Poezie
Nil
condțiia omului modern (cu corecturi)
2 min lectură·
Mediu
De cât timp am aceste gânduri
Iubito tu pe toate le umpli
Precum ploaia care cade
și noaptea care întunecă pământul
Tu peste tot te afli
Dar eu tot nu te găsesc
Singurătatea,cel mai cumplit chin
Cea mai grea pedeapsă
Să fie însuși iadul?
Posibil
Iată,soarele rasare
Din noapte
Si iar o sa se stingă
în intunecata ei îmbrățișare
Tot așa și eu
Ieșind din pântec
Am crescut
Precum sămanța care crește din pământ
Dar am dorit să mă intorc în el
Tu mi l-ai oferit
și gura ta dulce
Cu saliva ei ca mierea
Parcă milioane de stupi
îți existau intre buze
în pântec mă întorceam
Precum viermii
Care ieșiți din pămant în el se intorc
în pântecul tău intram adânc
Tot trupul încercam să-l scufund
Ca râmele vroiam să fiu
Care trăiesc în pămantul cald
Vroiam să trăiesc în carnea ta
Să mă adap din sângele tău
Dar ce spun?
Astea sunt numai gânduri
Amintiri,
Umbre ale lucrurilor de demult
Care îmi acoperă mintea,
Mi-o întunecă,
întunecarea minții,
Somnul rațiunii,
E nașterea iubirii
în noaptea asta
în care tu erai luna
în asta am rămas
Luna a apus
Dar noaptea a rămas
Ai dispărut
Dar sentimentul a rămas
Acuma mă găsesc singur
Prins în aceste paragini
între blocurile distruse
și macaralele abandonate
între fiarele ruginite
Peste care roua dimineții se lasă
Scarțăitul lor,of,scarțăitul lor
Parcă e un geamăt de durere
Parcă și ele suferă
Parcă și neființa doare
Stropii care atarnă greu
De gardurile rupte
îmi aduc aminte de ochii tăi
De lacrimile ochilor tăi
Dar tu nu exiști,
Niciodata nu ai existat
De unde vin amintirile acestea fără fapte
Umbrele acestea fără obiecte
Sunt nimicuri,nimicuri.
Sunt greșeli
Greșesc când gândesc
Greșesc când respir
Sunt precum fiarele acestea mancate de rugină
Mancate de timp
Nu exist
Dar simt
ăăăățțț
001683
0