când timpul tace

Cafeaua, balansoarul, căștile ce îmi redau pianul — toate mă duc într-o altă lume, de demult. Colțul meu de rai, de sub vișinul bătrân, unde stau adesea și citesc, scriu, privesc. Închid ochii și mă las purtat în balans. Sunt parcă în transă, sunt când în altă lume, când acasă. Mă trezesc, simt răcoare, aștern pe foaie, în cuvinte mă învelesc. Frunzele s-au uscat, mai toate au căzut; în drumul lor spre pământ îmi cântă. „The Beginning” mă încântă. Pianul lui Ryan pare că oprește timpul în loc, iar frunzele se contopesc pe a lui claviatură. Încep să simt pe piele puțin vânt. În căști aud note care speră și plâng în același timp, repetitive, asemeni bătăilor unei inimi ce nu vrea să uite. Sunt sub vișin, dar degetele străine, invizibile, de pe clape mă poartă pe străzi înghețate, unde muzica este adăpost. Și iar mă trezesc. Fac asta des, visez cu ochii deschiși... Sunetul rămâne agățat de crengi, ramurile subțiri exersează în do major, iar eu scriu, din nou și din nou, ca și cum fiecare cuvânt ar fi o notă salvată dintr-un cântec de mult pierdut. De demult...